A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67020/01 prezentate de Ioan FarCAS și alții împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 octombrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Bîrsan Jungwiert Butkevych Thomassen Ugrekhelidze, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 29 iunie 2000, după ce ați intenționat acest lucru, faceți următoarea decizie, dnii Ioan Farcas, Stefan Voicu, Alexandru-Ioan Ursu, Radu Virgil Mihai Zaharescu și M. Carmen Lelia Barbulescu sunt cetățeni români, născuți în 1935, 1945, 1933, 1939 și 1956 și rezidenți în Ploiesti, cu excepția celui de-al treilea și al patrulea reclamant, care locuiește la București și respectiv la Paris. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 31 ianuarie 1975, Biroul de Stat pentru Invenții și Markuri a eliberat unui număr de șase ingineri specializați în chimia petrolului un brevet de invenție pentru o nouă metodă de separare a hidrocarburilor aromatice. La o dată nespecificată, Academia Romană a acordat celor șase autori ai invenției premiului Nicolae Teclu pentru descoperirea lor științifică. Cu excepția primului reclamant, care este unul dintre cei șase autori ai invenției, ceilalți reclamanți sunt moștenitorii și, în ceea ce privește al doilea reclamant, cesionarea celorlalți autori ai invenției. În 1987 și 1988, invenția patentată a fost aplicată, printre altele, de către societatea de stat Rafo Unesti (în acest caz, Rafo S.A. În martie 1988, în funcție de cererea autorilor invenției, brevetul a fost retras din registrul Oficiului de Stat pentru invenții și mărci. La 26 ianuarie 1995, primul reclamant a introdus, în numele său și în calitate de reprezentant al altor titulari ai brevetului, o acțiune în fața tribunalului departamental din Bacau împotriva Rafo S.A., având ca obiect plata unei remunerații pentru aplicarea respectivului brevet de invenție. Prin hotărârea din 26 ianuarie 1996, tribunalul departamental din Bacau a respins acțiunea prin primirea excepției ridicate de Rafo S.A., și anume faptul că primul reclamant nu purtase negocieri directe cu Rafo S.A. cu privire la remunerația solicitată. Prin decizia din 21 iunie 1996, Curtea de Apel din Bacau a respins apelul primului reclamant din aceleași motive. La recursul primului reclamant, printr-o hotărâre din 12 februarie 1997, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat deciziile anterioare și a trimis cauza în fața tribunalului departamental din Brașov pentru o examinare pe fond pe baza unei expertize, respingând excepția lui Rafo S.A. pe motiv că au existat negocieri între părțile la litigiu. La 19 iunie 1997, primul reclamant a pus la dispoziție o competență dată de cel de-al doilea reclamant și de reclamantă privind reprezentarea lor în litigiul din timpul procedurii. La aceeași audiere, G.D., ale cărui moștenitori sunt al treilea și al patrulea reclamant, a solicitat să intervină și în procedură. Rafo S.A. a solicitat respingerea acestor intervenții ca întârzieri. La 16 octombrie 1997 tribunalul departamental din Brașov a respins excepția de întârziere ridicată de Rafo S.A. și a solicitat biroului local de experți, cu acordul părților, o listă de trei experți specializați în separarea prin extracție a hidrocarburilor aromatice. După numirea unui expert la 6 noiembrie 1997 și amânarea cazului la 18 decembrie 1997, 29 ianuarie, 26 februarie, 2 și 30 aprilie, 21 mai și 4 și 11 iunie 1998 în așteptarea raportului de expertiză și a răspunsului expertului la obiecțiile părților, printr-o hotărâre din 14 iulie 1998, tribunalul departamental a primit acțiunea reclamanților și l-a condamnat pe Rafo S.A. să le plătească remunerații. Apelul părților la litigiu a fost respins printr-o decizie din 26 martie 1999 a Curții de Apel de la Brasov. Printr-o hotărâre din 3 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul lui Rafo S.A. și cauza a fost trimisă pentru o nouă examinare în fața tribunalului departamental din Brașov, pe motiv că expertul desemnat nu fusese strict specializat și că Tribunalul a acceptat pur și simplu șefii misiunii expertului propus de primul reclamant. Potrivit reclamanților, aceste căi de atac au fost invocate de Rafo S.A. numai în ședința din 3 decembrie 1999, chiar printr-un ultim memoriu în apărare. Răspunsurile diverselor instituții, inclusiv Ministerul Justiției și Parlamentul, la plângerile depuse de reclamanți pentru a denunța presupusa încălcare a procedurii, au menționat că litigiul era în curs de desfășurare și că dispuneau de căi de atac pentru a se plânge de aceasta. La ședința din 16 martie 2001 în fața tribunalului departamental din Brasov, cel de-al treilea și cel de-al patrulea reclamant au intervenit în proces, în calitate de moștenitori ai G.D., decedată între timp. La 11 mai 2001, tribunalul departamental din Brașov desemnează un expert și la 2 noiembrie 2001 și 14 ianuarie 2002 a comunicat părților raportul de expertiză și, respectiv, răspunsurile expertului la obiecțiile acestora. La 11 februarie și 11 martie 2002, cazul a fost amânat din cauza erorilor de grefă și a instanței cu privire la trimiterea la expert a obiecțiilor primului reclamant. La 8 aprilie și 13 mai 2002, cazul a fost amânat din nou pentru a permite expertului să își completeze expertiza la cererea sa. Prin hotărârea din 24 iunie 2002, Tribunalul departamental din Brasov a acceptat acțiunea în ceea ce privește primul reclamant și a respins-o ca fiind tardivă în ceea ce privește ceilalți solicitanți. 284 679 617 de lei românești (adică 70 142 EUR paritate ROL/EUR la acea vreme, reprezentând drepturile patrimoniale datorate pentru aplicarea invenției. Prin Decizia din 8 noiembrie 2002, Curtea de Apel de la Brașov a primit apelul formulat de al doilea reclamant și de reclamantă și a modificat parțial sentința menționată anterior, condamnându-l pe Rafo S.A. să plătească, de asemenea, 2 230 620 676 ROL brut, adică 65 829 EUR paritate ROL/EUR la momentul respectiv, la al doilea reclamant și 1 669 759 157 ROL brut, adică 49 277 EUR, recurentei. La 5 decembrie 2002, Rafo S.A. forma recurs și cauza a fost transmisă Curții de Casație (fosta Curte Supremă de Justiție). consideră că acțiunea reclamanților ar trebui respinsă ca fiind nefondată din cauza lipsei beneficiilor economice ca urmare a aplicării invenției lor și ca fiind tardivă în ceea ce privește al doilea reclamant și recurenta. Comisia a solicitat în esență modificarea deciziei Curții de Apel în ceea ce privește condamnarea la plata drepturilor patrimoniale celui de-al doilea reclamant și reclamantei și menținerea celorlalte dispoziții ale acesteia. Până în prezent, în urma unei amânări a ședinței din 5 februarie 2004 la cererea Rafo S.A., cauza este pendinte în fața Curții de Casație, fără ca o nouă dată a ședinței de seară stabilită. GRIEFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng în esență de durata procedurii civile. Astfel, ei se plâng de trimiterea repetată a cauzei lor în fața instanțelor de fond și în special de a treia examinare a cauzei care le-a fost impusă, având ca rezultat reluarea procedurii încă de la început. Ei consideră că sunt antrenați de instanțele naționale într-un fel de pepetuum mobil Cu scopul de a evita ca litigiul să fie soluționat printr-o decizie definitivă care pune capăt cauzei. Citând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, aceștia se plâng de executarea procedurii, în special în fața Curții Supreme de Justiție în cadrul celei de a doua examinări a cauzei. Acestea susțin, în special, că hotărârea din 3 decembrie 1999 a fost pronunțată de Curtea Supremă pe baza mijloacelor de recurs care nu au fost discutate de părțile în ședință publică, fiind comunicate reclamanților în aceeași zi a dezbaterilor de fond. În temeiul articolului 13 din convenție, aceștia susțin că nu au beneficiat de o cale de atac eficientă pentru a se plânge de încălcarea procedurii, având în vedere răspunsurile primite de la instituțiile de stat (Ministerul Justiției, Parlamentul etc.). Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceștia consideră că sunt privați ca urmare a încălcării și duratei procedurii pendinte a drepturilor patrimoniale la care au dreptul în urma aplicării invenției lor de către Rafo S.A. ÎN DREPT Reclamanții se plâng în esență de durata procedurii civile de obținere a drepturilor patrimoniale pentru aplicarea invenției lor de către Rafo S.A. Ei invocă în această privință art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) În stadiul actual al dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei părți a cererii și consideră necesar să o comunice guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng de încălcarea procedurii, în special în fața Curții Supreme de Justiție în cea de-a doua examinare a cauzei, și de presupusa lipsă a unei căi de atac efective în această privință, având în vedere răspunsurile Parlamentului și ale Ministerului Justiției la plângerile lor. Având în vedere substanța acestor obiecții, Curtea le va analiza din perspectiva art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea arată că procedura civilă inițiată de solicitanți este încă în curs de desfășurare în fața instanțelor naționale, însă consideră că este necesar să se ia în considerare întreaga procedură pentru a se lua o decizie cu privire la conformitatea acesteia cu cerințele articolelor menționate anterior. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor naționale, prezentarea acestor obiecțiuni este prematură și, prin urmare, reclamanții nu se pot plânge în această privință de nicio încălcare a Convenției (a se vedea, printre altele, Schmidtova c. Republica Cehă (cc.), nr. 48568/99, 5 martie 2002. Le este permis să sesizeze din nou Curtea în cazul în care, după încheierea procedurii civile pe care au inițiat-o, consideră că sunt victime ale presupuselor încălcări; prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu articolul § alineatul (1) și (4) din convenție. (3) Reclamanții se consideră privați din cauza nelegiuirii și a duratei procedurii privind drepturile patrimoniale la care au dreptul în temeiul aplicării invenției lor de către Rafo S.A.. Ei invocă în această privință art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care se citește astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că drepturile patrimoniale ale reclamanților legate de aplicarea invenției în cauză fac obiectul unei proceduri care este încă în curs de desfășurare până în prezent Prin urmare, aceasta nu poate specula nici cu privire la calificarea exactă a căilor de atac ale Rafo S.A. de către Curtea de Casație, nici cu privire la rezultatul procedurii pendinte în fața acestei instanțe. Prin urmare, acest motiv apare ca prematur. §§ 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea motivelor reclamanților întemeiat pe durata procedurii; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. S. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n
o
67020/01
présentée par Ioan FARCAS et autres
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 12 octobre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
M.
M.
Ugrekhelidze,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 juin 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, MM. Ioan Farcas, Stefan Voicu, Alexandru-Ioan Ursu, Radu Virgil Mihai Zaharescu et M
me
Carmen Lelia Barbulescu sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1935, 1945, 1933, 1939 et 1956 et résidant à Ploiesti, à l'exception du troisième et du quatrième requérant, qui résident respectivement à Bucarest et à Paris.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 31 janvier 1975, l'Office d'Etat pour les inventions et les marques délivra à six ingénieurs spécialisés en chimie du pétrole un brevet d'invention pour une nouvelle méthode de séparation des hydrocarbures aromatiques. A une date non précisée, l'Académie roumaine décerna aux six auteurs de l'invention le prix «
Nicolae Teclu
» pour leur découverte scientifique.
A l'exception du premier requérant, qui est un des six auteurs de l'invention, les autres requérants sont respectivement les héritiers et, pour ce qui est du deuxième requérant, le cessionnaire des autres auteurs de l'invention.
En 1987 et 1988, l'invention brevetée fut appliquée, entre autres, par la société d'Etat Rafo Onesti (ci
‑
après «
Rafo S.A.
»), mais les auteurs de l'invention ne reçurent aucune rémunération pour l'application de leur invention. En mars 1988, selon les requérants à la demande des auteurs de l'invention, le brevet fut rayé du registre de l'Office d'Etat pour les inventions et les marques.
Le 26 janvier 1995, le premier requérant introduisit, en son nom et en qualité de représentant des autres titulaires du brevet, une action devant le tribunal départemental de Bacau contre Rafo S.A., ayant pour l'objet le paiement d'une rémunération pour l'application dudit brevet d'invention.
Par un jugement du 26 janvier 1996, le tribunal départemental de Bacau rejeta l'action en accueillant l'exception soulevée par Rafo S.A., à savoir le fait que le premier requérant n'avait pas porté des négociations directes avec Rafo S.A. au sujet de la rémunération demandée.
Par une décision du 21 juin 1996, la cour d'appel de Bacau rejeta l'appel du premier requérant pour les mêmes motifs.
Sur recours du premier requérant, par un arrêt du 12 février 1997, la Cour suprême de Justice cassa les décisions précédentes et renvoya l'affaire devant le tribunal départemental de Brasov pour un examen au fond sur la base d'une expertise, en rejetant l'exception de Rafo S.A. au motif qu'il y avait eu des négociations entre les parties au litige.
Le 19 juin 1997, le premier requérant déposa un pouvoir donné par le deuxième requérant et par la requérante concernant leur représentation dans le litige pendant. A la même audience, G.D., dont les héritiers sont le troisième et le quatrième requérant, demanda d'intervenir également dans la procédure. Rafo S.A. demanda le rejet de ces interventions comme tardives.
Le 16 octobre 1997 le tribunal départemental de Brasov rejeta l'exception de tardiveté soulevée par Rafo S.A. et demanda au bureau local d'experts, avec l'accord des parties, une liste de trois experts spécialisés dans la séparation par extraction des hydrocarbures aromatiques.
Après avoir désigné un expert le 6 novembre 1997 et ajourné l'affaire les 18 décembre 1997, 29 janvier, 26 février, 2 et 30 avril, 21 mai et 4 et 11
juin
1998 en l'attente du rapport d'expertise et de la réponse de l'expert aux objections des parties, par un jugement du 14 juillet 1998, le tribunal départemental accueillit l'action des requérants et condamna Rafo S.A. à leur payer des rémunérations.
L'appel des parties au litige fut rejeté par une décision du 26
mars
1999 de la cour d'appel de Brasov.
Par un arrêt du 3 décembre 1999, la Cour suprême de Justice accueillit le recours de Rafo S.A. et l'affaire fut renvoyée pour un nouveau examen devant le tribunal départemental de Brasov, aux motifs que l'expert désigné n'avait pas été de stricte spécialité et que le tribunal avait simplement acquiescé aux chefs de la mission de l'expert proposés par le premier requérant. Selon les requérants, ces moyens de recours n'avaient été soulevés par Rafo S.A. qu'à l'audience du 3 décembre 1999 même, par un dernier mémoire en défense. Les réponses de diverses institutions, dont le ministère de la Justice et le Parlement, aux plaintes déposées par les requérants pour dénoncer l'iniquité alléguée de la procédure, mentionnèrent que le litige était pendant et qu'ils disposaient des voies de recours pour s'en plaindre.
A l'audience du 16 mars 2001 devant le tribunal départemental de Brasov, le troisième et le quatrième requérant intervinrent dans le procès, en tant qu'héritiers de G.D., décédée entre temps.
Le 11 mai 2001, le tribunal départemental de Brasov désigna un expert et les 2 novembre 2001 et 14 janvier 2002 communiqua aux parties le rapport d'expertise et respectivement les réponses de l'expert à leurs objections. Les 11 février et 11 mars 2002, l'affaire fut ajournée en raison des erreurs du greffe et du tribunal au sujet de l'envoi à l'expert des objections du premier requérant. Les 8 avril et 13 mai 2002, l'affaire fut à nouveau ajournée pour permettre à l'expert de compléter son expertise à sa demande.
Par jugement du 24 juin 2002, le tribunal départemental de Brasov accueillit l'action en ce qui concernait le premier requérant et la rejeta comme tardive en ce qui concernait les autres requérants. Il condamna Rafo
S.A. à payer au premier requérant un montant brut de 2
284
679
617 lei roumains («
ROL
»), soit 70
142 EUR à la parité ROL/EUR de l'époque, représentant les droits patrimoniaux dus pour l'application de l'invention.
Par la décision du 8 novembre 2002, la cour d'appel de Brasov accueillit l'appel formé par le deuxième requérant et par la requérante et modifia partiellement le jugement précité en condamnant Rafo S.A. à payer aussi 2
230
620
676 ROL brut, soit 65
829 EUR à la parité ROL/EUR de l'époque, au deuxième requérant et 1
669
759
157 ROL brut, soit 49
277
EUR, à la requérante.
