MATTEONI c. ITALIE

MATTEONI c. ITALIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 65687/01 prezentată de Romano MATEONI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 23 septembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner hagiev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 19 ianuarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, după ce au deliberat, ia următoarea decizie ÎN FAVOARE Reclamanții, dnii Romano Matteoni, Osvaldo Matteoni, Francesco Matteoni, Sandro Matteoni și Riccardo Matteoni, sunt resortisanți italieni, născuți în 1930, 1924, 1929, 1959 și 1953 și rezidenți în Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către F. Gullotta, avocat la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost proprietarii unui teren situat la Roma. Printr-un decret din 8 ianuarie 1975, administrația regională a autorizat biroul de locuințe cu chirie moderată (I.A.C.P. În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 83, 27.3.1999, p. 1). 865 din 1971, sub rezerva stabilirii cuantumului alocației definitive în temeiul Legii nr. 385 din 1980. Prin Hotărârea nr. 223 din 1980, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980, pe motiv că aceasta supunea despăgubirea adoptării unei legi viitoare. 2359 din 1865, care prevedea că indemnizația de expropriere a unui teren corespunde valorii de piață a acestuia, a fost din nou în vigoare. Printr-un act notificat la 22 decembrie 1983, reclamanții au atribuit I.A.C.P. în fața Curții de Apel din Roma, contestănd suma oferită ca indemnizație de expropriere. Prin hotărârea din 21 ianuarie 1987, Curtea de Apel din Roma a declarat recursul inadmisibil pentru întârziere. Printr-un act notificat la 25 noiembrie 1987, reclamanții au atribuit municipalitatea Roma și I.A.C.P. în fața Tribunalului Civil din Roma, susținând dreptul acestora la o despăgubire corespunzătoare valorii de piață a terenului. Printr-o decizie din 10 decembrie 1990, Tribunalul din Roma s-a declarat incompetent și a indicat că acțiunea trebuia introdusă în fața Curții de Apel de la Roma. Printr-un act notificat la 7 octombrie 1991, reclamanții au atribuit municipiul Roma și I.A.C.P. în fața Curții de Apel de la Roma. La 8 august 1992, Legea nr. 359 din 1992 a intrat în vigoare. Această lege prevedea noi criterii de calculare a indemnizației de expropriere a terenurilor construibile, aplicabile oricărei proceduri pendinte. La 20 iunie 1995, Curtea de Apel de la Roma, considerând că nu era competentă să cunoască cauza, a dat o ordonanță prin care sesizează Curtea de Casație cu privire la problema competenței ( Prin hotărârea din 24 ianuarie 1998, Curtea de Casație a indicat că acțiunea trebuia introdusă în fața Curții de Apel de la Roma. Prin acte notificate la 28 și 29 mai 1998, reclamanții au adresat municipiul Roma și I.A.C.P. în fața Curții de Apel de la Roma. Expertul desemnat de Curtea de Apel a evaluat valoarea de piață a terenului reclamantului în 1979, anul exproprierii, în 75 248 ITL pe metru pătrat. Pe de altă parte, expertul desemnat de municipalitatea Romei, referindu-se la o expertiză depusă în cadrul unei proceduri diferite, referitoare la un teren similar care aparținea unei părți terțe și expropriat de același decret, consideră că valoarea de piață a terenului reclamantului era de 29 473 ITL pe metru pătrat (multit cu 104 560 metri pătrați = 3 081 696 880 ITL). Expertul a calculat apoi indemnizația care trebuie plătită în sensul Legii nr 359 din 1992. Din dosar reiese că, la stabilirea valorii acestei indemnizații, expertul respectiv comite o eroare de calcul, omite să efectueze înmulțirea de zece ori a pensiei funciare, care este unul dintre elementele care contribuie la stabilirea valorii despăgubirii în temeiul articolului 5a din Legea nr. 359 din 1992. Prin decizia din 14 octombrie 1998, Curtea de Apel de la Roma reține valoarea terenului indicată de expertul desemnat de municipalitatea din Roma și a condamnat-o să plătească reclamanților suma de 1 513 792 440 ITL pentru indemnizația de expropriere, în plus față de o indemnizație de ocupație a terenului, plus dobânda. Reclamanții s-au ocupat de cassation care contestau în special suma lichidată cu titlu de despăgubire, prin efectul aplicării Legii nr 359 din 1992 și, de asemenea, din cauza erorii de calcul comise de expertul numit de municipalitate. Prin hotărârea din 27 aprilie 2000, depusă la grefă la 20 august 2000, Curtea de Casație a respins acțiunea reclamanților. În ceea ce privește motivul întemeiat pe eroarea de calcul comisă de expertul numit de municipalitate, Curtea de Casație a luat notă de acest fapt, dar a considerat că a fost o eroare de fapt, care a scăpat de competența sa și că, în orice caz, suma care rezultă din această eroare era foarte modestă. Din dosar reiese că, în aprilie 2001, indemnizația de expropriere recunoscută reclamanților a fost supusă unui impozit la sursă de 20%, în conformitate cu Legea nr. 413 din 1991. 2359 din 1865, art. 39 prevedea că, în cazul exproprierii unui teren, indemnizația care trebuia plătită trebuia să corespundă valorii de piață a terenului în momentul exproprierii. art. 42 din Constituție, astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituțională (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 138 din 6 decembrie 1977) garantează, în caz de expropriere, o despăgubire care nu atinge valoarea de piață a terenului. Legea nr. 865 din 1971 a introdus noi criterii: orice tip de teren, agricol sau de construcție, trebuia să fie despăgubit ca și cum ar fi un teren agricol. Prin Hotărârea nr. 5 din 1980, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională legea nr. 865 din 1971, pe motiv că aceasta trata în mod identic două situații foarte diferite, și anume că prevedea același tip de compensație pentru terenuri de construcție și terenuri agricole. Pentru a remedia această situație, Parlamentul a adoptat Legea nr. 385 din 29 iulie 1980, care reintroducea criteriile care tocmai au fost declarate neconstituționale, dar de data aceasta cu titlu provizoriu: legea prevedea într-adevăr că suma plătită era un avans care urma să fie completat cu o indemnizație, care ar fi calculată pe baza unei legi care urmează să fie adoptată și care prevedea criterii specifice de despăgubire pentru terenurile construibile. 223 din 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980, pe motiv că aceasta prezenta compensația în caz de expropriere a unui teren care poate fi construit la adoptarea unei legi viitoare. Prin efectul Hotărârii nr. 223 din 1983, legea nr. 2359 din 1865 a fost din nou în vigoare; prin urmare, un teren de construcție trebuia să fie compensat în limita valorii sale de piață (a se vedea, de exemplu, Curtea de Casație, sec. I, Hotărârea nr. 13479 din 13 decembrie 1991; sec. I, Hotărârea nr. 2180 din 22 februarie 1992). Decretul-lege nr. 333 din 11 iulie 1992, convertit în Legea nr 359 din 8 august 1992, a introdus o măsură la art. 5a. art. 5a prevede că indemnizația care trebuie plătită în caz de expropriere a unui teren de construcție se calculează în conformitate cu următoarea formulă a valorii de piață a terenului + (rent funciar anual x 10 ani din urmă): %. În acest caz, indemnizația corespunde la 30 % din valoarea de piață. Pe această sumă, se aplică un impozit de 20 % la sursă (impozit prevăzut la art. 11 din Legea nr. 413 din 1991). Reducerea de 40% nu se aplică atunci când exproprierea se face nu printr-un decret de expropriere, ci printr-un act de cesiune voluntară În cazul în care exproprierea a avut loc înainte de intrarea în vigoare a articolului 5a (a se vedea Hotărârea Curții Constituționale nr. 283 din 16 iunie 1993). În acest caz, indemnizația rezultată corespunde la 50 % din valoarea de piață. Cu toate acestea, din această sumă va trebui să se deducă 20 % ca impozit (a se vedea supra Curtea Constituțională a considerat că art. 5a Legea nr 359 din 1992 și aplicarea retroactivă a acesteia este compatibilă cu Constituția (hotărârea nr 283 din 16 iunie 1993; Hotărârea nr. 442 din 16 decembrie 1993), în măsura în care această lege are un caracter urgent și provizoriu. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de nelegalitatea procedurii, pe motiv că Curtea de Apel a apreciat valoarea terenului pe baza expertizei depuse de administrația pârâtă. Reclamanții se plâng că au fost privați de teren într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. (1) În special, acestea susțin că au primit o compensație mai mică de 50% din valoarea de piață a terenului lor și că, din această sumă, s-a aplicat un impozit la sursă de 20%. (1) Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa de echitate a procedurii, pe motiv că instanța de apel a apreciat valoarea terenului pe baza expertizei depuse de administrația pârâtă. art. 6 din Convenție, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege (...) În orice caz, guvernul susține că, în cursul procedurii interne, judecătorul este liber să decidă în funcție de convingerea sa liberă, fără a fi obligatoriu legat de rezultatele raportului de expertiză pe care l-a comandat. Acestea susțin că, în cazul de față, Curtea de Apel ar fi trebuit să dispună de o nouă expertiză sau de un supliment de expertiză, în loc să se bazeze pe raportul prezentat de administrația pârâtă. Reclamanții susțin că acest ultim raport a fost elaborat pe baza metodei comparative, în conformitate cu un raport de expertiză privind un teren similar care aparține unor părți terțe și expropriat de același ordin, ceea ce indică o încălcare a dreptului lor la apărare. Curtea constată că, în speță, Curtea de Apel dispunea de două expertize, printre care una ea însăși și cealaltă prezentată de administrația pârâtă. Reclamanții nu au utilizat posibilitatea ca aceștia să prezinte o expertiză în cursul procedurii. În conformitate cu dreptul italian, Curtea de Apel a apreciat în mod liber concluziile expertizei de care dispunea, pentru a decide cu privire la caz. Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din convenție pentru părțile contractante. În special, nu îi revine sarcina de a se implica în aprecierea juridică a unei probe, făcută de instanțele competente în temeiul dreptului intern. Dacă este adevărat că art. 6 § 1 din Convenție garantează tuturor persoanelor dreptul la un proces echitabil, această dispoziție nu reglementează administrarea probelor ca atare, în special eligibilitatea și forța probatorie a acestora, probleme care țin în principal de dreptul intern (a se vedea Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, § 46 și următoarele). În cazul de față, motivele prezentate de Curtea de Apel în decizia sa, permit să se excludă faptul că această instanță a tras concluzii cu caracter arbitrar din elementele de apreciere care i-au fost prezentate. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor de a-și respecta bunurile pe motiv că indemnizația le-a fost plătită la mult timp după privarea de teren și nu este adecvată, dat fiind că aceasta a fost calculată pe baza art. 5a din Legea nr 359 din 1992, aplicată retroactiv și, în plus, susțin că un impozit la sursă de 20% a fost aplicat pe această sumă. Acestea invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care este astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Cererea a fost, de asemenea, comunicată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție (echitatea procedurii), în măsura în care reclamanții se plâng că adoptarea și aplicarea în cazul lor a Legii nr 359 din 1992 constituie o interferență legislativă interzisă prin această dispoziție, care, în părțile sale relevante, prevede: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că aplicarea articolului 5a din Legea nr 359 din 1992 în cazul de față nu ridică nicio problemă în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 6 alineatul (1) din convenție. În această privință, guvernul observă că mecanismul exproprierii din motive de interes public îndeplinește, ca atare, cerințele de protecție a interesului colectivității. În calculul unei indemnizații de expropriere, trebuie căutat un echilibru corect între interesul privat și interesul public. Din acest motiv, indemnizația de expropriere adecvată poate fi mai mică decât valoarea de piață a unui teren. Totul se rezumă la a ști dacă diferența dintre valoarea de piață și indemnizația plătită este rezonabilă și justificată. Guvernul observă că valoarea de piață a terenului este un element luat în considerare pentru a determina indemnizația care trebuie plătită. Acesta este temperat de un alt criteriu, și anume renta funciară calculată pe baza valorii atribuite cadastrului. Valoarea care rezultă dintr-o astfel de operațiune matematică corespunde valorii reținute ca bază de calcul a impozitelor pe teren. Potrivit guvernului, proprietarii expropriați nu se pot plânge de utilizarea unei astfel de valori pentru a determina indemnizația de expropriere, în timp ce la nivel fiscal nu au contestat niciodată aplicarea acesteia. În ceea ce privește aplicarea retroactivă a articolului 5a din Legea nr. 359 din 1992, guvernul observă că data adoptării decretului de expropriere, și anume 21 august 1979, reprezintă momentul de la care reclamanții au avut dreptul să fie despăgubiți. În acel moment, Legea nr. 865 din 1971 era în vigoare. În ceea ce privește Legea nr. 2359 din 1865, Legea a devenit aplicabilă numai în 1983 ca efect al hotărârii nr. 223 din 1983 a Curții Constituționale. Prin urmare, exproprierea nu s-a născut sub imperiul acestei din urmă legi. 359 din 1992, intrată în vigoare după expropriere și înainte de plata indemnizației, a modificat, prin urmare, cu efect retroactiv, o lege care a intrat în vigoare după expropriere, în forța unei hotărâri a Curții Constituționale. Guvernul concluzionează că aplicarea regulii succesiunii legilor în acest caz este compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și, a fortiori, împreună cu art. 6 din convenție, dispoziție care nu ar fi pusă în discuție prin prezenta cerere. În ceea ce privește eroarea de calcul comisă de instanța națională, care a omis să multiplice de zece ori renta funciară pentru a determina cuantumul despăgubirii de expropriere, guvernul recunoaște că Curtea de Casație a respins recursul reclamanților în această privință fără a se pronunța în mod expres cu privire la acest aspect. Cu toate acestea, guvernul consideră că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne, având în vedere faptul că nu au introdus în fața instanțelor interne o acțiune menită să obțină corectarea erorii materiale. În lumina tuturor acestor considerații, guvernul susține că aplicarea în speță a articolului 5a din Legea nr. 359 din 1992 nu ridică probleme în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din convenție (echitatea procedurii). În ceea ce privește întârzierea cu care reclamanții au fost despăgubiți pentru pierderea terenului lor, guvernul observă că această întârziere depinde de durata procedurii în fața instanțelor naționale și, prin urmare, nu a condus la nicio încălcare a principiului "echilibrului echitabil" în speță. Pe de altă parte, reclamanții nu au demonstrat în fața instanțelor naționale că au suferit, în consecință, prejudicii astfel încât să justifice reevaluarea monetară a sumei lichidate cu titlu de despăgubire. În plus, statul italian a fost deja condamnat de Curte din cauza duratei excesive, între 1987 și 1998, a procedurii care face obiectul prezentei cereri. Satisfacerea echitabilă care a fost acordată în cadrul unei astfel de proceduri ar acoperi prejudiciul suferit ca urmare a duratei excesive a procedurii până în 1998. În ceea ce privește perioada ulterioară anului 1998, guvernul susține că reclamanții nu se pot plânge de efectele duratei excesive a procedurii, deoarece aceștia nu au epuizat acțiunea Pinto. În cele din urmă, guvernul observă că întârzierea cu care reclamanții au fost compensați depinde, de asemenea, de introducerea tardivă, din partea acestora din urmă, a acțiunii de contestare a sumei care le-a fost acordată în cadrul unei indemnizații de expropriere. În această privință, guvernul observă că decretul de expropriere, care conține stabilirea cuantumului indemnizațiilor, a fost notificat reclamanților la 20 decembrie 1979. Or, reclamanții au introdus o acțiune de contestare a acestei sume numai la 22 decembrie 1983. În lumina tuturor acestor considerații, guvernul susține că reclamanții nu au suportat niciun fel de despăgubiri. sarcina exorbitantă Reclamanții se opun tezei guvernului; aceștia observă că indemnizația de expropriere, calculată pe baza unei legi intrate în vigoare la 13 ani de la expropriere, reprezintă jumătate din valoarea de piață a terenului și că această sumă a fost ulterior redusă cu 20 % prin efectul impozitului la sursă prevăzut de legea nr. 413 din 1991. Prin urmare, reclamanții au încasat o sumă echivalentă cu mai puțin de jumătate din valoarea de piață a terenului. Potrivit reclamanților, această sumă nu poate fi considerată o compensație rezonabilă în raport cu valoarea de piață a bunului. De Prin urmare, reclamanții consideră că au suferit o încălcare disproporționată a dreptului lor la respectarea bunurilor, precum și o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil ca urmare a aplicării retroactive a Legii nr 359 din 1992, intrată în vigoare în cursul procedurii. 413 din 1991, reclamanții observă în special că indemnizația de expropriere nu constituie un venit impozabil, ci o sumă care le-a fost recunoscută pentru a compensa pierderea terenului. În lumina acestei considerații, ei contestă aplicarea acestui impozit în speță. În cele din urmă, în ceea ce privește eroarea de calcul efectuată de instanța națională, reclamanții observă că, chiar dacă s-ar presupune că calculul a fost efectuat în mod corect, valoarea compensației recunoscute ar fi rămas aproximativ jumătate din valoarea de piață a terenului. În ceea ce privește întârzierea cu care au fost compensați pentru pierderea terenului, reclamanții susțin că durata procedurii depinde numai de indeterminarea dovedită de instanțele naționale în ceea ce privește competența de a-și cunoaște cauza. În această privință, aceștia subliniază că, în cursul procedurii, Curtea de Apel, care era competentă să cunoască cauza, a considerat că este necesar să se sesizeze Curtea de Casație cu privire la chestiunea competenței. Acest lucru a contribuit în mod semnificativ la creșterea duratei procedurii. În plus, reclamanții subliniază că întârzierea nu a fost compensată prin plata dobânzii legale, deoarece aceasta a fost inferioară ratei inflației în perioada respectivă. Aceștia consideră că, în cursul procedurii în fața instanțelor interne, aceștia au demonstrat că au suferit astfel de daune care justifică reevaluarea despăgubirii, ținând seama în special de posibilitatea de a utiliza terenul în cauză în cadrul exercitării profesiei lor de întreprinzători. În cele din urmă, reclamanții observă că, în momentul notificării decretului de expropriere, aceștia nu puteau introduce o acțiune de contestare a cuantumului compensației de expropriere, în conformitate cu legislația în vigoare la momentul respectiv; era necesar să se aștepte publicarea acestui decret în Jurnalul Oficial, ceea ce s-a întâmplat ulterior. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această parte a cererii ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamanților trase din articolele 1 din Protocolul nr. 1 și 6 (echitatea procedurii, în ceea ce privește aplicarea în speță a articolului 5a din Legea nr 359 din 1992) din convenție; Se precizează restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

65687/01

présentée par Romano MATTEONI et autres

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 23 septembre 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 janvier 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Romano Matteoni, Osvaldo Matteoni, Francesco Matteoni, Sandro Matteoni et Riccardo Matteoni, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1930, 1924, 1929, 1959 et 1953 et résidant à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

F. Gullotta, avocat à Rome. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M.

I.M.

Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient propriétaires d'un terrain sis à Rome.

Par un arrêté du 8 janvier 1975, l'administration régionale autorisa le bureau des habitations à loyer modéré («

I.A.C.P.

») à occuper d'urgence 104 560 mètres carrés du terrain des requérants en vue d'y construire des habitations.

Par un arrêté du 21 août 1979, notifié aux requérants le 20 décembre 1979, le terrain des requérants fut formellement exproprié.

Le 24 mai 1983, le

I.A.C.P.

procéda à une offre d'acompte sur l'indemnité d'expropriation déterminée au sens de la loi n

o

865 de 1971, sous réserve de fixer le montant de l'indemnité définitive en application de la loi n

o

385 de 1980.

Par l'arrêt n

o

223 de 1980, la Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnelle la loi n

o

385 de 1980, au motif que celle-ci soumettait l'indemnisation à l'adoption d'une loi future.

Par effet de cet arrêt, la loi n

o

2359 de 1865, prévoyant que l'indemnité d'expropriation d'un terrain correspondait à la valeur marchande de celui-ci, fut à nouveau en vigueur.

Par un acte notifié le 22 décembre 1983, les requérants assignèrent le

I.A.C.P.

devant la cour d'appel de Rome, contestant le montant offert au titre d'indemnité d'expropriation.

Par un arrêt du 21 janvier 1987, la cour d'appel de Rome déclara le recours irrecevable pour tardiveté.

Par un acte notifié le 25 novembre 1987, les requérants assignèrent la municipalité de Rome et le

I.A.C.P.

devant le tribunal civil de Rome, faisant valoir leur droit à une indemnité correspondant à la valeur marchande du terrain.

Par une décision du 10 décembre 1990, le tribunal de Rome se déclara incompétent et indiqua que le recours devait être introduit devant la cour d'appel de Rome.

Par un acte notifié le 7 octobre 1991, les requérants assignèrent la municipalité de Rome et le

I.A.C.P.

devant la cour d'appel de Rome.

Le 8 août 1992, la loi n

o

359 de 1992 entra en vigueur. Cette loi prévoyait de nouveaux critères pour calculer l'indemnité d'expropriation des terrains constructibles, applicables à toute procédure pendante.

Le 20 juin 1995, la cour d'appel de Rome, estimant qu'elle n'était pas compétente pour connaître de la cause, rendit une ordonnance par laquelle elle saisit la Cour de cassation de la question de la compétence («

regolamento di competenza

»).

Par un arrêt du 24 janvier 1998, la Cour de cassation indiqua que le recours devait être introduit devant la cour d'appel de Rome.

Par des actes notifiés les 28 et 29 mai 1998, les requérants assignèrent la municipalité de Rome et le

I.A.C.P.

devant la cour d'appel de Rome.

L'expert désigné par la cour d'appel évalua la valeur marchande du terrain des requérants en 1979, année de l'expropriation, en 75 248 ITL le mètre carré.

Par contre, l'expert désigné par la municipalité de Rome, se référant à une expertise déposée dans le cadre d'une procédure différente, concernant un terrain similaire appartenant à tiers et exproprié par le même arrêté, estima quant à lui que la valeur marchande du terrain des requérants était de 29

473

ITL le mètre carré (multiplié par 104

560 mètres carrés = 3

081

696

880 ITL). L'expert calcula ensuite l'indemnité à verser au sens de la loi n

o

359 de 1992.

Il ressort du dossier que, dans la détermination du montant de cette indemnité, cet expert commit une erreur de calcul, omettant d'effectuer la multiplication par dix de la rente foncière, qui est un des éléments concourrant à déterminer le montant de l'indemnisation aux termes de l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992.

Par une décision du 14 octobre 1998, la cour d'appel de Rome retint la valeur du terrain indiquée par l'expert désigné par la municipalité de Rome et

condamna celle-ci à payer aux requérants la somme de 1 513 792 440 ITL au titre d'indemnité d'expropriation, en plus d'une indemnité d'occupation du terrain, plus intérêts.

Les requérants se pourvurent en cassation contestant notamment le montant liquidé au titre d'indemnisation, par l'effet de l'application de la loi n

o

359 de 1992 et aussi en raison de l'erreur de calcul commis par l'expert nommé par la municipalité.

