Fusu Arcadie și alții împotriva Republicii Moldova

A treia secțiune CAUZĂ DE ARCADIE FUSU ȘI ALȚII v. REPUBLICA DE MOLDOVA (Depunerea nr. 22218/06) HOTĂRÂREA Strasburg 17 iulie 2012 FINAL 17/10/2012 Această hotărâre a devenit finală în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale.

În cazul Fusu Arcadie și alții c. Republica Moldova, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, judecători, Tatiana Răducanu, judecător ad hoc și Santiago Quesada, grefierul secțiunii, după ce a deliberat în particular la 26 iunie 2012, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: Cazul a apărut într-o cerere (nr. 22218/06) împotriva Republicii Moldova depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de opt resortisanți moldoveni, dl Arcadie Fusu, dl Petru Botezat, Tatiana Rusu, Svetlana Covalciuc, Galina Bujor, Vera Boțoc, Vladimir Țurcanu și Iacob Ciobanu („depunerile”), la 12 mai 2006, reclamanții au fost reprezentați de dl V. Zamă de la „Avocații pentru Drepturile Omului”, o organizație neguvernamentală cu sediul în Chișinău.

Guvernul Moldovei (“Governul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl V. Grosu. Reclamanții au susținut, în special, că nerespectarea documentelor necesare pentru înregistrarea bisericii lor a încălcat drepturile în temeiul articolelor 6 § 1, 9 și 11 din Convenție. Ianuarie 2010 Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului și a hotărât, de asemenea, să pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp (art. 29 § 1). După cum dl Mihai Poalelungi, judecătorul ales în ceea ce privește Republica Moldova, s-a retras din cauza (art. 28 din Regulamentul Curții), președintele Camerei a desemnat dna. Tatiana Răducanu se află în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenția și art. 29 § 1 din Regulamentul de judecată).

FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1964, 1949, 1965, 1959, 1952, 1937, 1951 și, respectiv, 1930 și trăiesc în Florești. În 2004, reclamanții au cerut Consiliului Regional Florești („Consiliul Regional”) să le elibereze cu confirmarea existenței, în Florești, a unei denominații religioase a Bisericii Ortodoxe Creștine („ Bisericii”), subordonate Bisericii Metropolitane de Bessarabia. Într-o dată necunoscută, Consiliul Regional a respins cererea, constatand că o altă denumire religioasa a Bisericii Metropolitane din Moldova era deja înregistrată în Florești din 1999. În plus, a existat un conflict între cele două confesiuni și procedurile civile în curs de desfășurare pentru a determina care dintre ele are dreptul de a deține anumite proprietăți ale bisericii.

La 24 decembrie 2004, Curtea de districtă Bălți a respins cererea ca fiind nefondată. La 30 martie 2005, Curtea Supremă de Justiție a anulat această hotărâre și a eliberat o nouă hotărâre în favoarea reclamanților, care a ordonat Consiliului Regional să elibereze confirmarea relevantă către reclamanți. Curtea a invocat în mod expres articolele 9 și 11 din Convenție pentru a ajunge la hotărârea sa. 12. La 20 mai 2005, reclamanții au solicitat Departamentului de Execuție al Ministerului Justiției să ia măsuri pentru a executa hotărârea finală în favoarea lor. 13. La 25 noiembrie 2005, au depus oficial Biroului de Execuție Florești, care a acceptat-o în aceeași zi. 14. La 1 decembrie 2005, autoritățile de executare au invitat Consiliul Regional să respecte hotărârea.

La 23 decembrie 2005, Consiliul Regional a răspuns că „nu este oportun” să implementeze hotărârea la momentul respectiv, având în vedere conflictul în curs și procedurile legale. Prin urmare, executarea a fost amânată până la rezultatul procedurii civile privind proprietatea biserică. 15. La 17 februarie 2006, un ofițer de aplicare a măsurilor a solicitat instanței să clarifice modalitatea de aplicare a hotărârii. Până în aprilie 2006, instanța nu a examinat încă această cerere. 16. La 17 martie 2006, Biroul de Execuție Florești a solicitat în mod repetat Consiliului Regional să pună în aplicare hotărârea. Întrucât Consiliul Regional a refuzat din nou să respecte, ofițerul de Execuție a solicitat instanței de penalizare a membrilor săi.

