Mascolo împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 68792/01) îndreptată împotriva Republicii Italiene și depusă la Curte de o persoană de naționalitate italiană, D-nul Sergio Mascolo („reclamantul"), la 15 decembrie 2000, în baza art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul italian („Guvernul") a fost reprezentat de agenții săi succesivi, respectiv D-nii U. Leanza și I.M. Braguglia, și coagenții săi succesivi, respectiv D-nii V. Esposito și F. Crisafulli.

La 16 octombrie 2003, Curtea a declarat cererea admisibilă.

La 1 noiembrie 2004, Curtea și-a modificat componența secțiilor (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost distribuită celei de-a treia secții reorganizate (art. 52 § 1). PE FOND I.

Este proprietar al unui apartament la Castellammare di Stabia (Napoli), pe care l-a închiriat lui N.R.

Prin scrisoare recomandată din 16 septembrie 1989, reclamantul i-a notificat locatarului intenția sa de a rescinde locația la expirarea contractului, și anume la 4 mai 1990, și a rugat-o să elibereze spațiul înainte de această dată.

Printr-un act notificat la 9 februarie 1990, reclamantul a reiterat notificarea de reziliere și a citat-o să se prezinte în fața judecătorului de drepturi civile din Castellammare di Stabia.

Printr-o hotărâre din 12 martie 1990, acesta a confirmat formal rescinderea locației și a decis că spațiile trebuie eliberate cel târziu la 2 ianuarie 1993. Această decizie a devenit executorie la 12 martie 1990.

La 29 ianuarie 1993, reclamantul i-a notificat locatarului somația de eliberare a apartamentului.

La 18 februarie 1993, i-a notificat avertismentul că executarea expulsării va fi efectuată la 1 martie 1993 de către un executor judecătoresc.

Între 1 martie 1993 și 29 septembrie 2000, executorul judecătoresc a efectuat douăzeci și cinci tentative de expulsare care s-au încheiat toți cu eșec, deoarece reclamantul nu a putut beneficia de asistența forței publice.

La 17 octombrie 2000, reclamantul și-a recuperat apartamentul. II.

În ultimul timp, un decret-lege nr. 147 din 24 iunie 2003, convertit în lege nr. 200/03, a suspendat în anumite cazuri executarea forțată a ordinelor de expulsare până la 30 iunie 2004. Printr-un decret-lege nr. 240 din 13 septembrie 2004, această suspendare a fost amânată la 31 octombrie 2004. a) Sistemul de control al chiriilor

În materia controlului chiriilor, evoluția legislației poate fi rezumată după cum urmează.

Prima măsură relevantă a fost legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a instituit un sistem de "chirie echitabilă" (equo canone) bazat pe o serie de criterii cum ar fi suprafața și costurile de construcție ale apartamentului.

O a doua măsură a fost adoptată de autorități în august 1992, în scopul unei liberalizări progresive a pieței de locație. A intrat atunci în vigoare o legislație care a atenuat restricțiile privind suma chiriilor (patti in deroga), prin care proprietarii și locatarii puteau, în principiu, să se abată de la chiria stabilită prin lege, convenind o altă sumă.

În sfârșit, legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat sistemul de locații și a liberalizat chiriile. b) Obligații ale locatarului în caz de restitutie tardivă

Locatarul are obligația generală să despăgubească proprietarul pentru orice prejudiciu cauzat de restituția tardivă a locuinței. În acest sens, art. 1591 din codul civil prevede: "Locatarul care nu a evacuat spațiile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data plecării sale, precum și să-l despăgubească pentru orice prejudiciu eventual."

Cu toate acestea, legea nr. 61 din 1989 a plafonat despăgubirea pe care proprietarul putea cere-o la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la momentul expirării contractului, indexată la creșterea costului vieții (art. 24 din legea nr. 392 din 27 iulie 1978) și majorată cu 20%, pentru întreaga perioada în care proprietarul nu a putut se bucure de apartamentul său. c) Principiile stabilite de Curtea Constituțională

Curtea Constituțională a fost sesizată, în mai multe rânduri, cu întrebarea dacă sistemul legal de extindere a contractelor de locație, de suspendare sau eșalonare a execuției forțate a expulsărilor era conform Constituției cu privire la dreptul de proprietate și la principiul unui termen rezonabil de proces. Intervenția sa a fost, de asemenea, cerută cu privire la plafonarea despăgubirii pe care o putea solicita proprietarul.

Cu privire la prima întrebare, prin hotărâri date între 1984 și 2004 (a se vedea în special hotărârile nr. 89 din 1984, nr. 108 din 1986 și nr. 155 din 2004), Curtea Constituțională a concluzionat afirmativ, justificând adoptarea acestor măsuri legislative prin caracterul lor tranzitoriu și limitat. În ultima hotărâre citată, în special, Curtea Constituțională a afirmat că, deși legiuitorul trebuia să-și asume responsabilitatea pentru persoanele care se găseau în condiții speciale de indigență, el nu putea continua să transfere la infinit această sarcină exclusiv proprietarului, deoarece acesta din urmă s-ar putea găsi el însuși în aceeași situație de nevoie. Mai mult, menținerea aceleiași logici legislative nu ar putea, în viitor, să continue să fie considerată legitim.

Cu privire la a doua întrebare, în hotărârea sa nr. 482 dată în 2000, Curtea Constituțională a răspuns afirmativ cu privire la perioadele în care suspendarea expulsărilor a fost prescrisă prin lege și a explicat că această limitare vizau reglementarea locațiilor grevate de legislația de excepție în vigoare și că criza locuințelor a nécessitat suspendarea măsurilor de execuție forțată. Mai mult, legiuitorul însoțise suspendarea expulsărilor de dispoziții care determinau suma despăgubirii datorate de locatar, și anume două măsuri provizorii și excepționale. De altfel, proprietarul găsea o compensație în faptul că era scutit de necesitatea de a demonstra existența unui prejudiciu.

Curtea Constituțională a declarat neconstitucțional plafonarea despăgubirii pe care o putea solicita proprietarul în cazul în care se găsise în imposibilitatea de a prelua posesia apartamentului din cauza comportamentului locatarului și nu a intervenției legiuitorului.

În consecință, jurisdicția constituțională a permis proprietarului să engage o procedură civilă pentru a obține repararea integrală a prejudiciilor cauzate de locatar. d) art. 1591 din codul civil și jurisprudența Curții de Casație

Prin hotărârea nr. 1463 din 5 februarie 1993, Curtea de Casație a afirmat că art. 1591 din codul civil nu exclude, pentru părțile interesate, posibilitatea de a se înțelege în avans asupra sumei despăgubirii pentru a evita necesitatea, pentru proprietar, de a furniza dovada prejudiciului suferit.

Ulterior, în hotărârea sa nr. 7670 din 12 iulie 1993, Curtea de Casație a explicat că întârzierea simplă în restituția locuinței putea justifica doar o condamnare generală a locatarului la despăgubirea prejudiciilor suferite de proprietar. Acesta din urmă, în realitate, trebuia să furnizeze dovada specifică a prejudiciului suferit în raport cu condițiile locuinței, cu locația acesteia, precum și cu posibilitățile sale de utilizare. În spețe, Curtea de Casație a confirmat decizia pe fond care respinsese cererea de despăgubire a proprietarului sub motiv că nu furnizase dovada prejudiciului efectiv suferit, referindu-se la documente specifice privind propuneri de locație bine determinate și acorduri cu locatarii potențiali asupra sumelor chiriilor.

Prin hotărârea nr. 10270 din 1 decembrie 1994, Curtea de Casație a estimat că evaluarea prejudiciului suferit de proprietar putea fi efectuată și în echitate.

Prin hotărârea nr. 5927 din 27 mai 1995, Curtea de Casație a stabilit că plafonarea despăgubirii pe care o putea solicita proprietarul nu se aplică decât în funcție de perioadele în care suspendarea expulsărilor a fost prescrisă prin lege.

Prin hotărârea nr. 6359 din 6 iunie 1995, Curtea de Casație a reafirmat că proprietarul era obligat să furnizeze dovada pentru a demonstra prejudiciul suferit în termeni de pierdere de chirie sau imposibilitate de a vinde apartamentul, a existenței de propuneri de locație sau de cumpărare bine determinate. Ulterior, același principiu a fost confirmat de hotărârile nr. 4864 din 14 aprilie 2000 și nr. 9545 din 1 iulie 2002.

Prin hotărârea nr. 1032 din 10 februarie 1996, Curtea de Casație a afirmat că prejudiciul suferit de proprietar putea fi dovedit prin cererea simplă a unei chrii mai mari determinate pe baza sumei pe care ar fi putut-o percepe în regim de piață liberă.

În sfârșit, prin hotărârea nr. 10560 din 19 iulie 2002, Curtea de Casație a stabilit principiul conform căruia notificarea locatarului pentru restituirea imobilului subsistă, independent de data fixată de judecător pentru execuția forțată, de la expirarea contractului constatată în procesul civil. e) Chestiunea asistenței forței publice și jurisprudența Curții de Casație

Prin hotărârea nr. 3873 din 26 februarie 2004, Curtea de Casație s-a pronunțat asupra chestiunii asistenței forței publice.

Această hotărâre a intervenit în cadrul unei cauze care aveau ca obiect o cerere de reparație depusă în 1990 de proprietari împotriva ministerului de interne.

Ei cereau, în particular, rambursarea prejudiciilor suferite în consecință întârzierii cu care și-au recuperat apartamentul cauzate, după parerul lor, de faptul că nu beneficiaseră de concursul forței publice.

Executorul judecătoresc efectuase douăzeci și una de tentative de acces din care nouăsprezece s-au încheiat cu eșec. Conform proprietarilor, doar șase din acestea tentative avuseră loc în perioadele de suspendare legislativă a execuției forțate a expulsărilor.

Pentru celelalte treisprezece, regenții afirmă că administrația nu furnizase nici o dovadă a forței majore care o plasase în imposibilitate absolută de a oferi forța publică necesară.

Cererea regenților a fost acceptată în prima instanță de tribunalul din Roma care le-a acordat suma de 177.886.610 lire italiene (ITL) [91.870,77 euro (EUR)] la titlu de reparație. După apelul declarat de minister, această sentință a fost reformată de curtea de apel din Roma sub motiv că, având în vedere exigențele ordinii publice invocate de administrație, regenții nu furnizaseră dovada faptului că refuzul de a oferi asistență a forței publice era nejustificat. Regenții s-au pourvăzut deci în casație.

Curtea de Casație a reamintit că, prin hotărârea nr. 2478 din 18 martie 1988, ea afirmase, în ședință plenară, principiul conform căruia proprietarul care dispune de un titlu judecătoresc executabil are dreptul de a obține de la administrație acțiunile necesare pentru a-l executa, inclusiv utilizarea forței publice. Era deci vorba de o obligație și nu de o competență discreționară a administrației.

Mai mult, Curtea de Casație a reamintit că, prin hotărârea nr. 5233 din 26 mai 1998, în ședință plenară, ea dedusese din această premisă corolar conform căruia imposibilitatea eventualului de a se conforma pentru administrație trebuia evaluată cu o rigoare deosebită. În particular, legitimitatea refuzului autorității de poliție de a oferi asistența solicitată în ziua și ora indicate de executorul judecătoresc trebuie apreciată ținând seama de indicarea alternativă a unei ore diferite sau, în ultimă instanță, a unei zile diferite, și de indicarea, caz cu caz, a motivelor care justifică imposibilitatea. Ea a precizat, de asemenea, că autoritatea de poliție dispune de o marjă de apreciere tehnică discretă a momentului concret în care pune la dispoziție propria asistență.

Cu excepția cazului în care există o imposibilitate cauzată de forță majoră, dacă autoritatea competentă refuză aceste acțiuni, în pofida cererii executorului judecătoresc, proprietarului trebuie să i se recunoască facultatea de a formula, în fața judecătorului obișnuit, o cerere de reparație împotriva administrației pentru prejudiciul suferit din cauza acestui refuz.

Curtea de Casație a reafirmat principiul stabilit în hotărârile nr. 8827 și 8828 din 31 mai 2003, conform căruia reparația prin despăgubire reprezintă garanția minimă imperativă pentru a proteja dreptul încălcat în cazul în care leziunea are impact asupra unui interes protejat de Constituție. Ea a declarat că dreptul la realizarea ordinului conținut în titlu judecătoresc executabil trebuia considerat ca atare, deoarece posibilitatea de a acționa în justiție pentru protejarea drepturilor sale se extinde până la implementarea deciziilor judecătorești definitive și obligatorii.

Curtea de Casație a anulat hotărârea curții de apel din Roma cu trimitere. Ea a stabilit principiul conform căruia, în cazurile privind cererile de reparație formulate de proprietari împotriva administrației pentru a obține rambursarea prejudiciilor suferite în consecință execuției târzii sau ratate a ordinelor de expulsare, administrația trebuie să demonstreze că se găsea în imposibilitate de a oferi concursul forței publice. Această imposibilitate, în particular, exclude responsabilitatea administrației doar dacă se datorează survenirii unor exigențe extraordinare și neprevăzute. În acest sens, Curtea de Casație a subliniat că situații eventual permanente de criză, cum ar fi cele care pot afecta justiția sau administrația, nu exclud responsabilitatea pentru prejudiciile cauzate indivizilor ci, dimpotrivă, pot fi originea acestora. În particular, "criza" justiției nu a împiedicat Statul să fie condamnat de mai multe ori de Curtea Europeană pentru durata excesivă a procedurilor judecătorești și nu împiedică, în prezent, ca judecătorii naționali să-l condamne în baza legii din 24 martie 2001 nr. 89, numită "legea Pinto".

În măsura în care observațiile prezentate de Guvern pe acest punct se asemănă cu o excepție preliminară bazată pe neepuizarea căilor de recurs, Curtea observă că, în observațiile scrise cu privire la admisibilitatea cererii, Guvernul nu a invocat nici existența unei asemenea căi de recurs nici nu a argumentat neepuizarea sa. De aceea, această excepție se lovește de forclusiune (a se vedea, printre altele, Ceteroni c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, pp. 1755-1756, § 19, și hotărârea Pantea c. România, nr. 33343/96, 03.06.2003). II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ÎNVINUITĂ A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ȘI ART. 6 DIN CONVENȚIE

Reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a recupera apartamentul, din lipsa oferirii asistenței forței publice. Invocă încălcarea dreptului său de proprietate, recunoscut în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prevederile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statul să pună în vigoare legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general, sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor."

Reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă prevede: "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care se va pronunța (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă."

Curtea a tratat deja în mai multe rânduri cauze ridicând întrebări similare celor ale spetei și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi, cit. mai sus, §§ 46-75, Lunari c. Italia, nr. 21463/96, §§ 34-46, 11 ianuarie 2001, și Palumbo c. Italia, nr. 15919/89, §§ 33-48, 30 noiembrie 2000).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizase nici un fapt nici argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ea constată că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șapte ani și șapte luni de la prima tentativă de expulsare de către executorul judecătoresc înainte de a-și putea recupera apartamentul.

În consecință, în această cauză, a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamantul cere 38.114,52 EUR pentru prejudiciu material, această sumă corespunzând diferenței între chiria la prețul de piață și aceea plătită de locatarul său pe o perioadă de zece ani. Reclamantul susține că a perceput de la fostul locatar suma de aproximativ 154,94 EUR lunar, în timp ce de la 1 martie 2001 și-a închiriat apartamentul cu 619,75 EUR lunar. Reclamantul a trimis noul contract de locație.

Guvernul contestă aceste pretenții. Pare să considere că, în măsura în care reclamantul a neglijat să încerce să recupereze prejudiciile suferite pe baza art. 1591 din codul civil, acesta nu poate fi tras la răspundere pentru eventualele consecințe negative de ordin financiar suferite de acesta. În orice caz, consideră că reclamantul nu furnizase nici dovada valorii comerciale a imobilului nici alte informații privind modalitatea de calcul al pierderii nerealizate, chiriile la prețul pieței în comuna Castellammare di Stabia și suma globală a chiriilor percepute.

Curtea observă că Guvernul nu avansează nici un argument cu privire la posibilitatea care pare să se fi dezvoltat în jurisprudența Curții de Casație de a angaja o procedură de despăgubire împotriva Statului ca urmare a absenței, nejustificate, a asistenței forței publice. Curtea observă că reclamantul poate sesiza jurisdicțiile civile în baza art. 1591 din codul civil introducând o cerere de reparație împotriva fostului locatar pentru a obține rambursarea prejudiciilor cauzate de acesta în consecință restituției tardii a imobilului. Este vorba, în realitate, în spetă, de prejudicii care decurg din comportamentul ilegal al locatarului, care, independent de cooperarea Statului în punerea în executare a deciziei judecătorești de expulsare, trebuia să restituie apartamentul proprietarului. Încălcarea dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale este, mai înainte de toate, consecința comportamentului ilegal al locatarului. Încălcarea art. 6 din Convenție săvârșită de Stat și constatată de Curte este de natură procedurală și ulterioară conduitei locatarului.

Curtea constată prin urmare că dreptul intern italian permite ștergerea consecințelor materiale ale încălcării și consideră că este cazul să respingă cererea de satisfacție echitabilă cu privire la prejudiciul material. B. Prejudiciul moral

Reclamantul cere 36.151,98 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea estimează că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, îi acordă 3.000 EUR la acest titlu. C. Cheltuieli și costuri

Reclamantul solicită, de asemenea, 3.201,19 EUR pentru cheltuielile și costurile procedurii de execuție.

Guvernul nu se pronunță.

Ținând seama de elementele în posesia sa și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează rezonabilă suma de 700 EUR la titlu al cheltuielilor și costurilor procedurii naționale și o acordă reclamantului. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepția preliminară a Guvernului; 2. Constată că a existat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Constată că a existat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral; ii. 700 EUR (șapte sute euro) pentru cheltuieli și costuri; iii. plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la virare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 decembrie 2004 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 68792/01) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Sergio Mascolo (« le requérant »), a saisi la Cour le 15 décembre 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M. Braguglia, et ses coagents successifs, respectivement MM. V. Esposito et F. Crisafulli

Le 16 octobre 2003, la Cour a déclaré la requête recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Il est propriétaire d’un appartement à Castellammare di Stabia (Naples), qu’il avait loué à N.R.

Par une lettre recommandée du 16 septembre 1989, le requérant informa la locataire de son intention de mettre fin à la location à l’expiration du bail, soit le 4 mai 1990, et la pria de libérer les lieux avant cette date.

Par un acte signifié le 9 février 1990, le requérant réitéra l’avis de congé et assigna l’intéressée à comparaître devant le juge d’instance de Castellammare di Stabia.

Par une ordonnance du 12 mars 1990, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 2 janvier 1993. Cette décision devint exécutoire le 12 mars 1990.

Le 29 janvier 1993, le requérant signifia à la locataire le commandement de libérer l’appartement.

Le 18 février 1993, il lui signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 1 er mars 1993 par voie d’huissier de justice.

Entre le 1 er mars 1993 et le 29 septembre 2000, l’huissier de justice procéda à vingt-cinq tentatives d’expulsion qui se soldèrent toutes par un échec, le requérant n’ayant pas pu bénéficier de l’assistance de la force publique.

Le 17 octobre 2000, le requérant récupéra son appartement. II.

En dernier lieu, un décret-loi n o 147 du 24 juin 2003, converti en loi n o 200/03, suspendit dans certains cas l’exécution forcée des ordonnances d’expulsion jusqu’au 30 juin 2004. Par un décret-loi n o 240 du 13 septembre 2004, cette suspension fut reportée au 31 octobre 2004. a) Le système de contrôle des loyers

En matière de contrôle des loyers, l’évolution de la législation peut se résumer comme suit.

La première mesure pertinente fut la loi n o 392 du 27 juillet 1978, qui mit en place un système de « loyers équitables » ( equo canone ) reposant sur un certain nombre de critères tels que la superficie et les frais de construction de l’appartement.

Une deuxième mesure fut adoptée par les autorités en août 1992, aux fins d’une libéralisation progressive du marché de la location. Entra alors en vigueur une législation qui atténuait les restrictions frappant le montant des loyers ( patti in deroga ), en vertu de laquelle les propriétaires et les locataires pouvaient en principe s’écarter du loyer fixé par la loi en convenant d’un montant différent.

Enfin, la loi n o 431 du 9 décembre 1998 a réformé le régime des locations et libéré les loyers. b) Obligations du locataire en cas de restitution tardive

Le locataire est soumis à l’obligation générale d’indemniser le propriétaire de tout dommage causé par la restitution tardive du logement. A cet égard, l’article 1591 du code civil dispose : « Le locataire qui n’a pas quitté les lieux est tenu de verser au propriétaire le montant convenu jusqu’à la date de son départ, ainsi que de l’indemniser de tout préjudice éventuel. »

Toutefois, la loi n o 61 de 1989 a entre autres plafonné l’indemnisation que pouvait réclamer le propriétaire à une somme égale au loyer versé par le locataire au moment de l’expiration du bail, indexée sur la hausse du coût de la vie (article 24 de la loi n o 392 du 27 juillet 1978) et majorée de 20 %, pour toute la période pendant laquelle le propriétaire n’avait pu jouir de son appartement. c) Les principes fixés par la Cour constitutionnelle

La Cour constitutionnelle fut saisie, à plusieurs reprises, de la question de savoir si le système légal de prorogation des baux, de suspension ou d’échelonnement de l’exécution forcée des expulsions était conforme à la Constitution au regard du droit de propriété et du principe du délai raisonnable du procès. Son intervention fut également demandée au sujet du plafonnement de l’indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire.

En ce qui concerne la première question, par des arrêts rendus entre 1984 et 2004 (voir notamment les arrêts n o 89 de 1984, n o 108 de 1986 et nº 155 de 2004), la Cour constitutionnelle conclut par l’affirmative en justifiant l’adoption de ces mesures législatives par leur caractère transitoire et limité. Dans le dernier arrêt cité, en particulier, la Cour constitutionnelle affirma que bien que le législateur se dût de prendre en charge les personnes se trouvant dans des conditions particulières de dénuement, il ne pouvait plus se limiter à transférer à l’infini cette charge exclusivement au propriétaire, car ce dernier pourrait lui-même se trouver dans la même situation de besoin. Par ailleurs, le maintien de la même logique législative ne pourrait pas, à l’avenir, continuer à être considéré comme légitime.

Quant à la deuxième question, dans son arrêt n o 482 rendu en 2000, la Cour constitutionnelle répondit par l’affirmative s’agissant des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi, et expliqua que cette limitation visait à réguler les locations concernées par la législation d’exception en vigueur et que la pénurie de logements exigeait la suspension des mesures d’exécution forcée. Par ailleurs, le législateur avait accompagné la suspension des expulsions de dispositions déterminant le montant de l’indemnisation due par le locataire, à savoir deux mesures provisoires et exceptionnelles. Du reste, le propriétaire y trouvait une compensation dans le fait qu’il était dispensé de démontrer l’existence d’un préjudice.

La Cour constitutionnelle déclara inconstitutionnel le plafonnement de l’indemnisation pouvant être sollicitée par le propriétaire dans le cas où il s’était trouvé dans l’incapacité de reprendre possession de l’appartement en raison du comportement du locataire et non de l’intervention du législateur.

En conséquence, la juridiction constitutionnelle a ainsi permis au propriétaire d’engager une procédure civile pour obtenir pleine réparation des préjudices causés par le locataire. d) L’article 1591 du code civil et la jurisprudence de la Cour de cassation

Par l’arrêt nº 1463 du 5 février 1993, la Cour de cassation affirma que l’article 1591 du code civil n’exclut pas, pour les parties concernées, la possibilité de s’accorder à l’avance sur le montant de l’indemnisation afin d’éviter la nécessité, pour le propriétaire, de fournir la preuve du dommage subi.

Par la suite, dans son arrêt nº 7670 du 12 juillet 1993, la Cour de cassation expliqua que le simple retard dans la restitution du logement pouvait uniquement justifier une condamnation générale du locataire au dédommagement des préjudices subis par le propriétaire. Ce dernier, en effet, devait fournir la preuve spécifique du dommage subi par rapport aux conditions du logement, à son emplacement ainsi qu’à ses possibilités d’utilisation. En l’espèce, la Cour de cassation confirma la décision sur le fond qui avait rejeté la demande d’indemnisation du propriétaire au motif qu’il n’avait pas fourni la preuve du préjudice effectivement subi en se référant à des documents spécifiques concernant des propositions de location bien déterminées et des accords avec les locataires candidats sur les montants du loyer. 29 . Par l’arrêt nº 10270 du 1 er décembre 1994, la Cour de cassation estima que l’évaluation du dommage subi par le propriétaire pouvait également être effectuée en équité.

Par l’arrêt nº 5927 du 27 mai 1995, la Cour de cassation établit que le plafonnement de l’indemnisation, pouvant être sollicitée par le propriétaire, ne trouvait à s’appliquer qu’en fonction des périodes pendant lesquelles la suspension des expulsions avait été prescrite par la loi.

Par l’arrêt nº 6359 du 6 juin 1995, la Cour de cassation réaffirma que le propriétaire était tenu de fournir la preuve, afin de démontrer le dommage subi en terme de perte de loyer ou d’impossibilité de vendre l’appartement, de l’existence de propositions de location ou d’achat bien déterminées. Par la suite, le même principe fut confirmé par les arrêts n º 4864 du 14 avril 2000 et n o 9545 du 1 er juillet 2002.

Par l’arrêt nº 1032 du 10 février 1996, la Cour de cassation affirma que le dommage subi par le propriétaire pouvait être prouvé par la simple demande d’un loyer supérieur déterminé sur la base du montant qu’il aurait pu percevoir en régime de marché libre.

Enfin, par l’arrêt nº 10560 du 19 juillet 2002, la Cour de cassation fixa le principe selon lequel la mise en demeure du locataire afin qu’il restitue l’immeuble subsiste, indépendamment de la date fixée par le juge pour l’exécution forcée, dès l’expiration du contrat constatée durant le procès. e) La question de l’assistance de la force publique et la jurisprudence de la Cour de cassation

Par l’arrêt n o 3873 du 26 février 2004, la Cour de cassation se prononça sur la question de l’assistance de la force publique.

Cet arrêt intervint dans le cadre d’une affaire ayant pour objet une demande en réparation faite en 1990 par des propriétaires à l’encontre du ministère de l’Intérieur.

Ils demandaient, en particulier, le remboursement des dommages subis en conséquence du retard avec lequel ils avaient récupéré leur appartement causé, selon eux, par le fait qu’ils n’avaient pas bénéficié du concours de la force publique.

L’huissier de justice avait procédé à vingt et une tentatives d’accès dont dix-neuf s’étaient soldées par un échec. Selon les propriétaires, seules six de ces tentatives avaient eu lieu pendant des périodes de suspension législative de l’exécution forcée des expulsions.

Pour les treize autres, les requérants affirment que l’administration n’avait fourni aucune preuve de la force majeure qui l’avait placée dans l’impossibilité absolue de prêter la force publique nécessaire.

La demande des requérants fut accueillie en première instance par le tribunal de Rome qui leur octroya la somme de 177 886 610 lires italiennes (ITL) [91 870,77 euros (EUR)] à titre de réparation. Suite à l’appel interjeté par le ministère, ce jugement fut réformé par la cour d’appel de Rome au motif que, compte tenu des exigences d’ordre public alléguées par l’administration, les requérants n’avaient pas fourni la preuve du fait que le refus de prêter l’assistance de la force publique était injustifié. Les requérants se pourvurent donc en cassation.

La Cour de cassation rappela que, par l’arrêt n o 2478 du 18 mars 1988, elle avait affirmé, en siégeant en assemblée plénière, le principe selon lequel le propriétaire qui dispose d’un titre judiciaire exécutoire a le droit d’obtenir de l’administration les actions nécessaires pour l’exécuter, y compris l’utilisation de la force publique. Il s’agissait donc d’une obligation et non d’une compétence discrétionnaire de l’administration.

Par ailleurs, la Cour de cassation rappela que, par l’arrêt n o 5233 du 26 mai 1998, en siégeant en assemblée plénière, elle avait tiré de cette prémisse le corollaire selon lequel l’éventuelle impossibilité d’obtempérer pour l’administration doit être évaluée avec une rigueur particulière. En particulier, la légitimité du refus de l’autorité de police de prêter l’assistance demandée aux jour et heure indiqués par l’huissier de justice doit être appréciée à la lumière de l’indication alternative d’une heure différente ou, à la limite, d’un jour différent, et de l’indication, au cas par cas, des raisons qui justifient l’impossibilité. Elle précisa également que l’autorité de police dispose d’une marge discrétionnaire d’appréciation technique du moment concret auquel mettre à disposition sa propre assistance.

Sauf dans l’hypothèse où il y a une impossibilité causée par la force majeure, si l’autorité compétente refuse ces actions, nonobstant la demande de l’huissier de justice, on doit reconnaître au propriétaire la faculté de formuler, devant le juge ordinaire, une demande en réparation à l’encontre de l’administration pour le dommage subi par ce refus.

La Cour de cassation réaffirma le principe fixé dans les arrêts n os 8827 et 8828 du 31 mai 2003, selon lequel la réparation par une indemnisation représente la garantie minimale impérative pour protéger le droit violé au cas où la lésion a une incidence sur un intérêt protégé par la Constitution. Elle déclara que le droit à la réalisation de l’ordre contenu dans un titre judiciaire exécutoire devait être considéré comme tel, car la possibilité d’agir en justice pour la protection de ses droits s’étend jusqu’à la mise en œuvre des décisions judiciaires définitives et obligatoires.

La Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel de Rome avec renvoi. Elle fixa le principe selon lequel, dans les affaires concernant les demandes en réparation formées par les propriétaires à l’encontre de l’administration afin d’obtenir le remboursement des dommages subis en conséquence de l’exécution tardive ou manquée des ordonnances d’expulsion, c’est l’administration qui doit démontrer qu’elle se trouvait dans l’impossibilité de prêter le concours de la force publique. Cette impossibilité, en particulier, n’exclut la responsabilité de l’administration que si elle est due à la survenance d’exigences extraordinaires et non prévisibles. A cet égard, la Cour de cassation souligna que d’éventuelles situations de crise permanentes, comme celles qui peuvent affecter la justice ou l’administration, n’excluent pas la responsabilité pour les dommages causés aux individus mais, au contraire, peuvent en être l’origine. En particulier, la « crise » de le justice n’a pas empêché que l’Etat soit condamné plusieurs fois par la Cour européenne pour la durée excessive des procédures judiciaires et n’empêche pas, à présent, qu’il le soit par les juges nationaux au sens de la loi du 24 mars 2001 n o 89, dite « loi Pinto ». EN DROIT I.

Dans la mesure où les observations présentées par le Gouvernement sur ce point s’apparentent à une exception préliminaire tirée du non épuisement des voies de recours, la Cour note que, dans ses observations écrites sur la recevabilité de la requête, le Gouvernement n’a ni invoqué l’existence d’une telle voie de recours ni argué de son non épuisement. Dès lors, cette exception se heurte à la forclusion (voir, parmi d’autres, Ceteroni c. Italie, arrêt du 15 novembre 1996, Recueil 1996-V, pp. 1755-1756, § 19, et l’arrêt Pantea c. Roumanie, n o 33343/96, 03.06.2003). II.

Le requérant allègue aussi un manquement à l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. »

La Cour a déjà traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 (voir arrêt Immobiliare Saffi , précité, §§ 46-75, Lunari c. Italie , n o 21463/96, §§ 34-46, 11 janvier 2001, et Palumbo c. Italie , n o 15919/89, §§ 33-48, 30 novembre 2000).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate que le requérant a dû attendre environ sept ans et sept mois à compter de la première tentative d’expulsion de l’huissier de justice avant de pouvoir récupérer son appartement.

Par conséquent, dans cette affaire, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Le requérant demande 38 114,52 EUR pour préjudice matériel, cette somme correspondant à la différence entre le loyer au prix du marché et celui versé par son locataire sur une période de dix ans. Le requérant fait valoir qu’il a perçu de son ancien locataire la somme d’environ 154,94 EUR par mois, alors qu’à compter du 1 er mars 2001, il a loué son appartement au prix de 619,75 EUR par mois. Le requérant a envoyé le nouveau contrat de location.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il semble estimer que, dans la mesure où le requérant a négligé de tenter de récupérer les dommages subis en se fondant sur l’article 1591 du code civil, il ne peut pas être tenu pour responsable des éventuelles conséquences négatives d’ordre financier subies par celui-ci. En tout état de cause, il considère que le requérant n’a fourni ni la preuve de la valeur commerciale de l’immeuble ni d’autres informations concernant le mode de calcul du manque à gagner, les loyers au prix du marché dans la commune de Castellammare di Stabia et le montant global des loyers perçus.

La Cour observe que le Gouvernement n’avance aucun argument au sujet de la possibilité qui semble avoir été développée dans la jurisprudence de la Cour de cassation d’engager une procédure en dommage intérêts à l’encontre de l’Etat suite à l’absence, non justifiée, d’assistance de la force publique. La Cour note que le requérant peut saisir les juridictions civiles au sens de l’article 1591 du code civil en introduisant une demande en réparation contre son ancien locataire afin d’obtenir le remboursement des dommages causés par celle-ci en conséquence de la restitution tardive de l’immeuble. Il s’agit en effet, en l’espèce, de dommages qui découlent du comportement illégal du locataire, qui, indépendamment de la coopération de l’État dans la mise en exécution de la décision judiciaire d’expulsion, se devait de restituer l’appartement à son propriétaire. La violation du droit du requérant au respect de ses biens est avant tout la conséquence du comportement illégal du locataire. La violation de l’article 6 de la Convention commise par l’État et constatée par la Cour est d’ordre procédural et postérieure à la conduite du locataire. La Cour constate par conséquent que le droit interne italien permet d’effacer les conséquences matérielles de la violation, et estime qu’il y a lieu de rejeter la demande de satisfaction équitable en ce qui concerne le dommage matériel. B. Dommage moral

Le requérant demande 36 151,98 EUR pour dommage moral.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, elle lui accorde 3 000 EUR à ce titre. C. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 201,19 EUR pour les frais et dépens de la procédure d’exécution.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 700 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l’accorde au requérant. PAR CES MOTIFS, LA COUR, A L’UNANIMITÉ, 1. Rejette l’exception préliminaire du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral ; ii. 700 EUR (sept cents euros) pour frais et dépens ; iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président