Par un arrêt du 27 avril 2000, déposé au greffe le 20 août 2000, la Cour de cassation rejeta le recours des requérants. Quant au grief tiré de l'erreur de calcul commis par l'expert nommé par la municipalité, la Cour de cassation en pris note mais considéra qu'il s'agissait d'une erreur de fait, échappant à sa compétence, et qu'en tout état de cause, la somme qui résultait de cette erreur était très modeste.

Il ressort du dossier qu'en avril 2001, l'indemnité d'expropriation reconnue aux requérants fut soumise à un impôt à la source de 20 %, conformément à la loi n

o

413 de 1991.

B.

Le droit et la pratique interne pertinents

La loi n

o

2359 de 1865, à son article 39, prévoyait qu'en cas d'expropriation d'un terrain, l'indemnité à verser devait correspondre à la valeur marchande du terrain au moment de l'expropriation.

L'article 42 de la Constitution, tel qu'interprété par la Cour constitutionnelle (voir parmi d'autres l'arrêt n

o

138 du 6 décembre 1977), garantit, en cas d'expropriation, une indemnisation qui n'atteint pas la valeur marchande du terrain.

La loi n

o

865 de 1971 a introduit de nouveaux critères

: tout type de terrain, agricole ou constructible, devait être indemnisé comme s'il s'agissait d'un terrain agricole.

Par l'arrêt n

o

5 de 1980, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnelle la loi n

o

865 de 1971, au motif que celle-ci traitait de manière identique deux situations très différentes, à savoir qu'elle prévoyait le même type d'indemnisation pour des terrains constructibles et des terrains agricoles.

Pour pallier à cette situation, le Parlement a adopté la loi n

o

385 du 29

juillet 1980, qui réintroduisait les critères venant d'être déclarés inconstitutionnels, mais cette fois à titre provisoire

: la loi disposait en effet que la somme versée était un acompte devant être complété par une indemnité, qui serait calculée sur la base d'une loi à adopter et prévoyant des critères d'indemnisation spécifiques pour les terrains constructibles.

Par l'arrêt n

o

223 de 1983, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnelle la loi n

o

385 de 1980, au motif que celle-ci soumettait l'indemnisation en cas d'expropriation d'un terrain constructible à l'adoption d'une loi future.

Par l'effet de l'arrêt n

o

223 de 1983, la loi n

o

2359 de 1865 a été à nouveau en vigueur; par conséquent, un terrain constructible devait être indemnisé à concurrence de sa valeur marchande (voir par exemple, Cour de cassation, sec. I, arrêt n

o

13479 du 13 décembre 1991

; sec. I, arrêt n

o

2180 du 22 février 1992).

Le décret-loi n

o

333 du 11 juillet 1992, converti en loi n

o

359 du 8

août

1992, a introduit, dans son article 5

bis,

une mesure «

provisoire, exceptionnelle et urgente

» tendant au redressement des finances publiques, valable jusqu'à ce que des mesures structurelles soient adoptées.

L'article 5

bis

dispose que l'indemnité à verser en cas d'expropriation d'un terrain constructible est calculée selon la formule suivante

:

Valeur marchande du terrain + (rente foncière annuelle x 10 dernières années)

: 2 –

abattement de 40

%. Dans ce cas, l'indemnité correspond à 30

% de la valeur marchande. Sur ce montant, un impôt de 20

% à la source est appliqué (impôt prévu par l'article 11 de la loi n

o

413 de 1991).

L'abattement de 40

% n'est pas applicable lorsque l'expropriation se fait non par un décret d'expropriation mais par un acte de «

cession volontaire

» du terrain, ou bien comme en l'espèce, lorsque l'expropriation a eu lieu avant l'entrée en vigueur de l'article 5

bis

(voir l'arrêt de la Cour constitutionnelle n

o

283 du 16 juin 1993).

Dans ce cas, l'indemnité qui en résulte correspond à 50 % de la valeur vénale. De ce montant il faudra toutefois déduire 20 % à titre d'impôt (voir

supra

).

La Cour constitutionnelle a estimé que l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 et son application rétroactive est compatible avec la Constitution (arrêt n

o

283 du 16 juin 1993

; arrêt n

o

442 du 16 décembre 1993), dans la mesure où cette loi a un caractère urgent et provisoire.

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de l'iniquité de la procédure, au motif que la cour d'appel a apprécié la valeur du terrain se basant sur l'expertise déposée par l'administration défenderesse.

2.

Les requérants se plaignent qu'ils ont été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

EN DROIT

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi (...)»

Le Gouvernement soutient que ce grief est irrecevable, étant donné qu'il concerne l'interprétation des faits de la part des juridictions nationales.