Le 5 décembre 2002, Rafo S.A. forma recours et l'affaire fut transmise à la Cour de cassation (ancienne Cour suprême de Justice). Dans ses motifs de recours, Rafo S.A. considéra que l'action des requérants devrait être rejetée comme mal fondée en raison de l'absence des bénéfices économiques à la suite de l'application de leur invention et comme tardive, pour ce qui concernait le deuxième requérant et la requérante. Elle demanda au fond la modification de la décision de la cour d'appel en ce qui concernait la condamnation à payer des droits patrimoniaux au deuxième requérant et à la requérante et le maintien de ses autres dispositions.
A ce jour, après un ajournement d'audience du 5 février 2004 à la demande de Rafo S.A., l'affaire est pendante devant la Cour de cassation, sans qu'une nouvelle date d'audience soir fixée.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent en substance de la durée de la procédure civile. Ainsi, ils se plaignent du renvoi répété de leur affaire devant les juridictions de fond et particulièrement du troisième examen de l'affaire qui leur a été imposé, ayant pour conséquence la reprise de la procédure dès le début. Ils estiment qu'ils sont entraînés par les juridictions nationales dans une sorte de «
perpetuum
mobile
» qui a pour but d'éviter que le litige soit tranché par une décision définitive qui mette fin à l'affaire.
2.
Citant l'article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, ils se plaignent de l'iniquité de la procédure, particulièrement devant la Cour suprême de Justice lors du deuxième examen de l'affaire. Ils allèguent notamment que l'arrêt du 3 décembre 1999 a été rendu par la Cour suprême sur le fondement des moyens de recours qui n'ont pas été débattus par les parties en audience publique, étant communiqués aux requérants le jour même des débats au fond.
3.
Sur le fondement de l'article 13 de la Convention, ils allèguent qu'ils n'ont pas bénéficié d'un recours effectif pour se plaindre de l'iniquité de la procédure, compte tenu des réponses reçues des institutions de l'Etat (ministère de la Justice, Parlement etc.).
4.
Invoquant l'article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, ils estiment être privés du fait de l'iniquité et de la durée de la procédure pendante des droits patrimoniaux auxquels ils ont droit à la suite de l'application de leur invention par Rafo S.A.
1.
Les requérants se plaignent en substance de la durée de la procédure civile tendant à l'obtention des droits patrimoniaux pour l'application de leur invention par Rafo S.A. Ils invoquent à cet égard l'article 6 § 1 de la Convention, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de cette partie de la requête et juge nécessaire de la communiquer au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Les requérants se plaignent de l'iniquité de la procédure, particulièrement devant la Cour suprême de Justice dans le deuxième examen de l'affaire, et de l'absence alléguée d'un recours effectif à cet égard, compte tenu des réponses du Parlement et du ministère de la Justice à leurs plaintes. Compte tenu de la substance de ces griefs, la Cour les analysera sous l'angle des articles 6 § 1 et 13 de la Convention. L'article 13 de la Convention se lit ainsi
:
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour relève que la procédure civile engagée par les requérants est à l'heure actuelle encore pendante devant les juridictions nationales. Or, elle estime nécessaire de prendre en considération l'ensemble de la procédure afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions des articles précités.
Il s'ensuit qu'au stade actuel de la procédure devant les juridictions nationales, la présentation de ces griefs apparaît prématurée. Les requérants ne sauraient donc, en l'état, se plaindre à cet égard d'une quelconque violation de la Convention (voir, parmi autres,
Schmidtova c. République Tchèque
(déc.), nº 48568/99, 5 mars 2002). Il leur est loisible de saisir à nouveau la Cour s'ils estiment toujours, à l'issue de la procédure civile qu'ils ont entamée, être victimes des violations alléguées.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article
35
§§ 1 et 4 de la Convention.
3.Les requérants s'estiment privés du fait de l'iniquité et de la durée de la procédure des droits patrimoniaux auxquels ils ont droit en vertu de l'application de leur invention par Rafo S.A.. Ils invoquent à cet égard l'article 1 du Protocole nº 1 à la Convention, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.
»
La Cour constate que les droits patrimoniaux des requérants liés à l'application de l'invention en question font l'objet d'une procédure qui est encore pendante à ce jour
; elle ne saurait donc spéculer ni sur la qualification exacte des moyens de recours de Rafo S.A. par la Cour de cassation, ni sur l'issue de la procédure pendante devant cette juridiction. Par conséquent, ce grief apparaît comme prématuré.
Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être également rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article
35
§§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
J.-P. Costa
Greffière
Président