AFFAIRE L.M. c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 60033/00) dirigată împotriva Republicii Italiene și pe care o cetățeancă de stat italian, d-na L.M. («reclamanta»), a sesizat Curtea pe 10 martie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Reclamanta este reprezentată de M-a E. P. Reale și S. Salvo, avocați la Siracuza. Guvernul italian («Guvernul») este reprezentat de agentul său, D-l. I.M. Braguglia, și de coagentul său, D-l. F. Crisafulli.

Reclamanta susținea că percheziția domiciliului era contrară articolului 8 din Convenție și că nu dispunea, în dreptul italian, de niciun recurs efectiv pentru a contesta comportamentul autorităților naționale.

Cererea a fost atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2001 și 2004, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită succesiv secției întâi apoi secției a patra remaniate (art. 52 § 1).

În același timp, printr-o decizie din 25 martie 2004, camera declarase cererea admisibilă.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

La 11 septembrie 1999, la 9:45, poliția din Siracuza a percheziționat domiciliul reclamantei. Din procesul-verbal de percheziție rezultă că autoritățile primiseră informații precise și considerate credibile care determinau să creadă că în domiciliul reclamantei se găseau arme posedatate ilegal.

Percheziția în cauză a fost executată în temeiul articolului 41 din TULPS (Textul Unic al Legilor de Siguranță Publică).

Reclamanta a fost informată că putea fi asistată de avocat de alegere; ea a numit atunci d-na A, care totuși nu putea fi găsită. Percheziția s-a încheiat la 10:25. Nimic ilegal nu a fost găsit în locuința reclamantei.

Procesul-verbal de percheziție, redactat de poliție, a fost transmis procuraturii pe 13 septembrie 1999. Nu a fost totuși validat de un reprezentant al procuraturii. A fost precizat de Prefectura (Questura) din Siracuza că percheziția viza fiul reclamantei, care locuia la mama și era un «subiect cu conduită foarte rea» (elemento di pessima condotta), deja condamnat, printre altele, pentru furt cu agravante, amenințări și receptare, și obișnuit să frecventeze criminalitatea locală.

La 13 septembrie 1999, reclamanta s-a prezentat la spitalul din Siracuza, unde declarase că suferise leziuni din partea agenților de poliție în cursul percheziei domiciliului. Urmăriri pentru lovire și rănire au fost deschise împotriva X; la 28 decembrie 1999, ele au fost clasat fără urmări de judecătorul investigațiilor preliminare (denumit mai jos «GIP») din Siracuza.

În același timp, pe 18 septembrie 1999, procuratura din Siracuza deschisese oficial urmăriri împotriva reclamantei și a altor trei persoane. Printr-o ordonanță din 16 octombrie 1999, GIP din Siracuza hotărî clasarea cauzei, ținând seama de absența faptelor delictuoase. II.

Potrivit articolului 352 § 4 din codul de procedură penală (denumit mai jos «CPP»), procesul-verbal de percheziție trebuie, în termen de 48 ore, transmis procuraturii, care, în următoarele 48 ore, dacă sunt îndeplinite condițiile (se ne ricorrono i presupposti), îl validează. ÎN DREPT I.

Guvernul recunoaște că percheziția locuinței reclamantei s-a analizat ca o ingerință în dreptul la respectul domiciliului garantat de art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, el apreciază că această ingerință satisfăcuse cerințele alineatul doi al dispoziției în cauză.

Guvernul observă că percheziția a fost făcută în temeiul articolului 41 din TULPS, o dispoziție care urmărește scopul apărării ordinii și reprimării infracțiunilor penale și care se aplică doar atunci când autoritățile sunt informate, chiar indirect și datorită unei surse anonime sau confidențiale, de prezența ilegal a armelor, muniției sau explozivilor.

Guvernul observă că în cauza de față percheziția a fost făcută de poliție, pe baza unei surse confidențiale considerată precisă și credibilă, în conformitate cu dispozițiile interne relevante și fără a cauza prejudiciu clar stabilit reclamantei. Ingerința în drepturile acesteia ar fi fost deci proporțională cu scopurile legitime urmărite.

Este adevărat că procesul-verbal al percheziei, deși regulat transmis procuraturii, nu a fost validat în temeiul articolului 352 din CPP. Cu toate acestea, această circumstanță nu ar fi afectat deloc reclamanta, ținând seama de faptul că orice acuzație împotriva ei a fost clasată fără urmări și niciun bun nu a fost confiscat. De altfel, dacă reclamanta ar fi fost trimisă în judecată, non-validarea percheziei ar fi împiedicat utilizarea rezultatelor pentru a decide asupra fondului acuzațiilor.

Guvernul susține de asemenea că trebuie distins între absența unei condiții preliminare pentru efectuarea unei perchezii și ilegitimitatea conduitei ținute, după finalizarea actului, de organe diferite de cele care au procedat la percheziție. Potrivit Guvernului, doar în primul caz ar exista o neîndeplinire a «bazei legale» cerute de art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, în prezenta cauză, în momentul percheziei, nicio încălcare a dispozițiilor interne relevante nu putea fi imputată poliției.

Guvernul contrazice de asemenea argumentul reclamantei, potrivit căruia faptul că niciun obiect referitor la o infracțiune penală nu a fost găsit la ea ar demonstra că percheziția a fost arbitrară. În acest sens, ar trebui observat că orice percheziție se face pentru a verifica dacă suspiciunile autorităților sunt justificate, fiind imposibil să se știe, înainte de a o efectua, dacă va duce la rezultate. Oportunitatea de a proceda la o percheziție trebuie deci evaluată înainte – și nu după – finalizare. 2. Reclamanta

Reclamanta se opune tezelor Guvernului. Ea consideră că, confirmând că procesul-verbal al percheziei nu a fost validat de procuratură, Guvernul a admis în esență că ingerința în dreptul la respectul domiciliului nu era «prevăzută de lege». Ar fi contradictoriu să se aprecieze, după cum face Guvernul, că o percheziție care nu îndeplinise toate condițiile stabilite de lege ar putea totuși să satisfacă cerința «bazei legale» cerutde art. 8 din Convenție. În plus, afirmația Guvernului că rezultatele percheziei nu ar fi putut fi utilizate în cadrul unui proces penal ar fi dementită de jurisprudența Curții de Casație. Orice ar fi, această circumstanță ar fi fără importanță sub aspectul dreptului la respectul domiciliului.

Reclamanta susține de asemenea că art. 41 din TULPS nu este o bază legală suficient de precisă: autorizând poliția să se bazeze pe surse anonime sau confidențiale, sau pur și simplu pe suspiciuni, aceasta dispoziție nu ar permite un control atent al condițiilor justificând intervenția statului. Ar fi vorba de o regulă bazată pe ideologia antidemocrată și antiliberal a epocii fasciste, sursă de abuzuri și ingeri disproportionate cu drepturile individuale. Aceasta ar fi cu atât mai gravă la lumina faptului că validarea posibilă a percheziei rezultă din competența procuraturii și nu a judecătorului.

Reclamanta apreciază că faptul că nimic ilegal nu a fost găsit la ea și că prin urmare nicio condamnare penală nu a fost pronunțată împotriva nu este de natură să o priveze de calitatea de victimă. Prejudiciul ar rezida într-adevăr în simplul fapt de a fi suferit o ingerință în drepturile garantate de art. 8 din Convenție. Reclamanta precizează că apreciază că absența urmărilor sau a confiscării constituie o circumstanță susceptibilă de a agrava încălcarea drepturilor. Afirmația Guvernului, potrivit căreia ea ar pretinde să deducă din aceste fapte natura arbitrară a percheziei, ar fi bazată pe o neînțelegere a susținerilor sale. B. Aprecierea Curții

Curtea observă că percheziția locuinței reclamantei constituia fără îndoială o «ingerință a unei autorități publice» în exercitarea dreptului interesatei la respectul «domiciliului» și vieții «private». Guvernul nu o contestă.

O asemenea ingerință violeaza art. 8 dacă nu este, «prevăzută de lege», urmărește uno sau mai mulți scopuri legitime conform alineatului 2 și, în plus, este «necesară, într-o societate democratică», pentru a le atinge (Petra c. România, hotărâre din 23 septembrie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII, p. 2853, § 36).

Cât privește prima din condițiile enumerate mai sus, Curtea reamintește că cuvintele «prevăzute de lege», în sensul articolului 8 § 2, înțeleg mai întâi că măsura incriminată are o bază în dreptul intern (Kruslin c. Franța, hotărâre din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A, p. 20, § 27). Chiar dacă pe primul loc autorităților naționale, și în special tribunalelor, să interpreteze și să aplice dreptul intern (Amann c. Elveția [GC], nr. 27798/95, § 52, CEDO 2000-II), Curtea poate și trebuie exercite un anumit control pentru a verifica dacă legea națională a fost respectată (Craxi c. Italia (nr. 2), nr. 25337/94, § 78, 17 iulie 2003).

Curtea observă că percheziția domiciliului reclamantei a fost efectuată în aplicarea articolului 41 din TULPS, o dispoziție care autorizează poliția să verifice orice locuință în care ar putea să se ascundă arme, muniții sau materiale explozive neraportate sau neîngrijit posedatate (a se vedea §15 mai sus). În momentul în care a avut loc, ingerința litigioasă avea deci o bază legală în dreptul italian.

Trebuie totuși observat că potrivit articolului 352 § 4 din CPP, procesul-verbal de percheziție trebuie, în termen de 48 ore, transmis procuraturii, care, în următoarele 48 ore, dacă sunt îndeplinite condițiile, trebuie să îl valideze (a se vedea §16 mai sus). Cu toate acestea, după cum a remarcă cu dreptate reclamanta, în cauza de față un asemenea control de legalitate nu a avut niciodată loc. Aceasta nu este de altfel contestat de Guvern. Acesta se mulțumește să susțină că conduita ținută, după ingerința litigioasă, de organe diferite de cele care au procedat la percheziție nu ar putea afecta existența «bazei legale» cerute de art. 8 din Convenție (a se vedea §22 mai sus).

Curtea nu poate totuși accepta această teză. Ea observă că dreptul intern prevede specific validarea procesului-verbal de percheziție, stabilind deci un control de partea procuraturii asupra legalității conduitei poliției. Absența totală și nejustificată a unui asemenea validare demonstrează că organele competente nu s-au grijit de conformitatea percheziei litigioase cu procedurile prescrise de lege.

Rezultă că după finalizarea percheziei procedurile legale nu au fost respectate și că prin urmare a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.

Ținând seama de concluzia care precedă, Curtea nu apreciază necesar să verifice în cauza de față respectarea celorlalte cerințe ale alineatul 2 al articolului 8 (a se vedea, mutatis mutandis, Calogero Diana c. Italia, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Recueil 1996-V, p. 1776, § 34). II.

Guvernul observă că reclamanta ar fi putut cere informații privind existența, împotriva sa, a înregistrărilor în registrul persoanelor suspectate de comiterea unei infracțiuni (registro delle notizie di reato). Ea ar fi putut de asemenea interveni în cadrul procedurii penale care s-a încheiat cu clasarea urmărilor. De altfel, nu rezultă din dosar că reclamanta s-ar fi interesat de procedura deschisă ca urmare a declarațiilor pe care le-a făcut la spitalul din Siracuza. Guvernul observă în fine că, conform jurisprudenței Curții de Casație, validarea procuraturii poate fi contestată în fața autorităților judiciare atunci când a existat confiscare de buni.

Guvernul remarcă că mai multe dispoziții din codul penal (denumit mai jos «CP») pedepsesc orice agent public care efectuează o percheziție prin abuzarea puterilor. În plus, potrivit articolelor 185 din CP și 2059 din codul civil (denumit mai jos «CC»), statul trebuie să repare prejudiciile materiale și morale provocate ca urmare a comiterii, de către unul din agenții săi, a unei infracțiuni penale. În final, art. 2043 din CC prevede că orice acțiune comisă prin vinovăție sau culpă care a provocat o prejudiciere injustă obligă responsabilul la repararea prejudiciilor. În aplicarea acestei dispoziții, judecătorul civil poate evalua dacă agenții statului au acționat cu diligența cerută în fiecare caz de circumstanță.

După opinia Guvernului, toți recursurile citate mai sus erau accesibili reclamantei și posedau eficacitate ceruta de art. 13 din Convenție. 2. Reclamanta

Reclamanta se opune tezelor Guvernului. Ea susține că potrivit jurisprudenței Curții de Casație (hotărârea secției întâi nr. 299 din 19 ianuarie 1994), în dreptul italian, nu există niciun recurs împotriva unei perchezii ca atare sau a validării sale posibile. Jurisprudența citată de Guvern ar confirma acest principiu, pentru că ar stabili că un recurs este posibil doar atunci când, contrar a ceea ce s-a întâmplat în prezenta cauză, la finalizarea percheziei, a existat confiscare de buni.

Reclamanta observă în fine că nu a fost informată nici despre înregistrarea numelui în registrul persoanelor suspectate de comiterea unei infracțiuni, nici despre urmările deschise ca urmare a afirmațiilor făcute la spital. Orice ar fi, în cadrul acestor proceduri, nu ar fi fost posibil să se introducă un recurs împotriva ilegalitatii percheziei litigioase. B. Aprecierea Curții

Potrivit jurisprudenței Curții, art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând a se prevala de drepturile și libertăților Convenției, după cum pot fi consacrate în el. Această dispoziție are deci consecința de a cere, pentru plângerile care pot fi apreciate «defandabile» sub aspectul Convenției sau al Protocoalelor sale, un recurs intern autorizând instanța națională competentă să cunoască de conținutul grievului și să ofere reparația corespunzătoare, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la modalitatea conform căreia să se conformeze obligațiilor la care le obligă această dispoziție. Scopul obligației decurgând din art. 13 variază în funcție de natura grievului pe care reclamantul îl bazează pe Convenție. Cu toate acestea, recursul necesar trebuie să fie «efectiv» în practică și în drept, în sensul particular că exercitarea sa nu trebuie să fie îngrădită injustificat de actele sau omisiuni ale autorităților statului pârât (Aydin c. Turcia, hotărâre din 25 septembrie 1997, Recueil 1997-VI, p. 1895, § 103, și Kaya c. Turcia, hotărâre din 19 februarie 1998, Recueil 1998-I, pp. 329-330, § 106; privind caracterul «defandabil» al grievului bazat pe Convenție, a se vedea Boyle și Rice c. Regatul Unit, hotărâre din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52, și Powell și Rayner c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, p. 14, § 31).

În cauza de față, reclamanta avea un grief defandabil sub aspectul articolului 8 din Convenție. Curtea a de altfel concluzionat la încălcarea acestei dispoziții, cu motivul că procuratura nu urmase procedura legală prevăzută de art. 352 § 4 din CPP (a se vedea §27-33 mai sus).

Reclamanta avea deci dreptul de a-și supune grievul unei instanțe naționale capabile să-i ofere reparația corespunzătoare. Cu toate acestea, după cum a fost subliniat de interesată și acceptat de Guvern, conform jurisprudenței Curții de Casație este îngăduit unei persoane particulare să atace validarea unei confiscări făcute de procuratură (sau, eventual, absența oricărei validări) doar atunci când la finalizarea unei perchezii a existat confiscare de bun. Cu toate acestea, în cauza de față niciun obiect nu a fost confiscat la reclamantă. Această cale de recurs nu-i era deci accesibilă.

Rămâne de verificat dacă celelalte demersuri și acțiuni judiciare indicate de Guvern constituiau, în circustanțele particulare ale cauzei reclamantei, recursuri efectivepentru a face valere la nivel național grievul tras din art. 8 din Convenție.

Curtea nu vede în ce o cerere de informații privind înregistrările în registrul persoanelor suspectate sau o intervenție în procedura penală ar fi putut remedia absența validării procesului-verbal al percheziei. Același lucru se întâmplă cu privire la orice activitate care ar fi putut fi desfășurată în cadrul procedurii deschise ca urmare a declarațiilor pe care reclamanta le-a făcut la spitalul din Siracuza.

Pentru ceea ce privește dispozițiile din CP și CC care pedepsesc abuzul de putere comis în cursul unei perchezii sau care obligă statul să repare prejudiciile provocate de agenții săi ca urmare a comiterii unei infracțiuni penale, Curtea observă că încălcarea articolului 8 constatată mai sus nu a ținut de comportamentul poliției în cursul percheziei domiciliului reclamantei, ci de nerespectarea procedurii stabilite de art. 352 § 4 din CPP, și că nu a fost stabilit că o infracțiune penală a fost comisă cu această ocazie. De altfel, nimic nu indică că omisiunea, din partea procuraturii, de a valida procesul-verbal litigios a provocat reclamantei prejudiciu injust, și de orice fel Guvernul nu furnizase niciun exemplu demonstrând că recursurile pe care le invocă au fost folosite cu succes în cazuri similare cu a reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Sardinas Albo c. Italia (decizie), nr. 56271/00, 8 ianuarie 2004).

La lumina a ceea ce precedă, Curtea apreciază că reclamanta nu dispunea, în dreptul italian, de niciun recurs «efectiv» în fața unei instanțe naționale prin care ar fi putut obține reparația grievului formulate sub aspectul articolului 8 din Convenție. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție. III.

Reclamanta susține că a suferit o încălcare a vieții private și se spune ofensată de modalitățile prin care percheziția domiciliului a avut loc. Ea subliniază că poliția a lăsat după sine dezordine inutilă. Ea cere suma de 2.500 eur (EUR).

Reclamanta consideră de asemenea că statul italian ar trebui să implementeze legislație permițând un control efectiv, din partea instanțelor judiciare, privind percheziții hotărâte și executate de poliție sau procuratură. O reparație efectivă ar trebui prevăzută împotriva percheziiilor ilegale, chiar atunci când niciun obiect nu a fost confiscat.

Guvernul nu observă niciun liant de cauzalitate între încălcarea Convenției și prejudiciul material invocat de reclamantă. Privitor la prejudiciul moral, simplul constat de încălcare ar furniza, în sine, satisfacție echitabilă suficientă.

În măsura în care cererile reclamantei ar putea fi interpretate ca privind prejudiciu de caracter material, Curtea nu poate vedea niciun liant direct de cauzalitate între încălcările constatate în prezenta hotărâre și faptele invocate de interesată, și anume dezordine care ar fi fost lăsată de poliție. Ea respinge deci cererile formulate sub aceasta chestiune. Curtea consideră de asemenea că nerespectarea cerințelor Convenției a fost cauzată de un incident izolat, și pare imputabil turuluii particular pe care l-au luat evenimentele în cazul interesatei, unde procuratura nu urmase procedura stabilită de art. 352 § 4 din CPP (a se vedea, a contrario, Broniowski c. Polonia [GC], nr. 31443/96, § 189, 22 iunie 2004). Curtea nu apreciază deci necesar, în circustanțele particulare ale prezentei cazuri, să indice măsuri generale la nivel național care s-ar impune în cadrul executării prezentei hotărâri.

Curtea apreciază totuși că reclamanta a suferit o pagubă morală sigur. Pronunțând în echitate după cum dorește art. 41 din Convenție, ea decide să-i acorde 2.000 EUR la acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere 10.715,6 EUR pentru cheltuieli și costuri ale procedurii în fața Curții.

Guvernul se încredințează înțelepciunii Curții, subliniind în același timp simplitatea cauzei.

Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și costurilor suportate de un reclamant nu poate interveni decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre mulți alții, Belziuk c. Polonia, hotărâre din 25 martie 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49, și Craxi c. Italia, nr. 34896/97, § 115, 5 decembrie 2002).

În cauza de față, reclamanta fără îndoială a suportat cheltuieli pentru a introduce și apăra cererea la Strasbourg. Cu toate acestea, ținând seama de natura cauzei, Curtea apreciază că suma solicitată de interesată este excesivă. În temeiul articolului 41 din Convenție, ea decide să-i acorde 3.000 EUR la titlu de cheltuieli și costuri. C. Dobânzi penalizatori

Curtea apreciază corespunzător baza ratu dobânzilor penalizatori pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Spune că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitiv conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 2.000 EUR (doi mii eur) pentru prejudiciu moral; ii. 3.000 EUR (trei mii eur) pentru cheltuieli și costuri; iii. orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe sumele respective; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 februarie 2005 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Greffier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 60033/00) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet Etat, M me L. M. (« la requérante »), a saisi la Cour le 10 mars 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). 2 . La requérante est représentée par M es E. P. Reale et S. Salvo, avocats à Syracuse. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son co-agent, M. F. Crisafulli. [Note2]

La requérante alléguait que la perquisition de son domicile était contraire à l’article 8 de la Convention et qu’elle ne disposait, en droit italien, d’aucun remède effectif pour contester le comportement des autorités nationales.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Les 1 er novembre 2001 et 2004, [Note3] la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée successivement à la première section puis à la quatrième section remaniées (article 52 § 1).

Entre-temps, par une décision du 25 mars 2004 [Note4] , la chambre avait déclaré la requête recevable.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 11 septembre 1999, à 9h45, la police de Syracuse perquisitionna le domicile de la requérante. Il ressort du procès-verbal de perquisition que les autorités avaient reçu des informations précises et considérées crédibles amenant à croire qu’au domicile de la requérante se trouvaient des armes illégalement possédées.

La perquisition en question fut exécutée aux termes de l’article 41 du TULPS ( Testo Unico Leggi di Pubblica Sicurezza ).