Nu se știe dacă se aplică sancțiuni. 17. Mai multe plângeri față de autoritățile judecătorești au rămas, de asemenea, fără răspuns. Într-o dată necunoscută în 2006, unul dintre reclamanții (domnul Petru Botezat) a inițiat proceduri de instanță civilă împotriva Serviciului de Stat pentru denominații religioase, cerând înregistrarea denominației religioase pe care le-a reprezentat. La 20 aprilie 2006, Curtea de Apel Chișinău a respins reclamația ca fiind nefondată. Curtea a constatat că dl Botezat a solicitat înregistrarea unei denumiri cu același nume și adresă ca unul deja înregistrat la autoritățile, care este contrar cerințelor juridice. În plus, instanța a remarcat absența documentelor prezentate de dl Botezat a confirmării de către Consiliul Regional Florești a existenței confesiunii religioase în cauză.

19. La 11 mai 2007, Parlamentul moldovenesc a adoptat Legea privind denumirile religioase care a eliminat, printre altele , cerința confirmarii de către autoritățile locale a existenței denominațiilor religioase înainte de a putea fi înregistrate de autoritățile de stat. Legea a intrat în vigoare la 17 august 2007. 20. La 5 septembrie 2007, biroul de executare a returnat mandatul de executare reclamanților, menționând că, având în vedere aplicarea modificărilor legislative, nu mai era necesară. Reclamanții nu au contestat această decizie în instanță. Reclamanții se plângeau că neînregistrarea bisericii și-a încălcat drepturile garantate în temeiul art. 9 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1.

Fiecare are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința și libertatea, fie singură, fie în comunitate cu alții, fie în public, fie în privat, de a-și manifesta religia sau credința, în închinare, în învățare, în practică și în respectare. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile unei persoane este supusă numai la limitele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul siguranței publice, pentru protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora.” Admisibilitatea 22. Guvernul a susținut că, după intrarea în vigoare a Legii privind denumirile religioase la 17 august 2007, reclamanții nu mai aveau nevoie de documentul pe care instanța le-a ordonat să îl elibereze.

În plus, după modificarea legii și mandatul de executare a fost returnat fără aplicare, reclamanții nu au solicitat înregistrarea denumirii lor. Acest lucru, în opinia Guvernului, a dovedit absența unei intenții reale a reclamanților de a înregistra o denumire și, prin urmare, absența unei interferențe cu drepturile lor. Guvernul a susținut că reclamanții și-au pierdut statutul de victimă ca urmare a amendamentelor legislative și a eșecului lor ulterior de a acționa. 23. Reclamanții nu sunt de acord, referindu-se la încercările lor de a-și înregistra denumirea chiar și fără documentul emis de autoritatea locală (a se vedea punctul 18 de mai sus).

24. Curtea reamintește că o decizie sau o măsură a autorităților interne favorabile unei reclamante nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de „victima”, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, fie în mod expres, fie în substanță, și apoi au oferit o reparație pentru încălcarea convenției (a se vedea Scordino v. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, §§§ 179-181, CEDH 2006 V). În cazul în cauză, Curtea constată că instanța internă a adoptat hotărâri în favoarea reclamanților. Cu toate acestea, acestea nu au fost aplicate. În plus, în timp ce a fost adoptată o nouă lege care a îmbunătățit șansele reclamanților de a-și înregistra denumirea, nu a fost recunoaștere expresă sau implicită a unei încălcări în cazul lor specific și nu au fost acordate nicio compensație.

Prin urmare, obiecția Guvernului trebuie respinsă. 25. Curtea constată că această plângere nu este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Reclamanții se plângeau de încălcarea drepturilor lor garantate în temeiul articolului 9 din Convenție ca urmare a neemiterii lor cu un document necesar pentru înregistrarea denominației lor religioase. , că ingerința în drepturile lor nu a fost prescrisă de lege deoarece a fost contrar hotărârilor instanțelor interne care ordonă eliberarea documentului relevant. 27. Guvernul a susținut că există motive serioase pentru ca autoritățile locale să nu pună în aplicare hotărârea finală în favoarea reclamanților: existența unui litigiu continuu în ceea ce privește proprietatea bisericii între două confesiuni concurente; riscul că înregistrarea denominației reclamanților ar putea provoca tulburări; și faptul că o altă denumire cu același nume ar fi fost deja înregistrată în același oraș.

În plus, în practică, reclamanții nu au fost împiedicați să își exercite drepturile religioase, deoarece nu au nevoie de înregistrare în acest scop și au considerat că refuzul Consiliului regional de a emite documentul relevant s-a bazat pe dispoziții juridice clare, în special pe interdicția de a înregistra două organizații cu același nume și aceeași adresă. În plus, după 17 august 2007 nu a fost necesară confirmarea într-un document separat. Evaluarea Curții (a) Dacă a existat o interferență 28. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea religiei din cauza refuzului autorităților de a le emite un document necesar pentru înregistrarea denominației lor religioase.

29. Curtea reamintește că Convenția „este de a proteja drepturile care nu sunt teoretice sau ilusoare, ci practice și eficiente” (a se vedea, de exemplu, Chassagnou și alții c. Franța [GC], nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, § 100, CEDO 1999 III). 30. Curtea consideră că, în ciuda adoptării hotărârilor în favoarea reclamanților, nu a eliberat documentul necesar pentru înregistrarea denumirii reclamanților și, prin urmare, a dobândit personalitatea juridică, aceasta și discipolii săi au împiedicat să desfășoare o serie de funcții esențiale (a se vedea Biserica Metropolitană de Bessarabia și alții c. Moldova c. , nr. 45701/99, § 105, CEDH 2001 XII). În esență, refuzul autorităților de a emite documentele relevante în ciuda hotărârii în favoarea reclamanților a avut ca rezultat o situație care nu a diferit, în practică, de respingerea de către instanțe a cererii lor.

Este important să reținem că la momentul evenimentelor și până la 17 august 2007 prezentarea documentului relevant a fost obligatorie pentru înregistrarea oricărei noi denominații. 31. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanții nu au avut în vedere în mod serios să înregistreze o denumire deoarece nu au solicitat înregistrarea pe parcursul perioadei relevante, Curtea constată că reclamanții nu au rămas pasivi. În 2006, reprezentantul lor a solicitat înregistrarea denumirii lor fără a prezenta documentul care ar fi trebuit să fie emis de Consiliul Regional (a se vedea punctul 18 de mai sus). Cu toate acestea, instanța a respins această cerere. 32. Prin urmare, Curtea consideră că refuzul autorităților de a emite documentul de înregistrare reclamanților a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea religiei, astfel cum este garantat de art. 9 § 1 din Convenție.

(b) Dacă interferența a fost prescrisă de lege 33. Curtea se referă la jurisprudența sa stabilită în sensul că termenii „prescrise prin lege” și „în conformitate cu legea” din articolele 8-11 din Convenție nu doar impun ca măsurile impugate să aibă unele baze în legislația internă, ci se referă și la calitatea legii în cauză, care trebuie să fie suficient de accesibile și previzibile în ceea ce privește efectele sale: adică formulate cu suficientă precizie pentru a permite persoanei – dacă este necesar să fie cu consiliere adecvată – să își reglementeze comportamentul (a se vedea Lariss și alții c. Grecia , 24 februarie 1998, § 40, Raporturi de Hotărâri și Decizii 1998-I, și Biserica Metropolitană de Bessarabia , citată mai sus § 109 . 34. Pentru ca legislația internă să îndeplinească aceste cerințe, aceasta trebuie să ofere o măsură de protecție juridică împotriva interferenței arbitrare de către autoritățile publice cu drepturile garantate de convenție.

În materie de drepturi fundamentale, ar fi contrar statului de drept, unul dintre principiile de bază ale unei societăți democratice consemnate în Convenție, ca orice discreție juridică acordată executivului să fie exprimată în ceea ce privește puterea neschimbată. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate domeniul de aplicare al oricărei astfel de discreții și modul de exercitare a acestuia (a se vedea Hasan și Chaush v. Bulgaria [GC], nr. 30985/96, § 84, CEDH 2000-XI). 35. Mai mult, întrucât comunitățile religioase există tradițional sub forma structurilor organizate, art. 9 trebuie interpretat în lumina art. 11 din Convenție, care asigură viața asociativă împotriva interferențelor statului nejustificate.

Vizut în această perspectivă, dreptul credincioșilor la libertatea religiei, care include dreptul de a manifesta religia în comunitate cu alții, înglobă așteptarea că credincioșii vor fi autorizați să se asocieze liber, fără intervenție arbitrară a statului.

Într-adevăr, existența autonomă a comunităților religioase este indispensabilă pentru pluralismul într-o societate democratică și, prin urmare, este o chestiune în inima protecției pe care le permite art. 9 (a se vedea Biserica Metropolitană de Bessarabia , citată mai sus, § 118, și Miroδubovs și alții v. Letonia , nr. 798/05, § 80, 15 septembrie 2009 ). 36. În plus, unul dintre mijloacele de exercitare a dreptului de a manifesta religia, în special pentru o comunitate religioasă, în dimensiunea sa colectivă, este posibilitatea de a asigura protecția judiciară a comunității, a membrilor și a bunurilor sale, astfel încât art. 9 să fie văzut nu numai în lumina articolului 11, ci și în lumina articolului 6 (a se vedea mutatis mutandis) Sidiropoulos și alții v. Grecia , 10 iulie 1998, § 40 , Raporturi 1998-IV și Biserica Catolică Canea c. Grecia , 16 decembrie 1997, §§ 33 și 40 41 , Raporturi 1997-VIII , și opinia Comisiei §§ 48-49 . 37 . În prezenta cauză, Curtea constată că Curtea Supremă de Justiție, în timp ce aplică direct articolele 9 și 11 din Convenție (a se vedea punctul 11 de mai sus), a acceptat cererile reclamanților și a ordonat Consiliului Regional să le elibereze cu documentul relevant, care până la 17 august 2007 a fost necesară pentru a se înregistra denumirea.

În acest sens, aceasta a respins în mod expres argumentele autorităților împotriva emiterii unui astfel de document, argumente care coexisten în mare măsură cu cele avansate de guvern în observațiile lor în fața Curții. Cu toate acestea, hotărârea finală din 30 martie 2005 nu a fost respectată. 38. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că refuzul de a emite documentul necesar pentru înregistrarea denumirii reclamanților nu a avut nicio bază juridică în temeiul legii moldovei.

Rezulta că interferența cu libertatea de religie a reclamanților nu a fost prescrisă de lege (a se vedea Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova și alții c. Moldova, nr. 952/03, §§ 35-38, 27 februarie 2007). 39. După ce a constatat, în paragraful anterior, că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea religiei era ilegală, Curtea nu vede nici o necesitate de a verifica dacă această interferență a urmărit un obiectiv legitim sau a fost „necesar într-o societate democratică”, în sensul articolului 9 § 2 din Convenție. În consecință, a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție. II.

ÎNCĂLCAREA ALLEGATĂ A ARTICOLELOR 6 § 1 ȘI 11 A ADmisibilității CONVENȚIILOR 41. Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să-și modifice argumentele în fața Curții după 17 august 2007, atunci când noua lege a intrat în vigoare, deoarece începând cu acea dată, nu se mai putea plânge de o „deficiență de aplicare”, ci numai de „respectare încredințată” a hotărârii în favoarea lor. Ar fi trebuit să o facă în termen de șase luni de la momentul în care hotărârea a fost de facto implementată ca urmare a modificărilor legii, sau de la data în care mandatul de executare a fost returnat fără executare la 7 septembrie 2007. Întrucât reclamanții nu au făcut o astfel de cerere în termen de șase luni de la data amendamentelor legislative, cererea lor ar trebui respinsă ca fiind depusă din timp (a se vedea Sumila și alte șase controale împotriva Moldovei).

(dec.), nr. 41369/05, 41556/05, 42308/05, 33566/06, 33567/06, 33568/06, 33570/06, 26 ianuarie 2010). 42. Având în vedere concluzia sa de încălcare a articolului 9 (a se vedea punctul 40 mai sus), Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a acestor plângeri (a se vedea Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova și altele, citate mai sus, §§§ 39-43). III. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIUNII 43. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudicii materiale 44. Reclamanții au considerat că o redresare adecvată pentru încălcarea drepturilor lor ar fi revenirea clădirii Bisericii din Florești.

Datorită lipsei de acces la acea clădire, care este ocupată de o altă denumire religioasă, ei nu ar putea estima valoarea clădirii respective. Prin urmare, au cerut Curtea să rezerve hotărârea în ceea ce privește prejudiciile materiale. 45. Guvernul a susținut că reclamanții nu au nici o reclamație legitimă față de clădirea Bisericii relevante și că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările reclamate și presupusa pierdere a clădirii. 46. Curtea este de acord cu afirmația guvernului că natura încălcării presupusă – neaprobarea depunerii reclamanților cu un document necesar pentru înregistrarea lor – nu a avut nicio legătură cu presupusa pierdere a clădirii Bisericii. În plus, cele două confesiuni religioase concurente au fost implicate în proceduri civile separate în ceea ce privește această construcție și alte proprietăți ale Bisericii, care nu au fost subiectul cazului în cauză.

Curtea constată că reclamanții nu au susținut că, datorită nerespectării documentului relevant din partea Consiliului Regional, nu au putut participa la orice procedură judiciară relevantă sau să își exercite pe deplin drepturile procedurale în cadrul acestei proceduri. Reclamanții au solicitat 2 000 de euro (EUR) fiecare în ceea ce privește prejudiciile morale care le-au cauzat. 48. Guvernul a susținut că reclamanții nu au suferit nici un prejudiciu, așa cum era clar din nerespectarea cererii de înregistrare a denumirii lor după modificarea legii. 49. Curtea consideră că încălcarea pe care a constatat-o trebuie să le fi cauzat, fără îndoială, unele dificultăți. Având în vedere circumstanțele cauzei și având în vedere jurisprudența acesteia, Curtea atribuie reclamanților, în comun, 5.000 EUR.

Costuri și cheltuieli 50. Reclamanții au solicitat 880 EUR pentru costuri și cheltuieli și au prezentat un interval de timp detaliat care a arătat orele în care avocatul lor a lucrat la acest caz. 51. Guvernul a contestat numărul de ore cheltuite în acest caz de către avocatul reclamantului și a remarcat absența dovezilor de plată efectivă a sumelor datorate avocatului. 52. Curtea reamintește că, pentru ca costurile și cheltuielile să fie incluse într-o atribuire în temeiul articolului 41, trebuie să se stabilească că acestea au fost efectiv și neapărat suportate și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Nilsen și Johnsen v. Norvegia [GC], nr. 23118/93, § 62, CEDH 1999-VIII).

53. Având în vedere lipsa relativă de complexitate a cazului și bazandu-se pe informațiile dinaintea acesteia, Curtea acceptă în întregime cererea reclamanților pentru costuri și cheltuieli (cf. Biserica Metropolitană de Bessarabia , citată mai sus, §149, și Biserica Adevărat Ortodoxă din Moldova și alții c. Moldova , citată mai sus § 65). Interesul implicit 54. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod neobișnuit plângerea în temeiul articolului 9 din Convenție admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 9 din Convenție; că nu este necesar să se examineze în mod separat plângerile prevăzute la articolele 6 și 11 din Convenție; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 5.000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 880 EUR (opt sute și opt sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2012, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții.

THIRD SECTION

CASE OF FUSU ARCADIE AND OTHERS

v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA (Application no. 22218/06) JUDGMENT STRASBOURG 17 July 2012 FINAL 17/10/2012 This judgment has become final under Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Fusu Arcadie and Others v. the Republic of Moldova, The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Chamber composed of: Josep Casadevall, President, Corneliu Bîrsan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, judges, Tatiana Răducanu, ad hoc judge, and Santiago Quesada, Section Registrar, Having deliberated in private on 26 June 2012, delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

6. The applicants were born in 1964, 1949, 1965, 1959, 1952, 1937, 1951 and 1930 respectively and live in Florești.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 9 OF THE CONVENTION

21. The applicants complained that the failure to register their church had breached their rights guaranteed under Article 9 of the Convention, which reads as follows: “1. Everyone has the right to freedom of thought, conscience and religion; this right includes freedom to change his religion or belief and freedom, either alone or in community with others and in public or private, to manifest his religion or belief, in worship, teaching, practice and observance. 2. Freedom to manifest one’s religion or beliefs shall be subject only to such limitations as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of public safety, for the protection of public order, health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” A. Admissibility

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLES 6 § 1 AND 11 OF THE CONVENTION

Admissibility

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

43. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the complaint under Article 9 of the Convention admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 9 of the Convention; 3. Holds that it is not necessary to examine separately the complaints under Articles 6 and 11 of the Convention; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants jointly, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 5,000 (five thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 880 (eight hundred and eighty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 July 2012, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Santiago Quesada Josep Casadevall Section Registrar President