cererii nr. 64750/01
prezentată de
contra Republicii Cehe
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua), ședință din 7 decembrie 2004 într-o cameră compusă din:
Ddd. J.-P. Costa, președinte,
A.B. Baka,
Ddne. A. Mularoni,
judecători,
și de Dna. S. Dollé,
grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 13 noiembrie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, L.C.I. (Legal Consultancy International), este o societate cu răspundere limitată din dreptul ceh, având sediul social la Praga. Ea este reprezentată în fața Curții de d. J. Vojta, reprezentantul ei autorizat. Guvernul pârât este reprezentat de d. V. A. Schorm, agent.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
În septembrie 1991, reclamanta a încheiat un contract cu Z., întreprindere de stat, în virtutea căruia s-a angajat să ajute la transformarea acesteia, printre altele prin elaborarea unui proiect de privatizare. Contractul a fixat, de asemenea, prețul acestor servicii, precizând în capitolul V. că o sumă suplimentară de 640 000 CZK (20 382 EUR) ar fi plătită "după realizarea proiectului de privatizare".
La 2 iunie 1992, reclamanta a intentat o acțiune în fața tribunalului regional al comerțului (krajský obchodní soud) din Praga (denumit în continuare "tribunalul de comerț"), solicitând plata sumei de 640 000 CZK pe care Z. ar fi refuzat-o deși proiectul de privatizare i-a fost transmis în termenul convenit. Guvernul adaugă că reclamanta a plătit taxa judiciară abia la 7 septembrie 1992.
Potrivit guvernului, la 10 februarie 1993, reclamanta a cerut tribunalului de comerț să adopte o măsură provizorie. La 3 septembrie 1993, cererea sa a fost respinsă. Prima ședință s-a ținut în fața tribunalului regional în octombrie 1993, în timpul căreia au fost examinate anumite dovezi documentare. Ținând seama că reprezentantul reclamantei, care trebuia să fie ascultat în fața tribunalului, a fost absent din cauza unei boli, ședința a fost amânată pentru o dată nespecificată în noiembrie 1993.
La 14 decembrie 1993, tribunalul a ținut o ședință. Din procesul-verbal reiese că reprezentantul reclamantei a fost întrerupt în repetate rânduri în pledoaria sa și că propunerea sa de a-l asculta pe martorul T.P., fostul reprezentant al Z. care în numele acesteia a semnat contractul sus-menționat, a fost respinsă de tribunal ca fiind superfluă.
La 21 decembrie 1993, tribunalul a pronunțat o hotărâre prin care a respins pe reclamantă din acțiunea sa. El a concluzionat că formularea "după realizarea proiectului de privatizare" constituia o clauză suspensivă (odkládací podmínka) a plății sumei litigioase, condiție care ar fi fost îndeplinită dacă ministerul Sănătății competent ar fi acceptat proiectul, lucru care nu s-a întâmplat în cazul de față.
La 25 ianuarie 1994, reclamanta a contestat în fața curții superioare (vrchní soud) din Praga, contestând starea faptelor stabilite de tribunal, precum și concluziile sale juridice și susținând că conținutul contractului nu a fost interpretat corect. Ea și-a reiterat propunerea de a-l asculta pe T.P.
După ce a ținut o ședință la 23 noiembrie 1994, curtea superioară a amânat ședința programată pentru 21 iunie 1995 din cauza unei boli a unui judecător. O altă ședință s-a ținut la 12 septembrie 1995 dar a fost amânată deoarece un document depus de reclamantă s-ar fi pierdut; cu toate acestea, a doua zi, reclamanta a găsit documentul respectiv în dosar și a descoperit în același timp observații ale Z. care nu i-ar fi fost comunicate.
La 14 septembrie 1995, reclamanta a ridicat o obiecție de părtinire în fața judecătorilor care alcătuiesc camera însărcinată cu examinarea cauzei sale. Ea a declarat că a fost surprinsă de faptul că judecătorul P.F. o invitase la o ședință (și nu mai înainte) să depună un document; ea afirma, de asemenea, că judecătorul L.Z. cunoștea bine reprezentantul Z. În sfârșit, al treilea membru al camerei s-ar fi exprimat, în afara ședinței și în fața reprezentantului reclamantei, cu privire la anumite aspecte juridice ale cauzei.
La 18 decembrie 1995, curtea superioară a hotărât că doi din judecătorii ei (cu excepția P.F.) au fost recuzați din examinarea cauzei din cauza existenței unor îndoieli cu privire la imparțialitatea lor.
La 3 aprilie 1996, aceasta curte a anulat hotărârea din 21 decembrie 1993 pentru vicii procedurale și a trimis cauza tribunalului de comerț pentru ca acesta să administreze probele în conformitate cu legea.
La 18 aprilie 1996, reclamanta a pus în cauză imparțialitatea judecătorului unic al tribunalului de comerț, susținând că acesta era cu biroul cu două persoane care fuseseră anterior angajate de Z. și cunoșteau reprezentantul acesteia, și că modul în care conducea procedura prejudicia interesele reclamantei.
La 4 octombrie 1996, curtea superioară a hotărât că judecătorul în cauză nu a fost recuzat din examinarea cauzei. Ea a observat că simplul fapt de a fi cu biroul cu persoanele sus-menționate nu ridicau îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului. Decizia nu era susceptibilă de apel.
La 15 mai 1997, tribunalul de comerț a ținut o ședință. După ce a examinat dovezi scrise, a amânat ședința pentru a-l asculta pe martorul T.P.
La ședința din 2 octombrie 1997, tribunalul l-a ascultat pe acesta, care a confirmat că a reamintit noului șef al Z. obligația de a reglementa suma de 640 000 CZK. El a declarat, de asemenea, că, după părerea sa, "realizarea proiectului de privatizare" includea doar pregătirea acestuia și a anexelor sale, precum și transmiterea acestuia către Z., efectuată la 30 octombrie 1991.
În pledoaria sa finală, reprezentantul reclamantei a atras atenția asupra faptului că avocatul Z. fusese anterior angajat al ministerului Sănătății care hotăra asupra privatizării Z.
La 2 octombrie 1997, tribunalul de comerț a respins din nou acțiunea reclamantei, și anume pe baza aceleiași argumentări ca cea expusă în prima sa hotărâre, bazându-se pe analiza dovezilor prezentate în fața sa, în special pe textul contractului încheiat între părți, în special capitolele II. și V. ale acestuia, procesul-verbal al ședinței comisiei pentru privatizarea întreprinderilor de stat din cadrul ministerului Afacerilor Externe, o notă manuscrisă a fostului director T.P. destinată Z., precum și pe depunerea lui T.P. făcută la ședința în fața tribunalului de comerț. În ceea ce privește depunerea T.P., tribunalul a constatat:
"Tribunalul nu a crezut afirmația martorului conform căreia contractul nu avea ca obiect crearea unei întreprinderi cu capital străin, deoarece această afirmație este contrară dispozițiilor scrise ale contractului, în special celor menționate în articolele II. [Obiectul prestării] și V. [Alte dispoziții]. (...)"
Tribunalul a remarcat apoi:
"Tribunalul a considerat dovedit că părțile au încheiat un contract economic al cărui obiect de prestare era crearea unei întreprinderi comune. [Reclamanta] și-a asumat sarcina de a efectua această sarcină pentru pârât. A fost convenit în articolul V. că va fi plătit un supliment de 640 000 CZK după realizarea proiectului de privatizare. Proiectul de privatizare elaborat de [reclamantă] nu a fost acceptat. Privatizarea părarului nu s-a desfășurat conform acestui proiect. (...)
Informația furnizată de fostul șef noului reprezentant autorizat al [Z.] nu este relevantă pentru examinarea litigiului, deoarece nu angajează pe nimeni. Această informație nu este destinată [reclamantei] și nu are caracterul de recunoaștere a obligației."
La 30 octombrie 1997, reclamanta a contestat, plângindu-se că tribunalul nu a luat în considerare depunerea T.P. care furnizase, ca parte la contract, o interpretare clară a noțiunii de "realizare a proiectului de privatizare". Ea susținea, de asemenea, că o clauză suspensivă, așa cum a avansat tribunalul de comerț, ar fi lipsită de validitate, deoarece reclamanta nu era în măsură să influențeze îndeplinirea ei (acceptarea proiectului de privatizare fiind lăsată la decizia ministerului Sănătății).
La 15 septembrie 1999, curtea superioară a confirmat hotărârea de prima instanță, subscriind concluziilor pe care tribunalul de comerț le-a tras din dovezile examinate. Ea a fost de opinie că, chiar dacă îndeplinirea clauzei suspensive nu putea fi influențată de părți, nu era vorba de o clauză care ar fi contrară legii în vigoare la acea vreme și care ar duce la nulitatea acestei părți a contractului.
La 10 ianuarie 2000, reclamanta a depus un recurs constituțional (ústavní stížnost) în care se plânge de încălcarea dreptului ei la proces echitabil condus de o instanță independentă și imparțială și într-un termen rezonabil. Ea și-a reiterat obiecțiile vizând judecătorul A.Z. al tribunalului de comerț și a notat că acesta pusese zece luni și jumătate pentru a transmite apelul ei din 30 octombrie 1997 curții superioare. Reclamanta susținea, de asemenea, că motivarea deciziilor judecătorești nu se baza pe faptele stabilite în procedură.
La 10 mai 2000, Curtea Constituțională (Ústavní soud) a respins recursul reclamantei parțial pentru neepuizarea căilor de atac și parțial pentru defect evident de temei. În primul rând, ea nu se considera competentă să examineze contestația trăgând din părtinirea judecătorului A.Z., observând că recursul nu era îndreptate împotriva deciziei din 4 octombrie 1996 (privind obiecția de părtinire) și că reclamanta nu incluse această contestație în apelul ei din 30 octombrie 1997. În al doilea rând, în ceea ce privește durata procedurii, instanța constituțională nu putea decât să constate existența unor întârzieri nejustificate, observând că aceasta nu-i dădea dreptul de a anula decizia atacată. În ceea ce privește contestațiile rămase, conform ei, era vorba despre controversa cu concluziile instanțelor inferioare care, după opinia sa, examinaseră corespunzător cauza și argumentele reclamantei.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge de încălcarea dreptului ei la proces echitabil și susține că procedura nu a fost condusă de o instanță independentă și imparțială și nici într-un termen rezonabil.
Reclamanta ridică mai multe contestații sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției care dispune în partea sa relevantă:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, (...) și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)."
i.
Reclamanta susține, în primul rând, că cauza sa nu a fost examinată echitabil. Ea estimează în special că judecătorul tribunalului de comerț s-a gândit dinainte cu o idee fixă asupra cauzei și că, ulterior, a refuzat să ia în considerare dovezile care să refute teza sa. Ea pune în cauză motivarea insuficientă a deciziilor tribunalelor naționale.
Potrivit guvernului, nucleul contestației trăgând din motivarea insuficientă este argumentul reclamantei pe care tribunalele l-au refuzat să ia în considerare, și anume depunerea T.P., fostul director al întreprinderii de stat, care a declarat că, după părerea sa, "realizarea proiectului de privatizare" includea doar pregătirea acestuia și a anexelor sale, precum și transmiterea acestuia către Z. și că nici o colaborare a întreprinderii de stat cu reclamanta nu constituise obiectul negocierii contractuale.
Guvernul amintește că tribunalele naționale trebuie să indice cu claritate suficientă motivele pe care se bazează (Hadjianastassiou c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1992, seria A nr. 252, § 33), fără a fi obligate să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului. Amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei. Trebuie să se țină seama în special de diversitatea mijloacelor pe care un plaideur le ridică în justiție și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, obiceiuri, concepții doctrinale, prezentare și redactare a hotărârilor (mutatis mutandis, Ruiz Torija c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, § 30). Dacă un argument al reclamantului este decisiv pentru rezultatul cauzei, tribunalele trebuie să-l trateze în mod explicit și specific (ibid. § 30).
Guvernul amintește, de asemenea, că, deși art. 6 § 1 al Convenției garantează dreptul la proces echitabil, nu reglementează admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale (A.B. c. Slovacia, nr. 41784/98, hotărâre din 4 martie 2003, § 66). În plus, Curții nu-i aparține să cunoască de erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție (Běleš și alții c. Republica Cehă, nr. 47273/99, hotărâre din 12 noiembrie 2002, § 48).
În cazul de față, guvernul susține că hotărârile celor două primele instanțe au fost motivate în mod corespunzător circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Tribunalele au abordat toți argumentele și dovezile importante prezentate de reclamantă, inclusiv depunerea martorului T.P. din 2 octombrie 1997. Tribunalele, știind că era vorba de o dovadă importantă pentru rezultatul litigiului, au evaluat explicit și concret această dovadă, explicând motivul pentru care nu au acceptat-o. În plus, au răspuns obiecției reclamantei că clauza suspensivă era interzisă deoarece reclamanta nu era în măsură să influențeze realizarea ei.
Guvernul susține, în sfârșit, că motivarea deciziei Curții Constituționale, prin care recursul constituțional al reclamantei a fost respins, era în întregime suficientă și în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 al Convenției.
Reclamanta susține că a sugerat tribunalului de comerț aplicarea regulii conform căreia dacă un text nu este clar, aparține părților contractante să-l clarifice. Martorul T.P. a explicat care a fost obiectul contractului, precum și sensul textului litigios. De fapt, a confirmat argumentele reclamantei. El a menționat, de asemenea, că obiectul contractului a fost îndeplinit la timp și fără orice obiecție și că reclamanta ar fi trebuit să primească 640 000 CZK. Potrivit ei, motivul pentru respingerea depunerii acestui martor nu era suficient de concret, pertinent și adecvat circumstanțelor cauzei. În plus, curtea superioară a folosit aceleași argumente fără a adăuga alte motive și fără a explica de ce martorul în cauză nu era credibil.
Curtea observă că contestația pare să vizeze în esență aprecierea dovezilor și rezultatul procedurii, adică întrebări care scapă controlului Curții. Ea reamintește în acest sens că dreptul la proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, cuprinde, între altele, dreptul părților în proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor. Deoarece Convenția nu vizează să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete și efective (Artico c. Italia, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinat corespunzător de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special, ca obligație a "tribunalului", obligația de a efectua un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk c. Țările de Jos, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, p. 19, § 59).
În plus, dacă art. 6 § 1 obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, această obligație nu poate fi înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument (Ruiz Torija c. Spania, hotărâre citată, § 29; Jahnke și Lenoble c. Franța (decizie), nr. 40490/98, 29 august 2000).
În sfârșit, Curtea reamintește că nu-i aparține cunoștință de erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardade de Convenție (García Ruiz c. Spania, hotărâre din 21 ianuarie 1999, Colecția hotărârilor și deciziilor 1999-I, § 28).
În cazul de față, era vorba în special de modul în care tribunalele naționale au interpretat o dispoziție a contractului încheiat între reclamantă și Z. și de modul în care și-au motivat concluziile.
Referindu-se la jurisprudența sa sus-citată, Curtea nu discerne nici o indicație că reclamanta, care a fost reprezentată pe tot parcursul procedurii judiciare, nu ar fi putut prezenta opinia sa juridică, că argumentele diferite pe care le-a dezvoltat nu ar fi fost examinate de tribunale sau că procedura ar fi fost condusă arbitrar.
În ceea ce privește motivarea opiniilor juridice ale tribunalelor, Curtea observă că acestea s-au bazat pe analiza dovezilor prezentate în fața lor: tribunalul de comerț a considerat dovedit că părțile au încheiat contractul vizând crearea unei întreprinderi cu capital străin, că reclamanta și-a asumat sarcina de a efectua această sarcină pentru pârât, și că în capitolul V. privind alte dispoziții, părțile precizaseră că o sumă de 640 000 CZK ar fi plătită după realizarea proiectului de privatizare. Tribunalul a constatat că acel proiect elaborat de reclamantă nu a fost acceptat și că privatizarea părarului nu s-a desfășurat conform acestui proiect.
Tribunalul de comerț nu a crezut afirmația martorului conform căreia contractul nu avea ca obiect crearea unei întreprinderi cu capital străin, deoarece această afirmație este contrară dispozițiilor scrise ale contractului, în special celor menționate în capitolele II. și V., considerând că informația furnizată de T.P. nu era relevantă pentru examinarea litigiului deoarece nu angaja pe nimeni, nu era destinată reclamantei și nu avea caracterul de recunoaștere a obligației.
Curtea superioară, care judeca în a doua instanță, a subscris concluziilor de fapt și de drept pe care tribunalul de comerț le-a tras din dovezile examinate, adăugând că chiar dacă îndeplinirea clauzei suspensive nu putea fi influențată de părți, nu era vorba de o clauză care ar fi contrară legii în vigoare la acea vreme și care ar duce la nulitatea acestei părți a contractului.
După opinia Curții, refuzul de a crede martorul T.P. nu era o respingere simplă care să permită constatarea că tribunalul de comerț nu s-a preocupat de un examen efectiv al acestui mijloc de probă și că a omis complet motivarea deciziei pe acest punct. Ea concluzionează că, chiar dacă un răspuns mai clar din partea tribunalelor naționale la acest subiect ar fi fost de dorit, având în vedere că era vorba în cazul de față de o mărturie importantă adusă de o parte la contract, acestea nu au comis o eroare flagrantă de apreciere (a contrario, Dulaurans c. Franța, nr. 34553/97), și au asigurat reclamantei dreptul la proces echitabil, în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.
ii.
Reclamanta contestă, de asemenea, imparțialitatea judecătorului A.Z. al tribunalului de comerț, susținând că modul în care conducea procedura prejudicia intereselor sale și că acest judecător era cu biroul cu doi foști angajați ai părarului care cunoșteau reprezentantul acestuia.
Guvernul susține că această contestație trebuie respinsă pentru nerespectarea regulii epuizării căilor de atac interne enunțate în art. 35 § 1 al Convenției. Se referă în acest sens la conținutul recursului constituțional al reclamantei și la argumentarea instanței constituționale expusă în decizia sa. Guvernul adaugă că argumentele reclamantei sunt, în orice caz, neîntemeiate.
Reclamanta contestă opinia guvernului.
Curtea observă că curtea superioară s-a pronunțat asupra obiecției de părtinire a judecătorului A.Z. al tribunalului de comerț, ridicată de reclamantă printr-o decizie din 4 octombrie 1996, și că reclamanta nu a atacat această decizie printr-un recurs constituțional. Curtea observă apoi că în apelul ei împotriva hotărârii tribunalului de comerț privind fondul, ea nu și-a reiterat obiecțiile privind acest punct, lucru care a determinat Curtea Constituțională să declare această contestație inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac disponibile.
În aceste circumstanțe, căile de atac interne nu au fost epuizate conform cerințelor articolului 35 § 1 al Convenției, deoarece reclamanta nu a dat instanței constituționale posibilitatea de a se pronunța asupra fondului acestei contestații.
iii.
În sfârșit, reclamanta susține că cauza sa nu a fost examinată într-un termen rezonabil.
Guvernul consideră că această contestație este manifest neîtemeiată. El susține că durata procedurii se explică în primul rând prin complexitatea cauzei, litigiul între părți fiind interpretarea formulării "după realizarea proiectului de privatizare" menționate în contractul din 10 septembrie 1991. Potrivit guvernului, acest litigiu a constituit o problemă dificilă care cerea aprecierea unui număr de documente și opinii. În plus, a trebuit să fie ascultat un martor. Abia pe baza tuturor dovezilor tribunalele au putut hotărî că adevăratul obiect al contractului încheiat între reclamantă și întreprinderea de stat era crearea unei întreprinderi cu capital străin și nu, așa cum reclamanta ridicase, elaborarea proiectului de privatizare și asigurarea achiziționării unui partener străin.
În ceea ce privește comportamentul reclamantei, guvernul admite că aceasta nu a provocat întârzieri mai mari, cu excepția a două perioade când a întârziat să plătească taxa judiciară și când avocatul ei era bolnav. Guvernul adaugă, totuși, că reclamanta a prelungit durata procedurii prin introducerea apelului ei împotriva hotărârii de prima instanță și a recursului constituțional.
Guvernul subliniază apoi că tribunalele naționale au procedat cu viteza maximă posibilă. El admite că durata procedurii a fost influențată de aglomerarea tribunalului de comerț cu cazuri pe care le-a preluat din arbitrajul de stat. Guvernul estimează că Curtea trebuie să examineze durata unei proceduri civile ținând seama de contextul general în care tribunalele naționale au funcționat în anii nouăzeci.
În sfârșit, guvernul susține că obiectul procedurii în cauză nu cerea ca cauza să fie examinată în prioritate. Reclamanta nu avea nici un interes important justificând obligația tribunalelor de a proceda cu o diligență deosebită.
Reclamanta combate tezele guvernului. Ea susține în special că a plătit taxa judiciară de 25 600 CZK (813 EUR) la 7 septembrie 1992, imediat după ce a fost invitată de tribunalul de comerț să facă acest lucru, nicio plată a unui asemenea montant la momentul introducerii acțiunii nu fiind posibilă.
Curtea estimează, la lumina tuturor argumentelor părților, că această contestație ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, ci necesită un examen pe fond; prin urmare, această contestație nu poate fi declarată manifest neîtemeiată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost observat.
Din aceste considerente, Curtea, unanim,
Declară
admisibilă,
cu rezerva tuturor cauzelor materiale, contestația reclamantei privind lungimea procedurii;
Declară
cererea inadmisibilă pentru rest.
J.-P. Costa
Grefier
Președinte
de la requête n
o
64750/01
présentée par
contre la République tchèque
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 décembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
D.
Jočienė,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 novembre 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, L.C.I. (Legal Consultancy International), est une société à
responsabilité limitée de droit tchèque, ayant son siège social à Prague. Elle est représentée devant la Cour par M. J. Vojta, son représentant autorisé. Le gouvernement défendeur est représenté par M. V. A. Schorm, agent.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En septembre 1991, la requérante conclut un contrat avec Z., entreprise d'Etat, en vertu duquel elle s'engagea à aider à la transformation de cette dernière, entre autres en élaborant un projet de privatisation. Le contrat fixa également le prix de ces services, stipulant dans le chapitre V. qu'une somme supplémentaire de 640 000 CZK (20
382 EUR) serait versée «
après la réalisation du projet de privatisation
».
Le 2 juin 1992, la requérante intenta auprès du tribunal régional du commerce
(krajský obchodní soud)
de Prague (ci-après «
le tribunal de commerce) une action, tendant à se voir payer la somme de 640 000 CZK que Z. aurait refusée de payer bien que le projet de privatisation lui fût remis dans le délai convenu. Le gouvernement ajoute que la requérante ne paya la taxe de justice que le 7 septembre 1992.
Selon le gouvernement, le 10 février 1993, la requérante demanda au tribunal de commerce d'adopter une mesure provisoire. Le 3
septembre
1993, sa demande fut rejetée. La première audience fut tenue devant le tribunal régional en octobre 1993, pendant laquelle certaines preuves documentaires furent examinées. Vu que le représentant de la requérante, qui devait être entendu devant le tribunal, fut absent à cause de maladie, l'audience fut reportée à une date non-spécifiée en novembre 1993.
Le 14 décembre 1993, le tribunal tint une audience. Il ressort du procès-verbal que le représentant de la requérante fut à plusieurs reprises interrompu dans sa plaidoirie et que sa proposition d'entendre le témoin T.P., l'ancien représentant de Z. qui avait en son nom signé le contrat susmentionné, fut rejetée par le tribunal comme superflue.
Le 21 décembre 1993, le tribunal rendit son jugement par lequel il débouta la requérante de son action. Il conclut que la formulation «
après la réalisation du projet de privatisation
» constituait une clause suspensive
(odkládací podmínka)
du paiement de la somme litigieuse, condition qui aurait été remplie si le ministère de la Santé compétent avait accepté le projet, ce qui ne fut pas le cas d'espèce.
Le 25 janvier 1994, la requérante interjeta appel devant la cour supérieure
(vrchní soud)
de Prague, contestant l'état des faits établi par le tribunal ainsi que ses conclusions juridiques et soutenant que le contenu du contrat n'avait pas été correctement interprété. Elle réitéra sa proposition d'auditionner T.P.
Après avoir tenu une audience le 23 novembre 1994, la cour supérieure reporta celle prévue le 21 juin 1995 en raison de la maladie d'un juge. Une autre audience se tint le 12 septembre 1995 mais fut ajournée car un document soumis par la requérante se serait perdu
; toutefois, le lendemain, la requérante trouva ledit document dans le dossier et y découvrit en même temps des observations de Z. qui ne lui auraient pas été communiquées.
Le 14 septembre 1995, la requérante souleva une objection de partialité à
l'encontre des juges constituant la chambre chargée de son affaire. Elle se déclara surprise par le fait que le juge P.F. l'avait lors d'une audience (et non pas avant) invitée à soumettre un document
; elle affirmait également que le juge L.Z. connaissait bien le représentant de Z. Enfin, le troisième membre de la chambre se serait exprimé, en dehors de l'audience et devant le représentant de la requérante, sur certains aspects juridiques de l'affaire.
Le 18 décembre 1995, la cour supérieure décida que deux de ses juges (à
l'exception de P.F.) étaient récusés de l'examen de l'affaire en raison de la présence de doutes sur leur impartialité.
Le 3 avril 1996, cette cour annula le jugement du 21
décembre
1993 pour vices de procédure et renvoya l'affaire au tribunal de commerce afin que celui-ci administre les preuves conformément à la loi.
Le 18 avril 1996, la requérante mit en cause l'impartialité du juge unique du tribunal de commerce, alléguant que celui-ci partageait le bureau avec deux personnes qui étaient auparavant employées de Z. et connaissaient son représentant, et que sa façon de conduire la procédure portait atteinte aux intérêts de la requérante.
Le 4 octobre 1996, la cour supérieure décida que le juge en cause n'était pas récusé de l'examen de l'affaire. Elle releva que le simple fait de partager le bureau avec les personnes susmentionnées ne soulevait pas de doute quant à l'impartialité du juge. La décision ne fut pas susceptible d'appel.
Le 15 mai 1997, le tribunal de commerce tint une audience. Après avoir examiné des preuves écrites, il l'ajourna afin d'entendre le témoin T.P.
A l'audience du 2 octobre 1997, le tribunal auditionna ce dernier qui confirma avoir rappelé au nouveau chef de Z. l'obligation de régler la somme de 640 000 CZK. Il déclara également que, selon lui, la «
réalisation du projet de privatisation
» comprenait seulement la préparation de celui-ci et de ses annexes ainsi que sa remise à Z., effectuée le 30 octobre 1991.
Dans sa plaidoirie finale, le représentant de la requérante attira l'attention sur le fait que l'avocat de Z. était auparavant employé du ministère de la Santé qui décidait sur le projet de privatisation de Z.
Le 2 octobre 1997, le tribunal de commerce rejeta de nouveau l'action de la requérante, et ce sur la base du même raisonnement que celui exposé dans son premier jugement, se fondant sur l'analyse des preuves présentées devant lui, en particulier du texte du contrat conclu entre les parties, notamment ses chapitres II. et V., du procès-verbal de la réunion de la commission pour privatisation des entreprises d'Etat auprès du ministère des Affaires étrangères, d'une note manuscrite de l'ancien directeur T.P. destinée à Z., ainsi que de la déposition de T.P. faite à l'audience devant le tribunal de commerce. Quant à la déposition de T.P., le tribunal constata
:
«
Le tribunal n'a pas cru l'allégation du témoin selon laquelle le contrat n'avait pas pour objet la création d'une entreprise avec un capital étranger, car cette allégation est contraire aux dispositions écrites du contrat, en particulier à celles mentionnées dans les articles II. [Objet de prestation] et V. [Autres dispositions]. (...)
»
Le tribunal releva ensuite
:
«
Le tribunal a considéré comme prouvé que les parties ont conclu un contrat économique dont l'objet de prestation était la création d'une entreprise commune. [La requérante] s'est chargée d'effectuer cette tâche pour le défendeur. Il a été conclu dans l'article V. qu'un supplément de CZK 640
000 serait payé après la réalisation du projet de privatisation. Le projet de privatisation élaboré par [la requérante] n'était pas accepté. La privatisation du défendeur ne s'est pas déroulée selon ledit projet. (...)
L'information fournie par l'ancien chef au nouveau représentant autorisé de [Z.] n'est pas pertinente pour l'examen du litige car elle n'engage personne. Cette information n'est pas destinée à [la requérante] et n'a pas le caractère de reconnaissance de l'obligation.
»
Le 30 octobre 1997, la requérante fit appel, se plaignant de ce que le tribunal n'avait pas pris en compte la déposition de T.P. qui avait fourni, en tant que partie au contrat, une interprétation claire de la notion de «
réalisation du projet de privatisation
». Elle soutenait également qu'une clause suspensive telle qu'avancée par le tribunal de commerce serait dépourvue de validité, car la requérante n'était pas en mesure d'influencer son accomplissement (l'acceptation du projet de privatisation étant laissée à
la décision du ministère de la Santé).
Le 15 septembre 1999, la cour supérieure confirma le jugement de première instance, souscrivant aux conclusions que le tribunal de commerce avait tirées des preuves examinées. Elle fut d'avis que, même si l'accomplissement de la clause suspensive ne pouvait pas être influencée par les parties, il ne s'agissait pas d'une clause qui serait contraire à la loi en vigueur à l'époque et qui entraînerait la nullité de cette partie du contrat.
Le 10 janvier 2000, la requérante introduisit un recours constitutionnel
(ústavní stížnost)
dans lequel elle se plaignait de la violation de son droit à
un procès équitable mené par un tribunal indépendant et impartial et dans un délai raisonnable. Elle y réitéra ses objections visant le juge A.Z. du tribunal de commerce, et nota que ce dernier avait mis dix mois et demi à
transmettre son appel du 30 octobre 1997 à la cour supérieure. La requérante soutenait également que la motivation des décisions judiciaires ne se basait pas sur les faits établis lors de la procédure.
Le 10 mai 2000, la Cour constitutionnelle
(Ústavní soud)
rejeta le recours de la requérante en partie pour non-épuisement des voies de recours et en partie pour défaut manifeste de fondement. Premièrement, elle ne se considéra pas compétente pour examiner le grief tiré de la partialité du juge A.Z., notant que le recours n'était pas dirigé contre la décision du 4
octobre
1996 (relative à l'objection de partialité) et que la requérante n'avait pas inclus ce grief dans son appel du 30 octobre 1997. Deuxièmement, quant à
la durée de la procédure, la juridiction constitutionnelle ne pouvait que constater l'existence de retards injustifiés, relevant que ceci ne lui donnait cependant pas le droit d'annuler la décision attaquée. Pour ce qui est des griefs restants, il s'agissait selon elle de la polémique avec des conclusions des juridictions inférieures qui avaient, à
son avis, dûment examiné l'affaire ainsi que les arguments de la requérante.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la violation de son droit au procès équitable, et allègue que la procédure n'a pas été menée par un tribunal indépendant et impartial ni dans un délai raisonnable.
La requérante soulève plusieurs griefs sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...).
»
i.
La requérante soutient tout d'abord que son affaire n'a pas été examinée équitablement. Elle estime notamment que le juge du tribunal de commerce s'est fait d'avance une idée fixe sur l'affaire et qu'il a, par la suite, refusé de prendre en compte les preuves réfutant sa thèse. Elle met en cause la motivation insuffisante des décisions des tribunaux nationaux.
Selon le gouvernement, le noyau du grief tiré de la motivation insuffisante est l'argument de la requérante que les tribunaux ont refusé de prendre en considération, à savoir la déposition de T.P., l'ancien directeur de l'entreprise d'Etat, qui a déclaré que, selon lui, la «
réalisation du projet de privatisation
» comprenait seulement la préparation de celui-ci et de ses annexes ainsi que sa remise à Z. et qu'aucune collaboration de l'entreprise d'Etat avec la requérante n'avait constitué l'objet de leur négociation contractuelle.
Le gouvernement rappelle que les tribunaux nationaux doivent indiquer avec une clarté suffisante les motifs sur lesquels ils se fondent (
Hadjianastassiou c. Grèce,
arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
252, §
33), sans qu'ils soient obligés de donner une réponse détaillée à chaque argument du requérant. L'étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. Il faut tenir compte notamment de la diversité de moyens qu'un plaideur soulève en justice et des différences dans les Etats contractants en matière de dispositions légales, coutumes, conceptions doctrinales, présentation et rédaction des jugements et arrêts (
mutatis mutandis, Ruiz Torija c. Espagne
, arrêt du 9 décembre 1994, Série A n
o
303-A, § 30). Si un argument du requérant est décisif pour le résultat de l'affaire, les tribunaux doivent le traiter de manière explicite et spécifique (ibid. § 30).
Le gouvernement rappelle également que bien que l'article 6 § 1 de la Convention garantisse le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas l'admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (
A.B. c.
Slovaquie
, n
o
41784/98, arrêt du 4 mars 2003, § 66). En plus, il n'appartient pas à
la Cour de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
Běleš et autres c. la Rèpublique tchèque,
n
o
47273/99,
arrêt du 12 novembre 2002, § 48).
Dans le cas d'espèce, le gouvernement soutient que les jugements des deux premières instances ont été motivés de façon correspondant aux circonstances de fait et de droit de l'affaire. Les tribunaux ont abordé tous les arguments et preuves importants présentés par la requérante, y compris la déposition du témoin T.P. du 2 octobre 1997. Les tribunaux, sachant qu'il s'agissait d'une preuve importante pour le résultat du litige, ont explicitement et concrètement évalué cette preuve, expliquant la raison pour laquelle ils ne l'ont pas acceptée. Par ailleurs, ils ont répondu à
l'objection de la requérante que la clause suspensive était interdite car la requérante n'était pas en mesure d'influencer sa réalisation.
Le gouvernement soutient enfin que la motivation de la décision de la Cour constitutionnelle, par laquelle le recours constitutionnel de la requérante a été rejeté, était entièrement suffisante et conforme aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention.
La requérante soutient qu'elle a suggéré au tribunal de commerce d'appliquer la règle selon laquelle si un texte n'est pas clair, c'est aux parties contractantes de le clarifier. Le témoin T.P. a expliqué ce qui avait été l'objet du contrat ainsi que le sens du texte en litige. En fait, il a
confirmé les arguments de la requérante. Il a également mentionné que l'objet du contrat était accompli à temps et sans aucune objection et que la requérante aurait dû recevoir CZK 640
000.Selon elle, le motif pour rejeter la déposition de ce témoin n'était pas suffisamment concret, pertinent et adéquat vis-à-vis des circonstances de l'affaire. Par ailleurs, la cour supérieure a utilisé les mêmes arguments sans ajouter d'autres raisons et sans expliquer pourquoi le témoin concerné n'était pas crédible.
La Cour note que le grief semble viser essentiellement l'appréciation des preuves et le résultat de la procédure, c'est-à-dire les questions qui échappent au pouvoir de contrôle de la Cour. Elle rappelle à cet égard que le droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, englobe, entre autres, le droit des parties au procès à présenter les observations qu'elles estiment pertinentes pour leur affaire. La Convention ne visant pas à garantir des droits théoriques ou illusoires mais des droits concrets et effectifs (
Artico
c.
Italie,
arrêt du 13
mai 1980, série A n
o
37, p.
16, § 33), ce droit ne peut passer pour effectif que si ces observations sont vraiment «
entendues
», c'est-à-dire dûment examinées par le tribunal saisi. Autrement dit, l'article 6 implique notamment, à la charge du «
tribunal
», l'obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence (
Van de Hurk
c.
Pays-Bas,
arrêt du 19 avril 1994, série
A n
o
288, p. 19, § 59).
Par ailleurs, si l'article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Ruiz Torija
c.
Espagne,
arrêt précité, §
29 ;
Jahnke et Lenoble c. France
(déc.), n
o
40490/98, 29
août 2000).
Enfin, la Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c.
Espagne,
arrêt
du 21
janvier 1999,
Recueil des arrêts et décisions
28).
Dans la présente affaire, il s'agissait en particulier de la manière dont les tribunaux nationaux ont interprété une disposition du contrat conclu entre la requérante et Z. et de la façon dont ils ont motivé leurs conclusions.
En renvoyant à sa jurisprudence précitée, la Cour ne discerne aucune indication que la requérante, qui a été représentée tout au long de la procédure judiciaire, n'aurait pu présenter son opinion juridique, que les différents arguments qu'elle a développés n'auraient pas été examinés par les tribunaux ou que la procédure aurait été conduite arbitrairement.
Quant à la motivation des opinions juridiques des tribunaux, la Cour note que ces derniers se sont basés sur l'analyse des preuves présentées devant eux
: le tribunal de commerce a considéré comme prouvé que les parties avaient conclu le contrat visant la création d'une entreprise avec un capital étranger, que la requérante s'étant chargée d'effectuer cette tâche pour le défendeur, et que dans le chapitre V. concernant les autres dispositions, les parties avaient précisé qu'une somme de CZK 640
000 serait payée après la réalisation du projet de privatisation. Le tribunal a constaté que ledit projet que la requérante avait élaboré n'avait pas été accepté et que la privatisation du défendeur ne s'était pas déroulée selon ce projet.
Le tribunal de commerce n'a pas cru l'allégation du témoin selon laquelle le contrat n'avait pas pour objet la création d'une entreprise avec un capital étranger, car cette allégation est contraire aux dispositions écrites du contrat, en particulier à celles mentionnées dans les chapitres II. et V., considérant que l'information fournie par T.P. n'était pas pertinente pour l'examen du litige car elle n'engageait personne, n'étant pas destinée à la requérante et n'ayant pas le caractère de reconnaissance de l'obligation.
La cour supérieure décidant en deuxième instance a souscrit aux conclusions de fait et de droit que le tribunal de commerce avait tirées des preuves examinées, en ajoutant que même si l'accomplissement de la clause suspensive ne pouvait pas être influencé par les parties, il ne s'agissait pas d'une clause qui serait contraire à la loi en vigueur à l'époque et qui entraînerait la nullité de cette partie du contrat.
De l'avis de la Cour, le refus de croire le témoin T.P. n'était pas un rejet pur et simple permettant de constater que le tribunal de commerce ne s'est pas livré à un examen effectif de ce moyen de preuve et qu'il a totalement omis de motiver la décision sur ce point. Elle conclut que, même si une réponse plus claire de la part des tribunaux nationaux à ce sujet eût été souhaitable vu qu'il s'agissait en l'espèce d'un témoignage important apporté par une partie au contrat, ceux-ci n'ont pas commis une erreur flagrante d'appréciation (
a contrario
,
Dulaurans c. France
, n
o
34553/97), et ont assuré à la requérante son droit à un procès équitable, au sens de l'article 6 §
1 de la Convention.
ii.
La requérante conteste également l'impartialité du juge A.Z. du tribunal de commerce, alléguant que sa façon de conduire la procédure portait atteinte à ses intérêts et que ce juge partageait un bureau avec deux anciens employés du défendeur qui connaissaient le représentant de ce dernier.
Le gouvernement soutient que ce grief doit être rejeté pour inobservation de la règle de l'épuisement des voies de recours internes énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention. Il se réfère à cet égard au contenu du recours constitutionnel de la requérante et au raisonnement de la juridiction constitutionnelle exposé dans sa décision. Le gouvernement ajoute que les arguments de la requérante sont, en tout état de cause, non-étayés.
La requérante conteste l'opinion du gouvernement.
La Cour observe que la cour supérieure a statué sur l'objection de partialité du juge A.Z. du tribunal de commerce, soulevée par la requérante par une décision du 4
octobre 1996, et que la requérante n'a pas attaqué cette décision par un recours constitutionnel. La Cour observe ensuite que dans son appel interjeté contre le jugement du tribunal de commerce portant sur le fond, elle n'a pas réitéré ses objections relatives à ce point, ce qui a
amené la Cour constitutionnelle à déclarer ce grief irrecevable pour non-épuisement des voies de recours disponibles.
Dans ces circonstances, les voies de recours internes n'ont pas été épuisées comme l'exige l'article 35 § 1 de la Convention car la requérante n'a pas donné à la juridiction constitutionnelle l'occasion de s'exprimer sur le fond de ce grief.
iii.
Enfin, la requérante allègue que son affaire n'a pas été examinée dans un délai raisonnable.
Le gouvernement considère que ce grief est manifestement mal-fondé. Il soutient que la durée de la procédure s'explique en premier lieu par la complexité de l'affaire, le litige entre les parties étant l'interprétation de la formulation «
après la réalisation du projet de privatisation
» mentionnée dans le contrat du 10 septembre 1991. Selon le gouvernement ce litige a
constitué un problème difficile qui demandait l'appréciation d'un nombre de documents et opinions. Par ailleurs, un témoin a dû être entendu. Ce n'est que sur la base de toutes les preuves que les tribunaux ont pu décider que le réel objet du contrat conclu entre la requérante et l'entreprise d'Etat était la création d'une entreprise avec un capital étranger et non, comme la requérante avait soulevé, d'élaborer le projet de privatisation et assurer l'acquisition d'un partenaire étranger.
Quant au comportement de la requérante, le gouvernement admet que cette dernière n'a pas causé de retards plus importants, à part deux lapse de temps quand elle a tardé à payer la taxe judiciaire, et quand son avocat était malade. Le gouvernement ajoute, cependant, que la requérante a prolongé la durée de la procédure par l'introduction de son appel contre le jugement de première instance et de son recours constitutionnel.
Le gouvernement souligne ensuite que les tribunaux nationaux ont procédé à la vitesse maximale possible. Il admet que la durée de la procédure a été influencée par l'encombrement du tribunal de commerce par des affaires qu'il avait récupérées de l'arbitrage d'Etat. Le gouvernement estime que la Cour doit examiner la durée d'une procédure civile en prenant en considération le contexte général dans lequel les tribunaux nationaux ont fonctionné dans les années quatre-vingt-dix.
Enfin, le gouvernement soutient que l'objet de la procédure en question ne demandait pas que l'affaire soit examinée en priorité. La requérante n'avait aucun intérêt important justifiant l'obligation des tribunaux de procéder avec une diligence particulière.
La requérante combat les thèses du gouvernement. Elle soutient notamment qu'elle a payé la taxe judiciaire de 25
600 CZK (813 EUR) le 7
septembre 1992, immédiatement après qu'elle avait été invitée de le faire par le tribunal de commerce, aucun payement d'un tel montant au moment de l'introduction de son action n'étant possible.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief de la requérante tiré de la longueur de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P. Costa
Greffière
Président