AFFAIRE LEBEGUE c. FRANCE

SECȚIUNEA A TREIA CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL LEBEGUE c. FRANȚA (solicitarea nr. 57742/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 decembrie 2004 DEFINITIVF 06/06/2005 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Lebegue c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președinte J.-P. Costa Caflisch Biersan Zagrebelsky mei Gyulumyan Jaeger, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 2 decembrie 2004, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 57742/00) îndreptată împotriva Republicii Franceze și din care cinci resortisanți ai acestui stat, M. Maurice Lebegue, domnul Lucette Lebegue, născută Rousselle, și copiii lor, domnul Antoine Lebegue, M Christine Lebegue, soție Fesquet, și domnul Philippe Lebegue le-au prezentat Curții la 14 martie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 22 mai 2003, cea de-a treia secțiune a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție privind dreptul la egalitate a armelor în fața Curții de Casație, guvernului. În conformitate cu prevederile articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. s-au născut în 1927, 1929, 1957, 1961 și 1963 și rezident, pentru primii doi, în Hellemmes, și, pentru alții, în Armentières, Belleneuve și respectiv Hellemmes. Reclamanții sunt părinții și frații și sora lui S., care s-au căsătorit cu C. Din această uniune a fost născut un copil, Se. Divorțul lui S. și al lui C. a fost pronunțat printr-o hotărâre pronunțată la data de 10 La 15 ianuarie 1992, S. și Se. au avut un accident de circulație. Ei au murit a doua zi după rănile suferite. După actele de deces, S. a murit primul, ceea ce implica dreptul pentru C., fosta sa soție și al doilea fiu al acesteia, fratele vitreg al lui Se., de a colecta moștenirea lui S. Reclamanții au contestat ordinul de deces, așa cum a fost înregistrat în statul civil, acesta având un impact direct asupra devoluției succesiunii S. 10. La 11 mai 1993, judecătorul din Lille, sesizat de către reclamanți, desemnează un expert însărcinat să stabilească ora exactă a decesului și să declare dacă a avut loc o modificare a cronologiei. Într-o hotărâre pronunțată la 6 octombrie 1995, Tribunalul de Mare Instanță din Saint-Omer a ajuns la concluzia cu incertitudine a cronologiei în cauză, a decis că succesiunile de S. și Se. ar trebui soluționate fără a se ține seama de existența altei victime și a declarat numai moștenitorii. 12. C. interjeta apelul acestei hotărâri. Acesta a fost infirmat la 30 iunie 1997 de către instanța de apel a lui Douai, care a confirmat cronologia deceselor așa cum a fost menționată prin actele de deces și, hotărând din nou, i-a exonerat pe reclamanți de toate cererile lor îndreptate împotriva C. 13. în fața Curții de Casație, aceștia erau reprezentați de un avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. 14. La 19 octombrie 1999, prima cameră civilă a Curții de Casație a respins recursul reclamanților. ÎN DREPT OBSERVAȚIA PRELIMINARĂ 15. Curtea constată că decizia sa parțială cu privire la admisibilitatea pronunțată la 22 mai 2003 în prezenta cauză menționa ca unic reclamant pe dl Maurice Lebegue, pe care guvernul îl consideră, prin urmare, ca fiind singura parte a procedurii în fața Curții. Or, din dosar reiese în mod clar, în special din formularul de cerere și apoi din observațiile pe care le-a prezentat Maurice Lebegue și cei trei copii ai lor sunt, de asemenea, părți la procedură în fața Curții, așa cum au fost de altfel în fața instanțelor naționale. 16. Prin urmare, Curtea consideră că prezenta cerere a fost introdusă de domnul Maurice Lebegue, soția sa, Lucette Lebegue, născută Rousselle, domnul Antoine Lebegue, M Christine Lebegue, soția Fescet, și M. Philippe Lebegue și faptul că absența menționării soției și a celor trei copii ai primului reclamant în decizia parțială privind admisibilitatea, care rezultă dintr-o omisiune involuntară, nu poate avea ca efect pierderea calității de reclamant. II. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 17. Reclamanții invocă o necunoaștere a principiului egalității de arme în fața primei Camere civile a Curții de Casație, în măsura în care nota consilierului raportor și proiectul de hotărâre au fost comunicate nici acestora, nici consiliului lor de administrație, privându-le astfel de posibilitatea de a răspunde argumentelor dezvoltate. Acestea ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă. Pe fond 19. Guvernul arată că, întrucât măsurile în vigoare în prezent în cadrul Curții de Casație nu sunt în vigoare în momentul faptelor, raportul consilierului raportor a fost transmis avocatului general, dar nu și avocatului dlui Maurice Lebegue. Curtea amintește că problema lipsei de comunicare a raportului consilierului raportor către justițiabili ridică o problemă în ceea ce privește art. 6 numai în măsura în care acest raport a fost comunicat avocatului general înainte de încuviințare (Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998,-II Crochard și alte șase c. Franța, 68255/01 și următoarele: 3 februarie 2004). Acesta a fost cazul în speță. 22. Curtea amintește, de asemenea, că raportul se compunea din două componente: primul conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casare și, al doilea, o analiză juridică a cauzei și un aviz cu privire la meritul recursului (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaid, citată anterior, § 105).În opinia Curții, în cazul în care cea de-a doua parte a raportului, destinată deliberării, poate (în jurul proiectului de hotărâre) să rămână confidențială atât față de părți, cât și față de avocatul general, prima parte, care nu este acoperită de secretul deliberării, trebuie să fie comunicată, dacă este cazul, în aceleași condiții părților și avocatului general 23. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Pagube 25. Reclamanții solicită fiecare 3 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 26. Guvernul propune să se aloce 300 EUR primului reclamant cu titlu de satisfacție echitabilă. 27. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea ia act de suma de 300 EUR propusă de guvern și o alocă acestuia. Ea consideră că eroarea morală a celorlalți solicitanți este suficient de remediată prin constatarea încălcării la care a ajuns (Berger c. Franța), 48221/99, § 48, CEDO 2002-X. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 28. Solicită, de asemenea, 2 390,10 EUR pentru cheltuielile de procedură în fața Curții de Casație.În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, reclamanții afirmă că nu sunt reprezentați în fața Curții și că celelalte cheltuieli ale acestora, cum ar fi cheltuielile poștale, copiile și căutările pe calculator, nu sunt cifrabile. Prin urmare, aceștia nu solicită nimic în acest sens. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. În ceea ce privește cheltuielile legate de procedurile interne, Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, aceasta poate acorda plata cheltuielilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne, dar numai atunci când au fost angajate pentru prevenirea sau corectarea încălcării în cauză (a se vedea în special Zimmermann și Steiner c. Elveția, Hotărârea din 13 iulie 1983, seria A n 66, § 36) Tel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L (a) statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 300 EUR (trei sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; (b) de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale menționate faptul că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de ceilalți solicitanți; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 decembrie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE LEBÈGUE c. FRANCE

(Requête n

o

57742/00)

ARRÊT

STRASBOURG

22 décembre 2004

DÉFINITIF

06/06/2005

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Lebègue c. France,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.-P.

Costa

,

L.

Caflisch

,

C.

Bîrsan

,

V.

Zagrebelsky

,

M

mes

A.

Gyulumyan

,

R.

Jaeger,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 décembre 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

57742/00) dirigée contre la République française et dont cinq ressortissants de cet Etat, M.

Maurice Lebègue, M

me

Lucette Lebègue, née Rousselle, et leurs enfants, M. Antoine Lebègue, M

me

Christine Lebègue, épouse Fesquet, et M.

Philippe Lebègue

(«

les requérants

»), ont saisi la Cour le 14 mars 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 22 mai 2003, la troisième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré d’une violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention, concernant le droit à l’égalité des armes devant la Cour de cassation, au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

4.

Le 1

er

novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

EN FAIT

5.

Les requérants

sont nés respectivement en 1927, 1929, 1957, 1961 et 1963 et résident, pour les deux premiers, à Hellemmes, et, pour les autres, respectivement à Armentières, Belleneuve et Hellemmes.

6.

Les requérants sont les parents et les frères et sœur de S., qui avait épousé C. De cette union était issu un enfant, Se.

7.

Le divorce de S. et de C. fut prononcé par un jugement rendu le 10

novembre 1988 par le tribunal de grande instance d’Hazebrouck.

8.

Le 15 janvier 1992, S. et Se. eurent un accident de la circulation. Ils décédèrent le lendemain des suites de leurs blessures. D’après les actes de décès, S. mourut en premier, ce qui impliquait le droit pour C., son ex

‑

épouse, et le deuxième fils de celle-ci, le demi-frère de Se., de recueillir le patrimoine de S.

9.

Les requérants contestèrent l’ordre des décès, tel qu’il avait été enregistré à l’état civil, celui-ci ayant une incidence directe sur la dévolution de la succession de S.

10.

Le 11 mai 1993, le juge des référés de Lille, saisi par les requérants, désigna un expert chargé d’établir l’heure exacte des décès et de dire s’il y avait lieu d’en modifier la chronologie. Contestant le rapport de l’expert qui concluait à l’exactitude de l’ordre établi par les actes de décès, les requérants firent assigner C. en pétition d’hérédité.

11.

Dans un jugement rendu le 6 octobre 1995, le tribunal de grande instance de Saint-Omer conclut à l’incertitude de la chronologie en question, décida que les successions de S. et de Se. devraient être réglées sans qu’il soit tenu compte de l’existence de l’autre victime et déclara les requérants seuls héritiers.

12.

C. interjeta appel de ce jugement. Celui-ci fut infirmé le 30 juin 1997 par la cour d’appel de Douai, qui confirma la chronologie des décès telle qu’établie par les actes de décès et, statuant à nouveau, débouta les requérants de toutes leurs demandes dirigées contre C.

13.

Les requérants

se pourvurent en cassation. Devant la Cour de cassation, ils étaient représentés par un avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation.

14.

Le 19 octobre 1999, la première chambre civile de la Cour de cassation rejeta le pourvoi des requérants.

EN DROIT

I.

OBSERVATION PRÉLIMINAIRE

15.

La Cour note que sa décision partielle sur la recevabilité rendue le 22

mai 2003 dans la présente affaire mentionnait comme unique requérant M. Maurice Lebègue, que le Gouvernement considère dès lors comme étant seul partie à la procédure devant la Cour. Or, il ressort clairement du dossier, et notamment

du formulaire de requête puis des observations — documents qui ont été communiqués au Gouvernement —, que l’épouse de M.

Maurice Lebègue et leurs trois enfants vivants sont également parties à la procédure devant la Cour, comme ils l’étaient d’ailleurs devant les juridictions nationales.

16.

Dès lors, la Cour estime que la présente requête a été introduite par M. Maurice Lebègue, son épouse, M

me

Lucette Lebègue, née Rousselle, M.

Antoine Lebègue, M

me

Christine Lebègue, épouse Fesquet, et M.

Philippe Lebègue, et que l’absence de mention de l’épouse et des trois enfants du premier requérant dans la décision partielle sur la recevabilité, qui résulte d’une omission involontaire, ne saurait avoir eu pour effet de leur faire perdre la qualité de requérants.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

17.

Les requérants allèguent une méconnaissance du principe de l’égalité des armes devant la première chambre civile de la Cour de cassation dans la mesure où la note du conseiller rapporteur et le projet d’arrêt n’ont été communiqués ni à eux, ni à leur conseil, les privant ainsi de la possibilité de répondre aux arguments développés. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

18.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

19.

Le Gouvernement expose que, les mesures actuellement en vigueur au sein de la Cour de cassation ne l’étant pas au moment des faits, le rapport du conseiller rapporteur fut transmis à l’avocat général mais non à l’avocat de M. Maurice Lebègue. Il déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour.

20.

Les requérants maintiennent leur point de vue.

21.

La Cour rappelle que la question de l’absence de communication du rapport du conseiller rapporteur aux justiciables ne soulève un problème au regard de l’article 6 que dans la mesure où ce rapport a été communiqué à l’avocat général avant l’audience (

Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France

, arrêt du 31 mars 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-II

;

Crochard et six autres

c. France, n

os

68255/01 et suiv., 3 février 2004). Tel a été le cas en l’espèce.

22.

La Cour rappelle également que le rapport se composait de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation et, le second, une analyse juridique de l’affaire et un avis sur le mérite du pourvoi (voir

Reinhardt et Slimane-Kaïd,

précité, §

105). De l’avis de la Cour, si le second volet du rapport, destiné au délibéré, peut (à l’instar du projet d’arrêt) rester confidentiel tant à l’égard des parties que de l’avocat général, le premier volet, non couvert par le secret du délibéré, doit être communiqué, le cas échéant, dans les mêmes conditions aux parties et à l’avocat général.

23.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

24.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

25.

Les requérants réclament chacun 3

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

26.

Le Gouvernement propose d’allouer 300 EUR au premier requérant au titre de la satisfaction équitable.

27.

S’agissant du premier requérant, la Cour prend acte de la somme de 300 EUR proposée par le Gouvernement et la lui alloue. Elle estime que le tort moral des autres requérants est suffisamment réparé par le constat de violation auquel elle est parvenue (

Berger c. France,

n

o

48221/99, § 48, CEDH 2002-X).

B.

Frais et dépens

28.

Les requérants demandent également 2

390,10 EUR pour les frais de procédure devant la Cour de cassation. S’agissant des frais et dépens encourus devant la Cour, les requérants exposent qu’ils ne sont pas représentés devant la Cour et que leurs autres frais, tels les frais de poste, de copies et de recherche sur ordinateur, ne sont pas chiffrables. Ils ne sollicitent donc rien à ce titre.

29.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

30.

S’agissant des frais relatifs aux procédures internes, la Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu’ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci la violation en cause (voir, notamment,

Zimmermann et Steiner c.

Suisse,

arrêt du 13 juillet 1983, série

A n

o

66, § 36). Tel n’est à l’évidence pas le cas en l’espèce s’agissant des frais engagés par les requérants devant les juridictions françaises.

31.

Quant aux frais et dépens exposés devant la Cour, les requérants ne réclament rien à ce titre. Aucune somme ne saurait donc leur être allouée.

C.

Intérêts moratoires

32.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

a) que l’Etat défendeur doit verser au premier requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, 300 EUR (trois cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;

b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Dit

que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les autres requérants ;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président