CARMUIREA SPIRITUALA A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 12282/02

depusă de CÂRMUIREA SPIRITUALĂ A MUSULMANILOR DIN REPUBLICA

MOLDOVA

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 14

iunie 2005, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

K.

Traja

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki,

Dra

L.

Mijović,

Dl

J.

Šikuta,

judecători

,

și dl

M. O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 decembrie 2001,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova, este o organizație confesională musulmană din Republica Moldova. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S. Ostaf, avocat din Chișinău.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

La 25 iulie 2000, câteva persoane fizice s-au întrunit pentru a constitui organizația reclamantă – Cârmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova – o organizație a musulmanilor care avea drept scop înregistrarea oficială a religiei musulmane în Republica Moldova, precum și construirea unei moschei în municipiul Chișinău. În aceeași zi, organizația și-a adoptat statutul.

Conform prevederilor Legii despre culte (a se vedea mai jos), care cerea ca cultele care activau pe teritoriul Republicii Moldova să fie recunoscute prin decizie guvernamentală, la 6 septembrie 2000, reclamantul a cerut recunoașterea sa.

La 18 septembrie 2000, Guvernul a răspuns că el are nevoie de mai mult timp pentru examinarea și supravegherea activității organizației.

La 25 octombrie 2000, reclamantul a adresat Guvernului o nouă cerere.

La 29 noiembrie 2000, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Guvernului, solicitând obligarea Guvernului să răspundă la cererea sa și să înregistreze cultul său.

La 12 februarie 2001, Curtea de Apel a obligat Guvernul să dea un răspuns la cererea reclamantului. Instanța nu a obligat Guvernul să înregistreze cultul său. Reclamantul a contestat această hotărâre.

La 30 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea din 12 februarie 2001 și a trimis cauza la o nouă examinare în Curtea de Apel, într-un alt complet de judecată.

La 8 octombrie 2001, Curtea de Apel a decis că nu poate să oblige Guvernul să înregistreze cultul musulman, deoarece reclamantul nu a prezentat Guvernului toate documentele cerute de articolele 14 și 15 ale Legii despre culte (a se vedea mai jos). Reclamantul a contestat această hotărâre.

La 24 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea Curții de Apel, confirmând că reclamantul nu a prezentat Guvernului un document care să conțină principiile fundamentale ale religiei sale. De asemenea, Curtea Supremă a constatat că Guvernul a informat de câteva ori reclamantul că documentația pe care a prezentat-o era incompletă, însă reclamantul nu a remediat situația.

B.

Dreptul intern relevant

Prevederile relevante ale Legii despre culte (Legea nr. 979-XII din 24 martie 1992), în vigoare în perioada relevantă, erau următoarele:

Articolul 1 - Libertatea conștiinței

„Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc și cuprinde libertatea de a schimba religia sau convingerea, de a profesa religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățămînt, practici și prin îndeplinirea ritualului.

Exercitarea dreptului la libertatea de manifestare a religiei sau a convingerii poate fi restrînsă în condițiile legii și numai în cazurile în care acestea constituie măsuri care, într-o societate democratică, sunt necesare pentru siguranță publică, menținerea ordinii, ocrotirea sănătății și a moralei ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.”

Articolul 3 - Libertatea confesională

„Nimeni nu poate fi constrîns să practice sau să nu practice exercițiul religios al unui sau altui cult, ... .”

Articolul 4 – Intoleranță confesională

„Intoleranța confesională, manifestată prin acte care stînjenesc liberul exercițiu al unui cult recunoscut de stat, constituie o infracțiune și se pedepsește conform legislației.”

Articolul 9 – Libertatea organizării și funcționării cultelor

„Cultele sînt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă practicile și ritualurile lor nu contravin Constituției, prezentei Legi, legislației în vigoare.

În cazuri contrare cultele nu se vor putea bucura de recunoașterea statului.”

Articolul 14 – Recunoașterea cultelor

„Pentru a putea să se organizeze și să funcționeze, cultele trebuie să fie recunoscute prin decizie guvernamentală.

În cazul nerespectării condițiilor articolului 9 alineatul întîi din prezenta Lege, recunoașterea va putea fi retrasă în același mod.”

Articolul 15 – Aprobarea statutului

„În vederea recunoașterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare și aprobare statutul (regulamentul) său de organizare și funcționare, cuprinzînd informații asupra sistemului de organizare și administrare, însoțit de principiile fundamentale de credință.”

PRETENȚII

Reclamantul pretinde că refuzul de a-i înregistra cultul este contrar articolelor 9, 11 și 13 ale Convenției. El s-a plâns, de asemenea, de violarea articolului 14 combinat cu articolele 9 și 11 ale Convenției.

ÎN DREPT

Articolul 9 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie...”

Articolul 11 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la libertatea ... de asociere ...”

Curtea notează că procedurile inițiate de reclamant împotriva Guvernului au fost fără succes din cauza nerespectării de către reclamant a procedurii de înregistrare prevăzute de Legea despre culte. În special, instanțele de judecată naționale au constatat că reclamantul nu a prezentat Guvernului un document care să conțină principiile fundamentale ale religiei sale.

Reclamantul nu se plânge și Curtea nu constată vreun indiciu că legea în cauză a fost aplicată irațional sau arbitrar în detrimentul reclamantului.

Curtea consideră că cerința de a obține înregistrarea, în conformitate cu legea în vigoare la acel moment, a servit scopului legitim de a permite Guvernului să asigure ca organizațiile religioase care aspiră la o recunoaștere oficială de către stat acționează în conformitate cu legea, nu reprezentă un pericol pentru o societate democratică și nu desfășoară activități îndreptate împotriva siguranței publice, ordinii, sănătății, sau moralei publice, sau împotriva drepturilor și libertăților altora.

Reclamantului i-a fost refuzată înregistrarea din cauza omisiunii acestuia de a prezenta Guvernului un document care ar conține principiile fundamentale ale religiei sale. În lipsa unui astfel de document, statul nu avea posibilitate să determine autenticitatea organizației ce cere recunoașterea în calitate de cult, precum și dacă cultul dat prezenta un pericol pentru o societate democratică. Curtea nu consideră că o asemenea cerință este prea împovărătoare și disproporțională în conformitate cu articolul 9 al Convenției.

În asemenea circumstanțe, omisiunea de a sesiza autoritățile naționale în modul corespunzător constituie o neepuizare a căilor de recurs interne.

În consecință, această parte a cererii urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției pentru neepuizarea căilor de recurs interne.

Articolul

13 al Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Luând în considerație concluziile de mai sus cu privire la neepuizarea căilor de recurs interne, această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Curtea constată că, în cazul dat, reclamantul nu și-a argumentat pretenția sa în temeiul acestui articol. În special, reclamantul nu a demonstrat că, în cazul său, prevederile Legii despre culte au fost aplicate într-un mod mai strict decât în cazul altor organizații religioase ce au solicitat recunoașterea. În consecință, această parte a cererii urmează să fie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte