ROSEIRO BENTO c. PORTUGAL
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable
ROSEIRO BENTO c. PORTUGAL (CtEDO, 2004)
A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 29288/02 prezentate de Carlos Fernandes ROSEIRO BENTO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mei Mularoni Jočienė, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 23 iulie 2002, având în vedere decizia parțială din 23 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Carlos Fernandes Roseiro Bento, este un resortisant portughez, născut în 1954 și rezident în Vagos (Portugalia). Este reprezentat în fața Curții de către domnul Marinho e Pinto, avocat în Coimbra. Guvernul pârât a fost reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, medic de profesie, a fost la momentul faptelor primar al orașului Vagos, ales pe listele Partidului Popular (CDS-PP). La reuniunea din 30 aprilie 1996 a Adunării Municipale (adunarea municipală), o discuție s-a angajat între reclamant și domnul P. M., consilier municipal ( Dl P. M. a contestat în special gestionarea orașului, susținând că aceasta nu poate fi gestionată ca o băcănie sau o firmă medicală. El a adăugat că nu poate accepta să vadă locuitorii din Vagos ca pe marionete Ca răspuns, reclamantul a afirmat, printre altele, că consilierul municipal P. este un autist politic, care pretinde un rol mic de protagonist politic în timp ce arde ultimele cartușe din viața sa politică. Nu aș vrea să răspund la provocări, în special atunci când acestea sunt de nivel scăzut, sau când provin de la persoane care, în politică, nu știu decât să practice trădarea machiavelică, premeditată și rea. (...) Aș fi îngrijorat dacă astfel de râgâituri ale minții (arroto espirituoase) la resentimentele politice infatide proveneau de la cineva cu un anumit credit. În consiliul municipal, el are, în general, un comportament cel puțin ciudat (...) care prelungește întrunirile într - un mod inexplicabil, dictând o serie de vipuperări, nu mai puțin de cinci pagini la ultima întrunire. La 21 iunie 1996, dl P. M. M. a depus în fața Parchetului din Vagos o plângere penală care îl acuza pe reclamant de insulte și a prezentat o cerere de despăgubire. La 26 februarie 1999, procurorul public și-a prezentat rechizițiile. La 23 martie 1999, reclamantul a solicitat deschiderea anchetei și a considerat, printre altele, că încălcarea insultelor nu a fost constituită și că eventuala condamnare a acesteia ar fi analizată printr-o restricție intolerabilă a dezbaterii politice și a libertății de exprimare. Printr-o ordonanță din 2 iunie 1999, judecătorul de anchetă din apropierea tribunalului din Vagos pronunțând încetarea procedurii, considerând că legea de amnistie nr. 29/99 din 12 mai 1999 trebuia aplicată în speță. La 14 iunie 1999, reclamantul a solicitat continuarea procedurii în scopul examinării cererii sale de despăgubire. Prin hotărârea din 22 februarie 2001, tribunalul din Vagos l-a condamnat pe reclamant la plata a aproximativ 200 000 de escudos portughez (1 000 de euro). Tribunalul considera că expresiile în cauză se analizau cu insulte și că acestea îi cauzaseră un prejudiciu domnului P. M., justificând astfel o despăgubire pecuniară. La 14 martie 2001, reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Coimbra. El a ridicat de la bun început un motiv întemeiat pe neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Pentru solicitant, această dispoziție a încălcat dreptul la recurs. Reclamantul a afirmat apoi că condamnarea în cauză era o restricție intolerabilă a liberului proces politic și a libertății de exprimare. Curtea de Apel și-a dat hotărârea la 20 iunie 2001. În primul rând, a examinat problema preliminară a admisibilității apelului și a reamintit că art. 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală prevede că nu este posibilă introducerea unei căi de atac împotriva deciziei care se pronunță asupra unei cereri de despăgubire, în cazul în care suma în cauză este mai mică decât o anumită sumă. Aceasta a subliniat ulterior, referindu-se la o hotărâre a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001, că această dispoziție nu era contrară constituției, încheind astfel inadmisibilitatea cererii, fără a examina deci celelalte motive ale reclamantului. Apelul incident al dlui P. M. nu a fost examinat nici pentru că nu a fost util ca urmare a respingerii cererii principale. Reclamantul a depus o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional, subminând neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Prin hotărârea din 27 februarie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul. Referindu-se la hotărârea sa din 13 martie 2001, Tribunalul a subliniat că dreptul la acțiune prevăzut la art. 32 din Constituție se aplica numai procedurii penale stricto sensu și nu la o cerere în despăgubire, chiar dacă aceasta a fost formulată în cadrul unei proceduri penale; prin urmare, era legitim să se limiteze dreptul la acțiune din cauza valorii litigiului. Dreptul și practica internă relevantă Căile de atac art. 32 alineatul (1) din Constituție prevede că procedura penală asigură toate garanțiile pentru apărare, inclusiv calea de atac Legislația procedurală penală din Portugalia recunoaște principiul aderării, în temeiul căruia persoana în cauză trebuie să prezinte în cadrul procedurii penale orice cerere de despăgubire bazată pe o infracțiune (art. 71 din Codul de procedură penală). Potrivit articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală, în redactarea Legii nr. 59/98 din 25 august 1998 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, recursul împotriva părții din hotărâre privind prejudiciile nu este admisibil decât în cazul în care suma la care a fost condamnat recursul este mai mare decât o anumită sumă predeterminată; în acest caz, această sumă era de 375 În hotărârea sa din 13 martie 2001, publicată în Jurnalul Oficial din 24 aprilie 2001, precum și în hotărârea în speță, Tribunalul Constituțional a considerat că art. 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală nu aducea atingere articolului 32 din Constituție. Libertatea de exprimare și insultele art. 181 din Codul penal, referitor la insulte, a fost astfel formulat în timpul faptelor În ceea ce privește aplicarea de fapte, se aplică alineatele (2), (3), (4) și (5) ale articolului 180. art. 180 din Codul penal se referă la calomnie. În redactarea sa la momentul faptelor, paragrafele relevante ale acestei dispoziții se citeau astfel (...) conduita nu este pedepsită atunci când acuzația este formulată în vederea unui interes legitim; și dacă autorul dovedește veridicitatea unei astfel de acuzații sau dacă are motive serioase să o creadă adevărată cu bună credință. (...) Buna credință menționată la alineatul (2) litera (b) este exclusă atunci când autorul nu și-a respectat obligația impusă de circumstanțele speței, de a se informa cu privire la veridicitatea acuzației. art. 184 din Codul penal agravează pedepsele în cauză cu jumătate dacă victima este un ales al poporului. La rândul lor, articolele 70 și 484 din Codul civil prevăd că cel care aduce atingere onoarei și reputației altora răspunde în mod civil pentru daunele cauzate. GRIEF invocând art. 10 din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Reclamantul consideră că condamnarea la care a fost supus aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat prin art. 10 din convenție, care are la dispoziție Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției reputației sau a drepturilor altora (...). Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. El admite că acțiunile formulate de reclamant în fața Curții de Apel și apoi de Tribunalul Constituțional nu puteau fi soluționate având în vedere formularea art. 400 alin. (2) din Codul de procedură penală; cu toate acestea, nimic nu l-a împiedicat pe solicitant să prezinte în fața instanței de primă instanță argumentele sale referitoare la art. 10 din Convenție. Astfel, Tribunalul din Vagos și-ar fi putut modifica decizia ținând seama de argumentele reclamantului. Reclamantul susține că a încercat prin toate mijloacele posibile să repare încălcarea la nivel intern, subminând, printre altele, neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală. El contestă, de asemenea, argumentele guvernului cu privire la presupusa posibilitate de a se adresa instanței de primă instanță și reamintește că, în conformitate cu dreptul intern, competența jurisdicțională a judecătorului se epuizează odată cu pronunțarea hotărârii; acesta din urmă nu poate fi atacat decât prin acțiuni în fața instanțelor superioare. Prin urmare, regula epuizării articolului 35 alineatul (1) din Convenție nu poate fi opozabilă. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1), aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție o are ca obiectiv, în principiu, să o ofere statelor contractante. : evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36) Această regulă se bazează pe ipoteza că art. 13 din Convenție, cu care are afinități înguste, cu care ordinea internă oferă o acțiune efectivă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, art. 35 din Convenție prevede doar epuizarea utilizării atât a încălcărilor incriminate, cât și a celor adecvate. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea, printre altele, Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-I, § 38. În acest caz, Curtea arată mai întâi că posibilitatea de a solicita autorității să reconsidere decizia pronunțată de aceasta nu poate constitui o acțiune eficientă (G. c. Regatul Unit, n. 11932/86, Decizia Comisiei din 9 mai 1988, Deciziile și rapoartele (DR) 56, p. 199. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de guvern în această privință. Curtea ia notă, de asemenea, de poziția guvernului în ceea ce privește imposibilitatea de a se ajunge la acțiunea formulată de reclamant în fața Curții de Apel, ca urmare a formulării articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală; totuși, Comisia consideră că trebuie să examineze această chestiune într-un mod mai detaliat. Într-adevăr, în cazul în care nu ar fi posibilă nicio acțiune împotriva hotărârii Tribunalului din Vagos, întrebarea ar putea fi dacă prezenta cerere nu ar trebui respinsă pentru întârziere, în măsura în care decizia internă definitivă ar fi aceea care a fost pronunțată de aceeași instanță din Vagos la 22 februarie 2001, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cauzei în fața Curții, la 23 iulie 2002. În această privință, Curtea amintește că, deși există îndoieli cu privire la eficacitatea unei acțiuni interne, acesta este un punct care trebuie prezentat instanțelor (Whiteside c. Regatul Unit, n 20357/92, Decizia Comisiei din 7 martie 1994, DR 76, p. 80). În speță, Curtea arată că dispozițiile articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală care limitează dreptul la acțiune în anumite categorii de cauze au fost introduse printr-o lege din 1998, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Pentru a ataca hotărârea pronunțată de Tribunalul din Vagos cu privire la aceasta, reclamantul a invocat în fața Curții de Apel și apoi Tribunalul Constituțional neconstituțional neconstituționalitatea acestei dispoziții. În hotărârea sa din 20 iunie 2001, Curtea de Apel, care se referă la o hotărâre a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001 referitoare la aceeași chestiune, și-a respins afirmațiile și a concluzionat că noua redactare a articolului 400 alineatul (2) este constituțională, Tribunalul Constituțional și-a confirmat, la rândul său, jurisprudența anterioară. Ar trebui subliniat faptul că, atunci când reclamantul și-a introdus acțiunea în fața Curții de Apel la 14 martie 2001, hotărârea în care Tribunalul Constituțional a examinat această chestiune pentru prima dată fusese pronunțată cu o zi înainte, la 13 martie 2001. Această hotărâre a devenit totuși cunoscută publicului numai în momentul publicării sale în Jurnalul Oficial, la 24 aprilie 2001. Prin urmare, este rezonabil să se ajungă la concluzia că, atunci când reclamantul și-a introdus acțiunea în fața instanței de apel, aceasta Curtea consideră că nu se poate aduce atingere reclamantului că a încercat să submineze inconstituționalitatea unei noi legislații asupra căreia Tribunalul Constituțional nu se pronunțase încă în mod public și, astfel, să prezinte obiecțiunile sale instanțelor superioare. Acțiunea sa constituțională poate fi, de asemenea, înțelesă, jurisprudența Curții Constituționale privind în acel moment o singură cauză și, prin urmare, nu este încă pe deplin consolidată în ordinea juridică portugheză. Curtea subliniază în această privință că, în cazul în care Tribunalul Constituțional ar fi considerat legislația în cauză ca fiind contrară Constituției, Curtea de Apel ar fi fost obligată să examineze celelalte mijloace ale acțiunii reclamantului, în special presupusa atingere a libertății sale de exprimare. În circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră astfel că decizia internă definitivă în speță este cea care a fost pronunțată de Tribunalul Constituțional la 27 februarie 2002, cererea neputând fi, prin urmare, respinsă pentru întârziere. În ceea ce privește temeinicia cererii, Curtea arată de la bun început că numai motivul întemeiat de recurentul articolului 10 din convenție este încă în discuție.Responsiile referitoare la articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, invocate de solicitant în observațiile sale în răspuns, au fost declarate inadmisibile prin decizia parțială a Curții din 23 octombrie 2003. În ceea ce privește art. 10 din Convenție, guvernul susține de la bun început că problema ar putea apărea în cazul în care sancțiunea civilă nu este penală, guvernul subliniază acest lucru. aplicat reclamantului poate fi considerat o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare și susține că dezbaterea în cauză nu era de interes general, în ceea ce privește, în mod evident, un conflict personal între reclamant și reclamant. Cu toate acestea, presupunând că a existat o interferență, guvernul susține că era necesară într-o societate democratică, în sensul alineatului (2) al articolului 10. Condamnarea reclamantului viza astfel un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora. Pe de altă parte, reclamantul a fost condamnat numai la plata către reclamant a unei sume simbolice cu titlu de daune-interese. Pentru guvern, interferența a fost proporțională cu scopul legitim urmărit, astfel încât nu există nicio încălcare a articolului 10 din convenție. El subliniază că, în cadrul dezbaterii politice în cauză, nu a fost afectat reputația personală a reclamantului, deoarece expresiile în cauză nu vizau decât gândirea sa politică. Pentru solicitant, acceptarea faptului că condamnarea sa nu aduce atingere articolului 10 din Convenție ar însemna acceptarea faptului că tribunalele trebuie să se implice în dezbaterea politică, ceea ce ar submina calitatea vieții democratice. Răspunsul reclamantului la afirmația reclamantului a fost proporțional, ținând cont de cadru, adunarea municipală, în care au fost pronunțate expresiile incriminate, și anume condamnarea la care a fost supus a fost disproporționată și, prin urmare, contrară art. 10 din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte