A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 29288/02 prezentate de Carlos Fernandes ROSEIRO BENTO împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 30 noiembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președintele A.B. Baka Cabral Barreto Jungwiert Butkevych mei Mularoni Jočienė, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 23 iulie 2002, având în vedere decizia parțială din 23 octombrie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Carlos Fernandes Roseiro Bento, este un resortisant portughez, născut în 1954 și rezident în Vagos (Portugalia).
Este reprezentat în fața Curții de către domnul Marinho e Pinto, avocat în Coimbra. Guvernul pârât a fost reprezentat de domnul J. Miguel, procuror general adjunct. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, medic de profesie, a fost la momentul faptelor primar al orașului Vagos, ales pe listele Partidului Popular (CDS-PP). La reuniunea din 30 aprilie 1996 a Adunării Municipale (adunarea municipală), o discuție s-a angajat între reclamant și domnul P. M., consilier municipal ( Dl P. M. a contestat în special gestionarea orașului, susținând că aceasta nu poate fi gestionată ca o băcănie sau o firmă medicală. El a adăugat că nu poate accepta să vadă locuitorii din Vagos ca pe marionete Ca răspuns, reclamantul a afirmat, printre altele, că consilierul municipal P. este un autist politic, care pretinde un rol mic de protagonist politic în timp ce arde ultimele cartușe din viața sa politică.
Nu aș vrea să răspund la provocări, în special atunci când acestea sunt de nivel scăzut, sau când provin de la persoane care, în politică, nu știu decât să practice trădarea machiavelică, premeditată și rea. (...) Aș fi îngrijorat dacă astfel de râgâituri ale minții (arroto espirituoase) la resentimentele politice infatide proveneau de la cineva cu un anumit credit. În consiliul municipal, el are, în general, un comportament cel puțin ciudat (...) care prelungește întrunirile într - un mod inexplicabil, dictând o serie de vipuperări, nu mai puțin de cinci pagini la ultima întrunire. La 21 iunie 1996, dl P. M. M. a depus în fața Parchetului din Vagos o plângere penală care îl acuza pe reclamant de insulte și a prezentat o cerere de despăgubire.
La 26 februarie 1999, procurorul public și-a prezentat rechizițiile. La 23 martie 1999, reclamantul a solicitat deschiderea anchetei și a considerat, printre altele, că încălcarea insultelor nu a fost constituită și că eventuala condamnare a acesteia ar fi analizată printr-o restricție intolerabilă a dezbaterii politice și a libertății de exprimare. Printr-o ordonanță din 2 iunie 1999, judecătorul de anchetă din apropierea tribunalului din Vagos pronunțând încetarea procedurii, considerând că legea de amnistie nr. 29/99 din 12 mai 1999 trebuia aplicată în speță. La 14 iunie 1999, reclamantul a solicitat continuarea procedurii în scopul examinării cererii sale de despăgubire. Prin hotărârea din 22 februarie 2001, tribunalul din Vagos l-a condamnat pe reclamant la plata a aproximativ 200 000 de escudos portughez (1 000 de euro).
Tribunalul considera că expresiile în cauză se analizau cu insulte și că acestea îi cauzaseră un prejudiciu domnului P. M., justificând astfel o despăgubire pecuniară. La 14 martie 2001, reclamantul a solicitat recurs la Curtea de Apel din Coimbra. El a ridicat de la bun început un motiv întemeiat pe neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Pentru solicitant, această dispoziție a încălcat dreptul la recurs. Reclamantul a afirmat apoi că condamnarea în cauză era o restricție intolerabilă a liberului proces politic și a libertății de exprimare.
Curtea de Apel și-a dat hotărârea la 20 iunie 2001. În primul rând, a examinat problema preliminară a admisibilității apelului și a reamintit că art. 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală prevede că nu este posibilă introducerea unei căi de atac împotriva deciziei care se pronunță asupra unei cereri de despăgubire, în cazul în care suma în cauză este mai mică decât o anumită sumă. Aceasta a subliniat ulterior, referindu-se la o hotărâre a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001, că această dispoziție nu era contrară constituției, încheind astfel inadmisibilitatea cererii, fără a examina deci celelalte motive ale reclamantului. Apelul incident al dlui P. M. nu a fost examinat nici pentru că nu a fost util ca urmare a respingerii cererii principale.
Reclamantul a depus o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional, subminând neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală. Prin hotărârea din 27 februarie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul. Referindu-se la hotărârea sa din 13 martie 2001, Tribunalul a subliniat că dreptul la acțiune prevăzut la art. 32 din Constituție se aplica numai procedurii penale stricto sensu și nu la o cerere în despăgubire, chiar dacă aceasta a fost formulată în cadrul unei proceduri penale; prin urmare, era legitim să se limiteze dreptul la acțiune din cauza valorii litigiului.
Dreptul și practica internă relevantă Căile de atac art. 32 alineatul (1) din Constituție prevede că procedura penală asigură toate garanțiile pentru apărare, inclusiv calea de atac Legislația procedurală penală din Portugalia recunoaște principiul aderării, în temeiul căruia persoana în cauză trebuie să prezinte în cadrul procedurii penale orice cerere de despăgubire bazată pe o infracțiune (art. 71 din Codul de procedură penală).
Potrivit articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală, în redactarea Legii nr. 59/98 din 25 august 1998 care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999, recursul împotriva părții din hotărâre privind prejudiciile nu este admisibil decât în cazul în care suma la care a fost condamnat recursul este mai mare decât o anumită sumă predeterminată; în acest caz, această sumă era de 375 În hotărârea sa din 13 martie 2001, publicată în Jurnalul Oficial din 24 aprilie 2001, precum și în hotărârea în speță, Tribunalul Constituțional a considerat că art. 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală nu aducea atingere articolului 32 din Constituție. Libertatea de exprimare și insultele art. 181 din Codul penal, referitor la insulte, a fost astfel formulat în timpul faptelor În ceea ce privește aplicarea de fapte, se aplică alineatele (2), (3), (4) și (5) ale articolului 180. art. 180 din Codul penal se referă la calomnie.
În redactarea sa la momentul faptelor, paragrafele relevante ale acestei dispoziții se citeau astfel (...) conduita nu este pedepsită atunci când acuzația este formulată în vederea unui interes legitim; și dacă autorul dovedește veridicitatea unei astfel de acuzații sau dacă are motive serioase să o creadă adevărată cu bună credință. (...) Buna credință menționată la alineatul (2) litera (b) este exclusă atunci când autorul nu și-a respectat obligația impusă de circumstanțele speței, de a se informa cu privire la veridicitatea acuzației. art. 184 din Codul penal agravează pedepsele în cauză cu jumătate dacă victima este un ales al poporului. La rândul lor, articolele 70 și 484 din Codul civil prevăd că cel care aduce atingere onoarei și reputației altora răspunde în mod civil pentru daunele cauzate.
GRIEF invocând art. 10 din convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare. Reclamantul consideră că condamnarea la care a fost supus aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare, garantat prin art. 10 din convenție, care are la dispoziție Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere… Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției reputației sau a drepturilor altora (...).
Guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. El admite că acțiunile formulate de reclamant în fața Curții de Apel și apoi de Tribunalul Constituțional nu puteau fi soluționate având în vedere formularea art. 400 alin. (2) din Codul de procedură penală; cu toate acestea, nimic nu l-a împiedicat pe solicitant să prezinte în fața instanței de primă instanță argumentele sale referitoare la art. 10 din Convenție. Astfel, Tribunalul din Vagos și-ar fi putut modifica decizia ținând seama de argumentele reclamantului. Reclamantul susține că a încercat prin toate mijloacele posibile să repare încălcarea la nivel intern, subminând, printre altele, neconstituționalitatea articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală.
El contestă, de asemenea, argumentele guvernului cu privire la presupusa posibilitate de a se adresa instanței de primă instanță și reamintește că, în conformitate cu dreptul intern, competența jurisdicțională a judecătorului se epuizează odată cu pronunțarea hotărârii; acesta din urmă nu poate fi atacat decât prin acțiuni în fața instanțelor superioare. Prin urmare, regula epuizării articolului 35 alineatul (1) din Convenție nu poate fi opozabilă. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1), aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Orice solicitant trebuie să fi acordat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție o are ca obiectiv, în principiu, să o ofere statelor contractante.
: evitarea sau corectarea presupuselor încălcări împotriva acestora (a se vedea, de exemplu, Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36) Această regulă se bazează pe ipoteza că art. 13 din Convenție, cu care are afinități înguste, cu care ordinea internă oferă o acțiune efectivă cu privire la presupusa încălcare (a se vedea, de exemplu, Selmuni c. Franța [GC], 25803/94, § 74, CEDO 1999-V). Cu toate acestea, art. 35 din Convenție prevede doar epuizarea utilizării atât a încălcărilor incriminate, cât și a celor adecvate.
Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, fără a le lipsi eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea, printre altele, Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27, și Dalia c. Franța, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-I, § 38. În acest caz, Curtea arată mai întâi că posibilitatea de a solicita autorității să reconsidere decizia pronunțată de aceasta nu poate constitui o acțiune eficientă (G. c. Regatul Unit, n. 11932/86, Decizia Comisiei din 9 mai 1988, Deciziile și rapoartele (DR) 56, p. 199. Prin urmare, Curtea respinge excepția ridicată de guvern în această privință.
Curtea ia notă, de asemenea, de poziția guvernului în ceea ce privește imposibilitatea de a se ajunge la acțiunea formulată de reclamant în fața Curții de Apel, ca urmare a formulării articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală; totuși, Comisia consideră că trebuie să examineze această chestiune într-un mod mai detaliat.
Într-adevăr, în cazul în care nu ar fi posibilă nicio acțiune împotriva hotărârii Tribunalului din Vagos, întrebarea ar putea fi dacă prezenta cerere nu ar trebui respinsă pentru întârziere, în măsura în care decizia internă definitivă ar fi aceea care a fost pronunțată de aceeași instanță din Vagos la 22 februarie 2001, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cauzei în fața Curții, la 23 iulie 2002. În această privință, Curtea amintește că, deși există îndoieli cu privire la eficacitatea unei acțiuni interne, acesta este un punct care trebuie prezentat instanțelor (Whiteside c. Regatul Unit, n 20357/92, Decizia Comisiei din 7 martie 1994, DR 76, p. 80). În speță, Curtea arată că dispozițiile articolului 400 alineatul (2) din Codul de procedură penală care limitează dreptul la acțiune în anumite categorii de cauze au fost introduse printr-o lege din 1998, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1999. Pentru a ataca hotărârea pronunțată de Tribunalul din Vagos cu privire la aceasta, reclamantul a invocat în fața Curții de Apel și apoi Tribunalul Constituțional neconstituțional neconstituționalitatea acestei dispoziții.
În hotărârea sa din 20 iunie 2001, Curtea de Apel, care se referă la o hotărâre a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001 referitoare la aceeași chestiune, și-a respins afirmațiile și a concluzionat că noua redactare a articolului 400 alineatul (2) este constituțională, Tribunalul Constituțional și-a confirmat, la rândul său, jurisprudența anterioară.
Ar trebui subliniat faptul că, atunci când reclamantul și-a introdus acțiunea în fața Curții de Apel la 14 martie 2001, hotărârea în care Tribunalul Constituțional a examinat această chestiune pentru prima dată fusese pronunțată cu o zi înainte, la 13 martie 2001. Această hotărâre a devenit totuși cunoscută publicului numai în momentul publicării sale în Jurnalul Oficial, la 24 aprilie 2001. Prin urmare, este rezonabil să se ajungă la concluzia că, atunci când reclamantul și-a introdus acțiunea în fața instanței de apel, aceasta Curtea consideră că nu se poate aduce atingere reclamantului că a încercat să submineze inconstituționalitatea unei noi legislații asupra căreia Tribunalul Constituțional nu se pronunțase încă în mod public și, astfel, să prezinte obiecțiunile sale instanțelor superioare.
Acțiunea sa constituțională poate fi, de asemenea, înțelesă, jurisprudența Curții Constituționale privind în acel moment o singură cauză și, prin urmare, nu este încă pe deplin consolidată în ordinea juridică portugheză. Curtea subliniază în această privință că, în cazul în care Tribunalul Constituțional ar fi considerat legislația în cauză ca fiind contrară Constituției, Curtea de Apel ar fi fost obligată să examineze celelalte mijloace ale acțiunii reclamantului, în special presupusa atingere a libertății sale de exprimare. În circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră astfel că decizia internă definitivă în speță este cea care a fost pronunțată de Tribunalul Constituțional la 27 februarie 2002, cererea neputând fi, prin urmare, respinsă pentru întârziere.
În ceea ce privește temeinicia cererii, Curtea arată de la bun început că numai motivul întemeiat de recurentul articolului 10 din convenție este încă în discuție.Responsiile referitoare la articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, invocate de solicitant în observațiile sale în răspuns, au fost declarate inadmisibile prin decizia parțială a Curții din 23 octombrie 2003. În ceea ce privește art. 10 din Convenție, guvernul susține de la bun început că problema ar putea apărea în cazul în care sancțiunea civilă nu este penală, guvernul subliniază acest lucru. aplicat reclamantului poate fi considerat o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare și susține că dezbaterea în cauză nu era de interes general, în ceea ce privește, în mod evident, un conflict personal între reclamant și reclamant.
Cu toate acestea, presupunând că a existat o interferență, guvernul susține că era necesară într-o societate democratică, în sensul alineatului (2) al articolului 10. Condamnarea reclamantului viza astfel un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora. Pe de altă parte, reclamantul a fost condamnat numai la plata către reclamant a unei sume simbolice cu titlu de daune-interese. Pentru guvern, interferența a fost proporțională cu scopul legitim urmărit, astfel încât nu există nicio încălcare a articolului 10 din convenție. El subliniază că, în cadrul dezbaterii politice în cauză, nu a fost afectat reputația personală a reclamantului, deoarece expresiile în cauză nu vizau decât gândirea sa politică.
Pentru solicitant, acceptarea faptului că condamnarea sa nu aduce atingere articolului 10 din Convenție ar însemna acceptarea faptului că tribunalele trebuie să se implice în dezbaterea politică, ceea ce ar submina calitatea vieții democratice. Răspunsul reclamantului la afirmația reclamantului a fost proporțional, ținând cont de cadru, adunarea municipală, în care au fost pronunțate expresiile incriminate, și anume condamnarea la care a fost supus a fost disproporționată și, prin urmare, contrară art. 10 din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; prin urmare, acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte
de la requête n o 29288/02 présentée par Carlos Fernandes ROSEIRO BENTO contre le Portugal La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 30 novembre 2004 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , I. Cabral Barreto , K. Jungwiert , V. Butkevych , M mes A. Mularoni , D. Jočienė, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juillet 2002, Vu la décision partielle du 23 octobre 2003, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Carlos Fernandes Roseiro Bento, est un ressortissant portugais, né en 1954 et résidant à Vagos (Portugal).
Il est représenté devant la Cour par M e A. Marinho e Pinto, avocat à Coimbra. Le gouvernement défendeur était représenté par M. J. Miguel, Procureur général adjoint. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant, médecin de profession, était à l'époque des faits maire de la ville de Vagos, élu sur les listes du Parti populaire (CDS-PP). A la réunion du 30 avril 1996 de l'assemblée municipale (assembleia municipal), une discussion s'engagea entre le requérant et M. P. M., conseiller municipal ( vereador ) élu sur les listes du Parti social-démocrate (PSD). M. P. M. avait notamment contesté la gestion de la ville, affirmant que celle-ci ne pouvait pas être gérée comme une épicerie ou un cabinet médical.
Il ajouta ne pas pouvoir accepter de voir les habitants de Vagos comme des « marionnettes » soumises au « culte de la personnalité » qui serait cultivé par le requérant. En réponse, le requérant affirma notamment : « M. le conseiller municipal P. M. est un autiste politique, qui prétend à un petit rôle de protagoniste politique alors qu'il brûle les derniers cartouches de sa vie politique. Je n'aimerais pas répondre à des provocations, notamment lorsqu'elles sont de bas niveau, ou lorsqu'elles émanent de personnes qui, en politique, ne savent que pratiquer la trahison machiavélique, préméditée et méchante. (...) Je resterais préoccupé si de tels rots de l’esprit (arrotos espirituais) aux relents politiquement fétides venaient de quelqu'un avec un certain crédit.
(...) Au conseil municipal, il a en général un comportement pour le moins étrange (...) faisant prolonger les réunions de manière inexplicable, faisant dicter pour le compte rendu une série de vitupérations, pas moins de cinq pages lors de la dernière réunion. » Le 21 juin 1996, M. P. M. déposa devant le parquet de Vagos une plainte pénale accusant le requérant du chef d'injures. Il présenta par ailleurs une demande en dommages et intérêts. Le 26 février 1999, le ministère public présenta ses réquisitions. Le requérant était accusé du chef d'injures en raison des expressions susmentionnées. Le 23 mars 1999, le requérant demanda l'ouverture de l'instruction. Il estimait notamment que l'infraction d'injures n'était pas constituée et que sa condamnation éventuelle s'analyserait en une restriction intolérable du débat politique et de la liberté d'expression.
Par une ordonnance du 2 juin 1999, le juge d'instruction près le tribunal de Vagos prononça l'extinction de la procédure, considérant que la loi d'amnistie n o 29/99 du 12 mai 1999 devait être appliquée en l'espèce. Le 14 juin 1999, le plaignant demanda la poursuite de la procédure aux fins d'examen de sa demande en dommages et intérêts. Par un jugement du 22 février 2001, le tribunal de Vagos condamna le requérant au versement de 200 000 escudos portugais (1 000 euros environ). Le tribunal estimait que les expressions en cause s'analysaient en des injures et qu'elles avaient causé un tort à M. P. M., justifiant ainsi une réparation pécuniaire. Le 14 mars 2001, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Coimbra.
Il souleva d'emblée un moyen tiré de l'inconstitutionnalité de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale. Pour le requérant, cette disposition portait atteinte au droit au recours. Le requérant affirma ensuite que la condamnation en cause était une restriction intolérable du libre débat politique et de la liberté d'expression. Le plaignant interjeta de son côté un appel incident. La cour d'appel rendit son arrêt le 20 juin 2001. Elle examina d'abord la question préliminaire de la recevabilité de l'appel. Elle rappela que l'article 400 § 2 du code de procédure pénale dispose qu'il n'est pas possible d'introduire de recours contre la décision statuant sur une demande en dommages et intérêts, si le montant en cause est inférieur à un montant donné.
Elle souligna ensuite, se référant à un arrêt du Tribunal constitutionnel du 13 mars 2001, que cette disposition n'était pas contraire à la Constitution. Elle conclut ainsi à l'irrecevabilité de l'appel, sans examiner donc les autres moyens du requérant. L'appel incident de M. P. M. ne fut pas examiné non plus car dépourvu d'utilité suite au rejet de l'appel principal. Le requérant déposa un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel, alléguant l'inconstitutionnalité de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale. Par un arrêt du 27 février 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. Se référant à son arrêt du 13 mars 2001, il souligna que le droit au recours prévu à l'article 32 de la Constitution était uniquement applicable à la procédure pénale stricto sensu et non pas à une demande en dommages et intérêts, même si celle-ci était formulée dans le cadre d'une procédure pénale.
Il était donc légitime de limiter le droit au recours en raison du montant du litige. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Les voies de recours L'article 32 § 1 de la Constitution dispose que « la procédure pénale assure toutes les garanties à la défense, y compris la voie de recours ». La législation procédurale pénale au Portugal reconnaît le principe d'adhésion, en vertu duquel l'intéressé doit faire valoir dans le cadre de la procédure pénale toute demande en dommages et intérêts fondée sur la commission d'une infraction pénale (article 71 du code de procédure pénale). Aux termes de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale, dans la rédaction de la loi n o 59/98 du 25 août 1998 entrée en vigueur le 1 er janvier 1999, le recours contre la partie du jugement concernant les dommages et intérêts n'est recevable que si la somme à laquelle le recourant a été condamné est supérieure à un certain montant prédéterminé.
En l'occurrence, ce montant était de 375 000 escudos (la loi n o 3/99 du 13 janvier 1999 établissait, au moment des faits, les montants en cause). Dans son arrêt du 13 mars 2001, publié au Journal officiel du 24 avril 2001, ainsi que dans celui rendu en l'espèce, le Tribunal constitutionnel considéra que l'article 400 § 2 du code de procédure pénale ne portait pas atteinte à l'article 32 de la Constitution. 2. La liberté d'expression et les injures L'article 181 du code pénal, concernant les injures, était ainsi libellé à l'époque des faits : « 1. Celui qui adresse des injures à une autre personne, l'accusant d'un fait, même sous la forme d'un soupçon, ou lui adressant des mots portant atteinte à son honneur et à sa réputation, sera puni d'une peine allant jusqu'à trois mois d'emprisonnement ou d'une peine allant jusqu'à 120 jours-amendes.
2. S'agissant de l'imputation de faits, les paragraphes 2, 3, 4 et 5 de l'article 180 s'appliquent. » L'article 180 du code pénal concerne la diffamation. Dans sa rédaction au moment des faits, les paragraphes pertinents de cette disposition se lisaient ainsi : « (...) 2. La conduite n'est pas punissable : a) lorsque l'accusation est formulée en vue d'un intérêt légitime ; et b) si l'auteur prouve la véracité d'une telle accusation ou s'il a des raisons sérieuses de la croire vraie de bonne foi. (...) 4. La bonne foi mentionnée à l'alinéa b) du paragraphe 2 est exclue lorsque l'auteur n'a pas respecté son obligation imposée par les circonstances de l'espèce, de s'informer sur la véracité de l'accusation.
» L'article 184 du code pénal aggrave les peines en cause de moitié si la victime est un élu du peuple. Les articles 70 et 484 du code civil disposent à leur tour que celui qui porte atteinte à l'honneur et à la réputation d'autrui répond civilement pour les dommages causés. GRIEF Invoquant l'article 10 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit à la liberté d'expression. EN DROIT Le requérant estime que la condamnation dont il a fait l'objet porte atteinte à son droit à la liberté d'expression, garanti par l'article 10 de la Convention, qui dispose : « 1. Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière.
(...) 2. L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la réputation ou des droits d'autrui (...). » Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il admet que les recours formés par le requérant devant la cour d'appel puis le Tribunal constitutionnel ne pouvaient aboutir vu le libellé de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale. Toutefois, rien n'empêchait le requérant de faire valoir devant le tribunal de première instance ses arguments concernant l'article 10 de la Convention.
Le tribunal de Vagos aurait ainsi pu changer sa décision en tenant compte des arguments du requérant. Le requérant affirme avoir essayé par tous les moyens possibles de réparer la violation au niveau interne, alléguant notamment l'inconstitutionnalité de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale. Il conteste par ailleurs les arguments du Gouvernement concernant la prétendue possibilité qu'il aurait de s'adresser au tribunal de première instance. Il rappelle que, conformément au droit interne, le pouvoir juridictionnel du juge s'épuise avec le prononcé du jugement. Ce dernier ne peut être attaqué que moyennant un recours devant les juridictions supérieures. La règle de l'épuisement de l'article 35 § 1 de la Convention ne saurait donc lui être opposable.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l'occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux Etats contractants : éviter ou redresser les violations alléguées contre eux (voir, par exemple, Cardot c. France , arrêt du 19 mars 1991, série A n o 200, p. 19, § 36). Cette règle se fonde sur l'hypothèse – objet de l'article 13 de la Convention, avec lequel elle présente d'étroites affinités – que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (voir, par exemple, Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 74, CEDH 1999-V).
L'article 35 de la Convention ne prescrit toutefois l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude, non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues (voir, parmi beaucoup d'autres, Vernillo c. France, arrêt du 20 février 1991, série A n o 198, § 27, et Dalia c. France, arrêt du 19 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, § 38). En l'espèce, la Cour relève d'abord que la possibilité de demander à l'autorité de reconsidérer la décision rendue par elle ne saurait constituer un recours efficace ( G. c. Royaume-Uni , n o 11932/86, décision de la Commission du 9 mai 1988, Décisions et rapports (DR) 56, p. 199). La Cour rejette donc l'exception soulevée par le Gouvernement à cet égard.
La Cour prend par ailleurs note de la position du Gouvernement en ce qui concerne l'impossibilité de voir aboutir le recours formé par le requérant devant la cour d'appel en raison du libellé de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale. Elle estime néanmoins devoir examiner cette question de manière plus approfondie.
En effet, si aucun recours contre la décision du tribunal de Vagos n'était possible, la question pourrait se poser de savoir si la présente requête ne devrait être rejetée pour tardiveté, dans la mesure où la décision interne définitive serait celle qui a été rendue par ce même tribunal de Vagos le 22 février 2001, soit plus de six mois avant l'introduction de l'affaire devant la Cour, le 23 juillet 2002. A cet égard, la Cour rappelle que s'il y a un doute sur l'efficacité d'un recours interne, c'est là un point qui doit être soumis aux tribunaux ( Whiteside c. Royaume-Uni , n o 20357/92, décision de la Commission du 7 mars 1994, DR 76, p. 80). En l'espèce, la Cour relève que les dispositions de l'article 400 § 2 du code de procédure pénale limitant le droit de recours dans certaines catégories d'affaires ont été introduites par une loi de 1998, entrée en vigueur le 1 er janvier 1999. Souhaitant attaquer la décision rendue par le tribunal de Vagos à son égard, le requérant a allégué devant la cour d'appel puis le Tribunal constitutionnel l'inconstitutionnalité de cette disposition.
