BISERICA SFANTUL HARALAMBIE AND OTHERS v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 19967/02

depusă de Biserica Sfântul

Haralambie și Alții

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 30 noiembrie 2004, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

R.

Maruste

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki,

Dl

J.

Borrego Borrego,

judecători

,

și dl M.

O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 aprilie 2002,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Biserica Sfântul

Haralambie (în continuare „biserica reclamantă”), este înregistrată în

Republica Moldova. Cel de-al doilea, al treilea, al patrulea și al cincilea reclamanți (dl Mihail Gondiu, dl Arcadie Bulban, dl Dumitru David, dl Dumitru Croitoru) sunt cetățeni ai Republicii Moldova, născuți în anii 1959, 1931, 1947 și, respectiv, 1948 și care locuiesc în Chișinău. Toți reclamanții au fost reprezentați la Curte de către dl A. Guzun, un avocat din Chișinău.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate în felul următor.

Printr-o hotărâre din 1995, Guvernul a decis să restituie bisericii reclamante clădirea bisericii împreună cu trei imobile adiacente și să repare biserica. Restituirea imobilelor și lucrările de reconstrucție urmau a fi efectuate în decurs de cinci ani de la data adoptării hotărârii. Totuși, autoritățile și-au îndeplinit obligațiile asumate numai parțial: clădirea bisericii a fost restituită, dar nu și reparată și niciunul din imobilele adiacente nu a fost restituit.

În 2001, biserica reclamantă s-a adresat cu o cerere Serviciului de Stat pentru Problemele Cultelor, care, la rândul său, a solicitat Guvernului să se conformeze hotărârii sale. Din motiv că biserica reclamantă nu a obținut niciun răspuns, aceasta a intentat o acțiune la Curtea de Apel. La 24 august 2001, instanța a respins acțiunea pe motiv că biserica reclamantă nu a încercat să rezolve problema prin adresarea directă către Guvern. Biserica reclamantă a contestat această hotărâre la Curtea Supremă de Justiție, invocând că nu a fost corespunzător citată pentru a se prezenta la ședința de judecată (drept urmare, ea nu a fost reprezentată în fața Curții de Apel) și că aceasta din urmă nu a respectat termenul de trei zile pentru respingerea cererii sale, decizând totuși asupra admisibilității, fără a-i da posibilitatea să-și modifice cererea sau să prezinte documente sau argumente în favoarea sa. La 31 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a organizat o ședință la care biserica reclamantă a fost prezentă și a respins recursul acesteia.

Ulterior, biserica reclamantă s-a adresat direct Guvernului. Acesta a răspuns că executarea hotărârii sale din 1995 ține de competența autorităților municipale.

Biserica reclamantă a depus o nouă cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului la Curtea de Apel. La 17 iulie 2002, Curtea de Apel a decis că cererea nu ține de competența sa, ci de competența primei instanțe: cererea referindu-se nu la hotărârea din 1995, dar, mai degrabă, la acțiunile și inacțiunile autorităților care trebuiau să o execute. Biserica reclamantă nu a fost reprezentată la ședința de judecată, deoarece, după cum pretinde, nu a fost citată corespunzător. La 30 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul bisericii reclamante. Biserica reclamantă a fost reprezentată în fața Curții Supreme de Justiție.

Biserica reclamantă nu a inițiat alte proceduri.

B.

Dreptul intern relevant

Prevederile relevante ale Codului de procedură civilă, în vigoare la acel moment, sunt următoarele:

Articolul 28/2:

„Curtea de Apel:

1) judecă în primă instanță plângerile împotriva actelor organelor administrației publice centrale și ale persoanelor cu funcții de răspundere ale acestora, săvârșite cu încălcarea legii sau cu depășirea împuternicirilor și care lezează drepturile cetățenilor;

...”

Articolul 131: Primirea cererilor în judecată și refuzul de a le primi în pricinile civile

„Judecătorul soluționează chestiunea primirii cererilor de chemare în judecată în pricinile civile.

Judecătorul refuză primirea cererii:

...

2) dacă persoana interesată, care s-a adresat instanței judecătorești, nu a respectat procedura de soluționare prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, procedură stabilită de lege pentru cauzele de categoria respectivă;

...

7) dacă instanța dată nu este competentă să judece pricina;

...”

Articolul 313. Împuternicirile instanței de recurs

„Instanța de recurs are dreptul:

1) să respingă recursul și să mențină hotărârea, încheierea sau decizia; sau

2) să admită recursul.

...”

Prevederile relevante ale Legii contenciosului administrativ, în vigoare la acel moment, sunt următoarele:

Articolul 3. Obiectul acțiunii în contenciosul administrativ

„...

(2) Obiect al acțiunii în contenciosul administrativ poate fi și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege.”

PRETENȚII

ÎN DREPT

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, ... de către o instanță independentă și imparțială ... care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil...”.

Curtea reamintește că articolul 6, de regulă, nu se aplică deciziilor provizorii cu privire la chestiuni de procedură ale instanțelor de judecată, mai ales dacă aceste hotărâri nu sunt „decisive” pentru drepturile și obligațiile reclamantului (a se vedea,

a contrario

,

Markass Car Hire Ltd v. Cyprus

(dec.), nr. 51591/99, 23 octombrie 2001 și jurisprudența Comisiei citată în această decizie).

În această cauză, procedurile s-au referit în exclusivitate la chestiuni cu privire la admisibilitate. Concluzia Curții de Apel, conform căreia aceasta nu era competentă să examineze cererea depusă de reclamant, nu l-a împiedicat pe reclamant să depună aceeași cerere unei judecătorii de sector ordinare, așa după cum i s-a explicat de către Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție. Așa-zisul „refuz de a examina” reprezenta, prin urmare, o decizie provizorie cu caracter procedural cu privire la competență, care nu a constituit un obstacol pentru biserica reclamantă de a invoca ulterior pretenția în fața instanței de judecată competentă.

Din cele menționate rezultă că articolul 6 § 1 al Convenției nu este aplicabil acestei proceduri. Prin urmare, pretenția bisericii reclamante în baza acestei prevederi este astfel incompatibilă

ratione materiae

în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Așa cum este notat în p. 1 de mai sus și așa cum au recomandat Curtea de Apel și Curtea Supremă de Justiție, biserica reclamantă putea, dar nu a inițiat proceduri într-o judecătorie de sector ordinară în privința nerestituirii imobilelor adiacente bisericii și nereparării bisericii. Prin urmare, rezultă că această pretenție urmează a fi respinsă din motivul neepuizării căilor de recurs interne, așa precum prevede articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încalcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Curtea reamintește că articolul 13 nu cere existența unui recurs în dreptul național pentru toate pretențiile cu privire la o violare a Convenției. El se aplică doar dacă se poate spune că persoana are o pretenție „serioasă și legitimă” cu privire la violarea Convenției (a se vedea,

Boyle and Rice v.

United Kingdom

, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, p. 23, §

52).

Curtea a constatat că pretenția reclamantului în temeiul articolului 6 al Convenției este inadmisibilă. În consecință, reclamantul nu a avut pretenție „serioasă și legitimă” cu privire la pretinsa violare a acestui articol și reclamantul nu poate deduce din articolul 13 al Convenției dreptul la un recurs efectiv în ceea ce privește pretinsa încălcare. Prin urmare, această parte a cererii trebuie, de asemenea, declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte