CASE OF NIKOLOVA v. BULGARIA (No. 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 5-3;Violation of Art. 5-4;Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - financial award;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF NIKOLOVA v. BULGARIA (No. 2) (CtEDO, 2004)
Reclamantul s-a născut în 1943 și trăiește în Plovdiv. Reclamantul a lucrat ca cashier și contabil într-o companie deținută de stat. 10. Un audit al companiei la începutul anului 1995 a dezvăluit un deficit de numerar de 1.290.059 levs vechi bulgare. 11. În februarie 1995, reclamantul a primit o copie a actului final al auditului, care conține opinia auditorilor că, printre altele, în perioada 1991-1994, ea a făcut în mod deliberat înregistrări false în cărțile contabile și a avut astfel fonduri neapropiate. 12. La 15 martie 1995, Procurorul Regional din Plovdiv a deschis o anchetă preliminară cu privire la reclamantul și la alte trei angajați ai societății. Se pare că reclamantul a devenit conștient de ancheta la scurt timp după deschiderea acesteia. Cazul a fost trimis pentru anchetă Serviciului Regional de Investigații din Plovdiv. Procurorul responsabil al cazului a indicat o serie de fapte specifice pe care anchetatorul trebuie să le stabilească și să le ordone ca ancheta să se încheie în termen de șase zile. 13. La 10 august 1995 Biroul Procurorului Regional, menționând că nu au fost luate măsuri de investigare până în acel moment, în ciuda instrucțiunilor sale din 15 martie 1995, a îndreptat investigatorul să înceapă imediat să lucreze la acest caz și să finalizeze ancheta în termen de șase zile. 14. În lunile următoare, reclamantul a fost interogat de mai multe ori. De asemenea, autoritățile de anchetă au interogat o serie de martori și au colectat documente și alte dovezi. 15. La 24 octombrie 1995, reclamantul a fost acuzat în conformitate cu art. 203 § 1 coroborat cu art. 202 § 1 § 1 și 201 din Codul penal („CC”), cu o apropiere în special agravată a fondurilor în sume deosebit de mari, ale cărora comisia a fost facilitată de alte infracțiuni (fabricarea de documente oficiale care conțin informații false și abuzul de funcție) cu o penalitate mai mică. 16. La 6 noiembrie 1995, Serviciul Regional de Investigații a solicitat Procurorului Regional o prelungire a termenului de șase zile pentru încheierea anchetei. La 14 noiembrie 1995, Biroul Regional de Procuror a acordat prelungirea. 17. La 11 ianuarie 1996, Serviciul Regional de Investigații a solicitat Procurorului șef să prelungească termenul pentru încheierea anchetei cu încă șase zile. Acesta a declarat că toți martorii au fost deja interogați și că au fost confiscate o mare cantitate de contabilitate și alte documente referitoare la activitatea penală a reclamantului de peste trei ani. Un raport de experți grafici a fost elaborat în ceea ce privește unele dintre aceste documente. Un raport de experți contabili a fost în lucrări, dar nu ar fi pregătit în termenul stabilit anterior pentru încheierea anchetei, deoarece este necesară prelucrarea unui număr mare de documente contabile. La 18 ianuarie 1996 Oficiul Procuror-șef a aderat la această cerere. 18. La 25 iunie 1996, investigatorul a reformulat acuzațiile împotriva reclamantului și a notificat-o în consecință. 19. La 2 iulie 1996, investigatorul a permis reclamantului și avocatului ei să se familiarizeze cu dosarul. 20. Câteva zile mai târziu, investigatorul și-a încheiat activitatea asupra cazului și a trimis dosarul la Procuratura Regională cu propunerea de a comite reclamantul pentru proces. 21. La 27 noiembrie 1997, Biroul Procurorului Regional a constatat că dovezile colectate până acum au indicat că apropierea greșită a fondurilor presupusă comisă de către solicitant și de unul dintre co-acceptările ei nu a fost în mod deosebit agravată. În plus, între timp, ea a restaurat o parte din bani. În consecință, a hotărât să pună în judecată reclamantul pentru aprovizionare greșită a fondurilor (art. 202 din CC). Întrucât această infracțiune intră sub jurisdicția Curții de District, aceasta a trimis dosarul Biroului Procurorului de District. 22. La 30 martie 1998, Procurorul de District a întrerupt procedura penală împotriva a două dintre co-acusate, deoarece a constatat că natura minoră a infracțiunilor presupuse de către ei a permis o acuzație administrativă, hotărând să urmărească cazul împotriva reclamantului și a patra acuzație. 23. La 1 ianuarie 2000, amendamentele Codului de Procedură Penală (CCP) au intrat în vigoare, cu condiția, printre altele, ca procedura penală să poată fi întreruptă înainte de sfârșitul procesului cu un acord de justificare între urmărirea penală și apărarea. 24. La 7 ianuarie 2000, Procurorul de district a inculpat reclamantul. 25. La 25 ianuarie 2000, urmărirea penală și reclamantul au încheiat un acord prin care reclamantul a declarat vinovată și a fost condamnat la trei ani de închisoare, suspendat timp de cinci ani și debarcarea profesională pentru o perioadă de cinci ani. 26. La 2 februarie 2000, acordul de motiv a fost aprobat de Curtea de District și procedura a fost întreruptă. 27. La 24 octombrie 1995, reclamantul a fost arestat și retras în custodie. Ca motiv pentru detenția ei, investigatorul a citat gravitatea infracțiunii acuzate împotriva ei. 28. La 6 noiembrie 1995, reclamantul a apelat împotriva detenției ei în Biroul Procurorului Regional. Ea a declarat că ea nu a încercat să facă abscizie sau să obstrucționeze ancheta în timpul șase luni de când a devenit conștientă de acuzațiile criminale împotriva ei, că nu mai funcționează ca cashier sau contabil și că, prin urmare, nu a putut comite alte infracțiuni, și că a suferit operație ginecologică în 1994 și încă nu s-a recuperat complet. 29. La 9 noiembrie 1995, Oficiul Procurorului Regional a confirmat decizia de a deține reclamantul și a constatat că a fost acuzată de o infracțiune gravă pedepsită de mai mult de zece ani de închisoare și că „de aceea [detenția] [a fost] legală: [a fost] bazată pe dispoziția imperativă a articolului 152 § 1 din CCP”. De asemenea, a declarat că întrebarea dacă ar trebui sau nu aplicată art. 152 § 2 din CCP ar trebui evaluată de către investigator și de către procurorul de supraveghere. În cazul reclamantului, investigatorul și procurorul de supraveghere nu au aplicat art. 152 § 2 din CCP „în vederea stadiului actual al procedurii”. A urmat că detenția reclamantului era legală. Prin decizia din 15 decembrie 1995, Procurorul-șef a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii. 30. Un nou recurs împotriva detenției reclamantului a fost respins de către Procurorul-șef la 12 ianuarie 1996. 31. La 18 ianuarie 1996, Procurorul-șef a confirmat detenția reclamantului asupra propunerii sale. 32. Între timp, la 14 noiembrie 1995, reclamanta a apelat împotriva detenției sale la Curtea Regională. În declarațiile scrise adresate Curții, avocatul reclamantului a declarat, în special, că decizia de deținere a reclamantului s-a bazat numai pe gravitatea acuzațiilor împotriva ei, în timp ce nu au fost luate în considerare alți factori importanți. De exemplu, reclamantul a avut o adresă permanentă în cazul în care a locuit cu soțul ei și două fiice. De asemenea, ea a știut despre acuzațiile criminale împotriva ei timp de mai mult de șase luni înainte de arestarea ei, dar nu a făcut nici o încercare de a se abate sau de a obstrucționa ancheta. În plus, dovezile împotriva reclamantului erau slabe, după ce s-a constatat că alte șase persoane aveau acces la cheile biroului casierului. Procurorul urmase orb de concluziile auditorilor care au arătat reclamantului pe singurul motiv că era persoana responsabilă. Cu toate acestea, nu s-a constatat nici o dovadă că reclamantul însuși a făcut înregistrări false în cărțile contabile. Avocatul reclamantului a făcut, de asemenea, trimitere la starea ei medicală și certificate medicale închise. 33. La 11 decembrie 1995, instanța a respins recursul. Acesta a deținut, printre altele: „Acuzațiile împotriva reclamantului] se referă la o infracțiune gravă în sensul articolului 93 § 7 din CC, adică, o infracțiune în temeiul articolului 203 din CC, pedepsită de 10 ani sau mai mult de închisoare. În acest sens există obligația, în temeiul articolului 152 § 1 din CCP, de a fi impusă deținerea. ... [Certificatele medicale prezentate de solicitant] reflectă starea ei de sănătate pe parcursul perioadei trecute. Nu s-a prezentat nicio informație cu privire la starea actuală de sănătate. De aceea, în prezent nu există nicio circumstanță care impune modificarea măsurii de „detenție preventivă” impuse [aplicantului]. Prin urmare, recursul este nefondat și trebuie respins.” 34. La 11 ianuarie 1996, avocatul reclamantului a solicitat investigatorului responsabil cu acest caz să ordone o examinare medicală a reclamantului în vederea stabilirii dacă condițiile de detenție sunt periculoase pentru sănătatea ei. La 19 ianuarie 1996, după ordinul investigatorului, reclamantul a fost examinat de trei experți medicali. Într-un raport de aceeași dată experții au constatat că problemele legate de operație pe care reclamantul le-a suferit acum mai mult de un an (în 1994) nu i-au afectat starea și că ar putea rămâne în custodie. 35. La 5 februarie 1996, reclamantul a fost transferat urgent într-un spital datorită durerii în vezica biliară. În aceeași zi, avocatul ei a prezentat Biroului Procurorului Regional o cerere de eliberare în funcție de sănătatea ei slabă. În plus, el a susținut că nu există niciun risc de abscindere a reclamantului, de obstrucționare a anchetei sau de comiterea unei infracțiuni, deoarece ea a devenit conștientă de acuzațiile împotriva șase luni înainte de arestarea ei, dar nu a încercat să comite vreunul dintre aceste acte. 36. La 6 februarie 1996, Procuratura Regională a solicitat Serviciului Regional de Investigații să facă observații cu privire la cererea de eliberare a reclamantului. În special, Serviciul a fost solicitat să abordeze problema dacă detenția continuă a reclamantului a fost justificată având în vedere operația pe care a suferit-o. La 13 februarie 1996, Oficiul Procurorului Regional a ordonat Serviciului Regional de Investigații să solicite un aviz medical expert în această chestiune. La 15 februarie 1996 a fost numit un grup de experți medicali pentru examinarea reclamantului. Experții au constatat că reclamantul are nevoie de o perioadă de convalescență care era incompatibilă cu condițiile de detenției. 37. În urma acestui aviz, la 19 februarie 1996, Procuratura Regională a decis să întrerupă detenția anterioară a reclamantului, având în vedere sănătatea ei bolnavă, care a fost considerată incompatibilă cu condițiile de detenție. De asemenea, a constatat că starea de sănătate a reclamantului a făcut imposibil pentru ea să fugă, să obstrugă ancheta sau să comită o infracțiune. De asemenea, investigația era aproape finalizată. 38. În aceeași zi, reclamantul a fost eliberat din custodie și a fost arestat la domiciliu. 39. La o dată mai târziu, reclamantul a prezentat Biroului Procurorului Regional o cerere de eliberare. Cererea a fost respinsă la 14 martie 1996. Oficiul Procurorului Regional a susținut că detenția anterioară a reclamantului a fost înlocuită cu arestarea domiciliară, deoarece s-a constatat că sănătatea reclamantului este incompatibilă cu condițiile de detenție și, în plus, riscul absoarberii sau reintegrării ei a fost exclus în mod obiectiv în funcție de boala ei. Spre deosebire de detenția anterioară, arestarea la domiciliu nu a fost incompatibilă cu starea ei de sănătate, deoarece acolo ea ar putea suferi examene medicale și tratament. Reclamantul nu a cerut permisiunea de a părăsi casa ei pentru anumite perioade de timp pentru a suferi tratament. Astfel, nu a fost nevoie de eliberarea ei. 40. Mai târziu, în martie 1996, reclamantul a apelat împotriva arestării ei la domiciliu la Biroul Procuror-șef. A susținut că nu există nici un risc de absoarbă sau de recidivă. De asemenea, s-a referit la sănătatea sa proastă. Prin decizia din 5 aprilie 1996 Biroul Procuror-șef a respins apelul, aparent fără a da motive specifice. 41. La 25 iunie 1996, investigatorul a confirmat arestarea domiciliară a propunerii sale, fără a da motive. 42. La 27 noiembrie 1997, Procuratura Regională a confirmat arestarea domiciliară a reclamantului, fără a da motive. 43. La 30 martie 1998, Procurorul de district a confirmat arestarea domiciliară a propunerii sale, fără a da motive. 44. La 7 aprilie 1998, avocatul reclamantului a apelat la Procuratura Regională împotriva hotărârii Procurorului de district de a confirma arestarea domiciliului. El a declarat că a durat mai mult de doi ani și că nu există nici o indicație că reclamantul va absoarce sau va revoca. În plus, toate dovezile relevante au fost deja colectate. 45. La 16 aprilie 1998, se pare că înainte de a transmite apelul la Procuratura Regională, Procuratura de district a reexaminat chestiunea și a decis să acorde cauțiunea. Acesta a declarat că autoritățile de anchetă au trimis cazul la procuror de două ori și a fost returnat pentru clarificări suplimentare de fiecare dată. În momentul respectiv, dosarul a fost la anchetă și nu a existat nici un indiciu că va fi primit la Procurorul de district în curând. Continuarea arestării domiciliare ar constituia o simplă represiune, deoarece toate dovezile relevante au fost deja colectate și nu există niciun risc de a obstruge ancheta. De asemenea, aceasta a adăugat că cererile de eliberare prezentate la începutul anului 1996 au fost aparent respinse deoarece în acel moment privarea de libertate a reclamantului nu a durat foarte mult. 46. art. 203 § 1 din CC, citit în conjuncție cu art. 202 § § 1 alineatul (1) și art. 201, prevede că apropierea în mod special agravată a fondurilor în sume deosebit de mari, a căror comisie a fost facilitată de o altă infracțiune care are o penalitate mai mică, este pedepsită cu închisoarea de 10 până la 30 de ani. 47. În temeiul articolului 202 alineatul (1) din CC, citit în conjuncție cu art. 201, apropierea greșită a fondurilor în cazuri neprevăzute în mod special agravate este pedepsită cu închisoarea de la unu la zece ani, în cazul în care comisia sa a fost facilitată de o altă infracțiune care are o penalitate mai mică. 48. Motivele legale de detenție în așteptarea procesului sunt prevăzute la art. 152 din CCP, al căror parte relevantă, astfel cum a fost formulată în momentul material, cu condiția următoare: „1. Procesul de detenție în prealabil se ordonă [în cazurile în care acuzațiile se referă] la o infracțiune gravă intenționată. În cazurile care intră sub incidența alineatului (1) [detenție preventivă] pot fi eliminate dacă nu există riscul de abscindere a acuzatului, de obstrucționare a anchetei sau de comitere a unei infracțiuni suplimentare. ...” 49. O crimă „grave” este definită prin art. 93 § 7 din CC ca pedepsită cu mai mult de cinci ani de închisoare. 50. Practica Curții Supreme în momentul respectiv (a devenit acum cel puțin parțial obsoletă ca urmare a amendamentelor aduse CCP în vigoare începând cu 1 ianuarie 2000) a fost faptul că art. 152 § 1 impune reținerea unei persoane acuzate de o infracțiune intenționată gravă. O excepție a fost doar posibilă, în conformitate cu art. 152 § 2, în cazul în care a fost clar că orice risc de absoarbă sau de recidivă a fost exclus obiectiv, de exemplu, în cazul unui deținut care a fost grav bolnav, în vârstnici sau deja în custodie, pe alte motive, cum ar fi îndeplinirea unei sentințe (о от 4 май 1992. Nr. 48 от 2 октомври 1995 δ. δо н.д. Nr. 583/95 δ. на δس н.оред. Nr. 78 от 6 ноември 1995 δ. δо н.д. 768/95 δ. 51. În temeiul articolului 146 din CCP, trebuie impusă o măsură de asigurare a apariției în fața autorității competente pentru fiecare persoană acuzată de a fi comis o infracțiune în mod public. În afară de deținerea în judecată, o astfel de măsură este arestarea în domiciliu. 52. art. 147 din CCP, astfel cum este în vigoare la momentul respectiv, cu condiția ca măsurile de asigurare a apariției să fie menite să împiedice acuzatul să se absoargă, să se retragă sau să împiedice stabilirea adevărului. La impunerea unei măsuri specifice, autoritatea competentă a trebuit să aibă în vedere periculositatea presupusei infracțiuni, dovezile împotriva acuzatului, sănătatea sa, statutul familiei, profesiile, vârsta etc. (art. 147 § 2). 53. art. 151 din CCP, astfel cum este în vigoare la momentul material, definit arestarea la domiciliu după cum urmează: „Arestarea la domiciliu constă într-o interdicție pentru acuzatul să părăsească [sau] casa sa fără permisiunea de către organele respective.” 54. În decizia sa interpretativă nr. 10/1992 (ре La momentul în care CCP nu prevedea revizuirea judiciară a arestării la domiciliu, Curtea Constituțională a Curții a stat după cum urmează: „... [H]use arestarea este, de asemenea, o formă de detenție și [constituie] o interferență cu inviolabilitatea [persoanelor]”. 55. În momentul respectiv, CCP nu prevedea revizuirea judiciară a arestării la domiciliu. Prin urmare, singura posibilitate a unei persoane arestate la domiciliu a fost de a se aplica unui procuror care ar putea ordona eliberarea sa. Dacă procurorul a refuzat să elibereze persoana arestat la domiciliu, el sau ea ar putea apela la un procuror superior (articolele 181 și 182 din CCP). 56. CCP a fost modificată cu efect de la 1 ianuarie 2000 și, în prezent, prevede, în nou introdus alineatul (2) din art. 151, controlul judiciar inițial și ulterior al arestării domiciliare.