Dans son arrêt du 20 juin 2001, la cour d'appel, se référant à un arrêt du Tribunal constitutionnel du 13 mars 2001 portant sur cette même question, a rejeté ses allégations et conclu à la constitutionnalité de la nouvelle rédaction de l'article 400 § 2. Le Tribunal constitutionnel a à son tour confirmé sa jurisprudence antérieure.
Il convient de souligner que lorsque le requérant a interjeté son recours devant la cour d'appel, le 14 mars 2001, l'arrêt dans lequel le Tribunal constitutionnel a examiné cette question pour la première fois avait été rendu la veille, le 13 mars 2001. Cet arrêt n'est toutefois devenu connu du public que lors de sa publication au Journal officiel, le 24 avril 2001. Il est donc raisonnable de conclure que lorsque le requérant a interjeté son recours devant la cour d'appel, il – comme du reste la communauté juridique en général – ne connaissait pas la position du Tribunal constitutionnel, qui a considéré que l'article 400 § 2 du code de procédure pénale n'était pas contraire à la Constitution.
La Cour estime que l'on ne saurait faire grief au requérant d'avoir essayé d'alléguer devant la cour d'appel l'inconstitutionnalité d'une nouvelle législation sur laquelle le Tribunal constitutionnel ne s'était pas encore publiquement prononcé et d'ainsi soumettre ses griefs aux juridictions supérieures. Son recours constitutionnel peut également se comprendre, la jurisprudence du Tribunal constitutionnel concernant à ce moment là une seule affaire et n'étant donc pas encore totalement consolidée dans l'ordre juridique portugais. La Cour relève à cet égard qu'au cas où le Tribunal constitutionnel aurait considéré la législation en question comme contraire à la Constitution, la cour d'appel aurait été obligée d'examiner les autres moyens du recours du requérant, et notamment l'atteinte alléguée à sa liberté d'expression.
Dans les circonstances particulières de l'affaire, la Cour estime ainsi que la décision interne définitive en l'espèce est celle qui a été rendue par le Tribunal constitutionnel le 27 février 2002, la requête ne pouvant donc pas être rejetée pour tardiveté. En ce qui concerne le bien-fondé de la requête, la Cour relève d'emblée que seul le grief tiré par le requérant de l'article 10 de la Convention est encore en cause. Les griefs portant sur les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, invoqués par le requérant dans ses observations en réponse, ont été déclarés irrecevables par la décision partielle de la Cour du 23 octobre 2003. S'agissant de l'article 10 de la Convention, le Gouvernement soutient d'emblée que la question pourrait se poser si la sanction civile – et non pas pénale, le Gouvernement le souligne – appliquée au requérant peut passer pour une ingérence dans son droit à la liberté d'expression.
Il affirme que le débat en cause ne relevait pas de l'intérêt général, s'agissant uniquement, à l'évidence, d'un conflit personnel entre le requérant et le plaignant. A supposer même cependant qu'ingérence il y avait, le Gouvernement soutient qu'elle était nécessaire dans une société démocratique, au sens du paragraphe 2 de l'article 10. La condamnation du requérant visait ainsi un but légitime, à savoir la protection des droits d'autrui. Par ailleurs, le requérant n'a été condamné qu'au paiement au plaignant d'une somme symbolique à titre de dommages et intérêts. Pour le Gouvernement, l'ingérence a ainsi été proportionnée au but légitime poursuivi, de sorte qu'il n'y a aucune violation de l'article 10 de la Convention.
Le requérant conteste cette thèse. Il souligne que lors du débat politique en question il n'a pas été nui à la réputation personnelle du plaignant car les expressions en cause ne visaient que sa pensée politique. Pour le requérant, accepter que sa condamnation ne porte pas atteinte à l'article 10 de la Convention reviendrait à accepter que les tribunaux doivent s'immiscer dans le débat politique, ce qui nuirait à la qualité de la vie démocratique. La réaction du requérant aux propos du plaignant a été tout à fait proportionnelle, si l'on tient compte du cadre, l'assemblée municipale, dans lequel les expressions incriminées ont été proférées. C'est la condamnation dont il a fait l'objet qui a été disproportionnée et, partant, contraire à l'article 10 de la Convention.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président