En

tout état de cause, le Gouvernement affirme qu'au cours de la procédure interne, le juge est libre de décider en fonction de sa libre conviction, sans être obligatoirement lié par les résultats du rapport d'expertise qu'il a ordonné.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils soutiennent qu'en l'espèce la cour d'appel aurait dû ordonner une nouvelle expertise, ou un complément d'expertise, plutôt que se baser sur le rapport déposé par l'administration défenderesse. Les requérants font observer que ce dernier rapport a été rédigé sur la base de la méthode comparative, suivant un rapport d'expertise concernant un terrain similaire appartenant à des tiers et exproprié par le même arrêté. Les requérants en déduisent une violation de leur droit de défense.

La Cour observe qu'en l'espèce, la cour d'appel disposait de deux expertises, dont une ordonnée par elle-même et l'autre présentée par l'administration défenderesse. Les requérants quant à eux n'ont pas utilisé la possibilité qu'ils avaient de présenter une expertise au cours de

la procédure.

Conformément au droit italien, la cour d'appel a librement apprécié les conclusions des expertises dont elle disposait, afin de décider sur l'affaire.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui incombe pas de s'immiscer dans l'appréciation juridique d'une preuve, faite par les tribunaux compétents au regard du droit interne. S'il est vrai que l'article 6

Schenk c. Suisse

, arrêt du 12

juillet 1988, série

A n

o

140, p. 29, §

46 et suivants).

En l'espèce, les motifs fournis par la cour d'appel dans sa décision, permettent d'exclure que cette juridiction ait tiré de conclusions de caractère arbitraire des éléments d'appréciation qui lui ont été soumis.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

bis

de la loi n

o

359 de 1992, appliquée rétroactivement. Ils allèguent en outre qu'un impôt à la source de 20 % a été appliqué sur cette somme.

Ils invoquent l'article 1 du Protocole n

o

1, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

La requête a été communiqué aussi sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure), dans la mesure où les requérants se plaignent que l'adoption et l'application à leur cas de la loi n

o

359 de 1992 constituent une interférence législative prohibée par cette disposition, qui, dans ses parties pertinentes, prévoit :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement soutient que l'application de l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 au cas d'espèce ne soulève aucun problème au regard de l'article 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention.

A cet égard, le Gouvernement observe que le mécanisme de l'expropriation pour cause d'utilité publique répond en tant que tel aux exigences de protection de l'intérêt de la collectivité. Dans le calcul d'une indemnité d'expropriation, il faut rechercher un juste équilibre entre l'intérêt privé et l'intérêt général. De ce fait, l'indemnité d'expropriation adéquate peut être inférieure à la valeur marchande d'un terrain. Tout se résume à savoir si l'écart entre la valeur marchande et l'indemnité payée est raisonnable et justifié.

Le Gouvernement fait observer que la valeur vénale du terrain est un élément pris en compte afin de déterminer l'indemnité à verser. Il est tempéré par un autre critère, à savoir la rente foncière calculée sur la valeur attribuée au cadastre. La valeur résultant d'une telle opération mathématique correspond à la valeur retenue comme base de calcul des impôts concernant le terrain. D'après le Gouvernement, les propriétaires expropriés ne peuvent pas se plaindre de l'utilisation d'une telle valeur afin de déterminer l'indemnité d'expropriation, alors qu'au niveau fiscal ils n'ont jamais contesté son application.

S'agissant de l'application rétroactive de l'article 5 bis de la loi n

o

359 de 1992, le Gouvernement fait observer que la date d'adoption du décret d'expropriation, à savoir le 21 août 1979, représente le moment à partir duquel les requérants ont eu droit à être indemnisés. A ce moment-là, la loi n

o

865 de 1971 était en vigueur. Quant à la loi n

o

2359 de 1865, elle est devenue d'application seulement en 1983 par effet de l'arrêt n

o

223 de 1983 de la Cour constitutionnelle. L'expropriation n'est donc pas née sous l'empire de cette dernière loi. La loi n

o

359 de 1992, entrée en vigueur après l'expropriation et avant le paiement de l'indemnité, a donc modifié avec effet rétroactif une loi entrée en vigueur postérieurement à l'expropriation, en force d'un jugement de la Cour constitutionnelle. Le Gouvernement en conclut que l'application de la règle de la succession des lois dans le temps en l'espèce est compatible avec l'article 1 du Protocole n

o

1 et, a fortiori, avec l'article 6 de la Convention, disposition qui ne serait pas mise en cause par la présente requête.

Quant à l'erreur de calcul commis par le juge national, qui a omis de multiplier par dix la rente foncière afin de déterminer le montant de l'indemnité d'expropriation, le Gouvernement reconnaît que la Cour de cassation a rejeté le recours des requérants à cet égard sans se prononcer expressément sur le point. Toutefois, le Gouvernement estime que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes, compte tenu de ce qu'ils n'ont pas introduit devant les juridictions internes une action visant à obtenir la

correction de l'erreur matérielle.

A la lumière de l'ensemble de ces considérations, le Gouvernement soutient que l'application en l'espèce de l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992 ne soulève aucun problème au regard de l'article 1 du Protocole n

o

1 et de l'article 6 § 1 de la Convention (équité de la procédure).

Quant au retard avec lequel les requérants ont été indemnisés pour la perte de leur terrain, le Gouvernement fait observer que ce retard dépend de la durée de la procédure devant les juridictions nationales et, par conséquent, n'a entraîné en l'espèce aucune violation du principe du «

juste équilibre

». Par ailleurs, les requérants n'ont pas démontré devant les juridictions nationales avoir subi, en conséquence dudit retard, des dommages tels à justifier la réévaluation monétaire de la somme liquidée au titre d'indemnisation.

En outre, l'Etat italien a déjà été condamné par la Cour en raison de la durée excessive, de 1987 à 1998, de la procédure faisant l'objet de la présente requête. La satisfaction équitable qui a été accordée dans le cadre d'une telle procédure couvrirait le préjudice subi par effet de la durée excessive de la procédure jusqu'au 1998.

Quant à la période postérieure à 1998, le Gouvernement soutient que les requérants ne peuvent pas se plaindre des effets de la durée excessive de la procédure, étant donné qu'ils n'ont pas épuisé le recours Pinto.

Enfin, le Gouvernement observe que le retard avec lequel les requérants ont été indemnisés dépend également de l'introduction tardive, de la part de ces derniers, de l'action visant à contester le montant qui leur avait été offert au titre d'indemnité d'expropriation. A ce propos, le Gouvernement fait observer que le décret d'expropriation, contenant la détermination du montant des indemnités, a été notifié aux requérants le 20 décembre 1979.

Or, les requérants ont introduit une action visant à contester ce montant seulement le 22 décembre 1983.

A la lumière de l'ensemble de ces considérations, le Gouvernement soutient que les requérants n'ont supporté aucune «

charge exorbitante

».

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils font observer que l'indemnité d'expropriation, calculée sur la base d'une loi entrée en vigueur treize ans après l'expropriation, correspond à la moitié de la valeur marchande du terrain et que ce montant a été ultérieurement diminué de 20 % par l'effet de l'impôt à la source prévu par la loi n

o

413 de 1991. Il en résulte que les requérants ont encaissé une somme correspondant à moins de la moitié de la valeur marchande du terrain.

D'après les requérants, ce montant ne saurait être considéré comme une indemnisation raisonnablement en rapport avec la valeur vénale du bien. Par

conséquent, les requérants estiment avoir subi une atteinte disproportionné à leur droit au respect des biens, ainsi qu'une atteinte à leur droit à un procès équitable à la suite de l'application rétroactive de la loi n

o

359 de 1992, entrée en vigueur en cours de procédure.

Quant à l'application en l'espèce de l'impôt de 20 % prévu par la loi n

o

413 de 1991, les requérants font notamment observer que l'indemnité d'expropriation ne constitue pas un revenu imposable, mais une somme qui leur a été reconnue pour compenser la perte du terrain. A la lumière de cette considération, ils contestent l'application de cet impôt en l'espèce.

Enfin, quant à l'erreur de calcul effectuée par le juge national, les requérants observent que, même à supposer que le calcul avait été effectué correctement, le montant de l'indemnité reconnue serait resté d'environ la moitié de la valeur vénale du terrain.

Quant au retard avec lequel ils ont été indemnisés pour la perte de leur terrain, les requérants font valoir que la durée de la procédure dépend uniquement de l'indétermination démontrée par les juridictions nationales quant à la compétence à connaître de leur cause. Ils font à cet égard observer qu'en cours de procédure, la cour d'appel, qui était compétente à connaître de la cause, a estimé nécessaire de saisir la Cour de cassation de la question de compétence. Ceci a fortement contribué à augmenter la durée de la procédure.

De plus, les requérants font observer que le retard n'a pas été compensé par le versement de l'intérêt légal, étant donné que celui-ci a été inférieur au taux d'inflation dans la période concernée. Ils considèrent qu'en cours de procédure devant les juridictions internes, ils ont démontré avoir subi des dommages tels qui justifient la réévaluation de l'indemnité, compte tenu notamment de la possibilité d'utiliser le terrain en question dans le cadre de l'exercice de leur profession d'entrepreneurs.

Enfin, les requérants observent qu'au moment de la notification du décret d'expropriation, ils ne pouvaient pas introduire une action visant à contester le montant de l'indemnité d'expropriation, aux termes de la législation en vigueur à l'époque; il était en effet nécessaire attendre la publication de ce décret dans le journal officiel, ce qui est intervenu par la suite.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que cette partie de la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés des articles 1 du Protocole n

o

1 et 6 (équité de la procedure, relativement à l'application au cas d'espèce de l'article 5

bis

de la loi n

o

359 de 1992)

de la Convention;

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président