La requérante fut informée qu’elle pouvait être assistée par un avocat de son choix ; elle nomma alors M e A, qui était cependant introuvable. La perquisition se termina à 10h25. Rien d’illégal ne fut trouvé dans l’habitation de la requérante.

Le procès-verbal de perquisition, rédigé par la police, fut transmis au parquet le 13 septembre 1999. Il ne fut cependant pas validé par un représentant du parquet. Il a été précisé par la Préfecture ( Questura ) de Syracuse que la perquisition visait le fils de la requérante, qui vivait chez sa mère et était un « sujet ayant une conduite très mauvaise » ( elemento di pessima condotta ), déjà condamné, entre autres, pour vol aggravé, menaces et recel, et ayant l’habitude de fréquenter la délinquance locale.

Le 13 septembre 1999, la requérante se rendit à l’hôpital de Syracuse, où elle déclara avoir subi des lésions de la part des agents de police lors de la perquisition de son domicile. Des poursuites pour coups et blessures furent ouvertes contre X ; le 28 décembre 1999, elles furent classées sans suite par le juge des investigations préliminaires (ci-après, le « GIP ») de Syracuse.

Entre-temps, le 18 septembre 1999, le parquet de Syracuse avait officiellement ouvert des poursuites à l’encontre de la requérante et de trois autres personnes. Par une ordonnance du 16 octobre 1999, le GIP de Syracuse décida de classer l’affaire, vu l’absence de faits délictueux. II.

Aux termes de l’article 352 § 4 du code de procédure pénale (ci-après, le « CPP »), le procès-verbal de perquisition doit être, dans un délai de 48 heures, transmis au parquet, qui, dans les 48 heures suivantes, si les conditions sont remplies ( se ne ricorrono i presupposti ), le valide. EN DROIT [Note5] I.

Le Gouvernement reconnaît que la perquisition de la demeure de la requérante s’analyse en une ingérence dans le droit au respect du domicile garanti par l’article 8 de la Convention. Cependant, il estime que cette ingérence a satisfait aux exigences du deuxième paragraphe de la disposition en question.

Le Gouvernement relève que la perquisition a été faite aux termes de l’article 41 du TULPS, une disposition qui poursuit le but de défendre l’ordre et de réprimer les infractions pénales et qui trouve application uniquement lorsque les autorités sont informées, même d’une manière indirecte et grâce à une source anonyme ou confidentielle, de la présence illégale d’armes, de munitions ou d’explosifs.

Le Gouvernement observe qu’en l’espèce la perquisition a été faite par la police, sur la base d’une source confidentielle estimée précise et crédible, dans le respect des dispositions internes pertinentes et sans causer un préjudice clairement établi à la requérante. L’ingérence dans les droits de celle-ci aurait donc été proportionnée aux buts légitimes poursuivis.

Il est vrai que le procès-verbal de la perquisition, bien que régulièrement transmis au parquet, n’a pas été validé aux termes de l’article 352 du CPP. Cependant, cette circonstance n’aurait nullement affecté la requérante, compte tenu du fait que toute accusation contre elle a été classée sans suite et qu’aucun bien n’a été saisi. Par ailleurs, si la requérante avait été renvoyée en jugement, la non-validation de la perquisition aurait empêché d’en utiliser les résultats pour décider du bien-fondé des accusations.

Le Gouvernement soutient en outre qu’il faudrait distinguer entre l’absence d’une condition préliminaire pour effectuer une perquisition et l’illégitimité de la conduite tenue, après l’accomplissement de l’acte, par des organes différents de ceux qui ont procédé à la perquisition. Selon le Gouvernement, seulement dans le premier cas il y aurait manquement de la « base légale » requise par l’article 8 de la Convention. Or, dans la présente espèce, au moment même de la perquisition, aucune violation des dispositions internes pertinentes ne pouvait être imputée à la police.

Le Gouvernement réfute également l’argument de la requérante, selon lequel le fait qu’aucun objet relatif à une infraction pénale n’a été trouvé chez elle démontrerait que la perquisition a été arbitraire. A cet égard, il conviendrait d’observer que toute perquisition est faite pour contrôler si les soupçons des autorités sont justifiés, étant impossible de savoir, avant de l’avoir effectuée, si elle conduira à des résultats. L’opportunité de procéder à une perquisition doit donc être évaluée avant ‑ et non après – son accomplissement. 2. La requérante

La requérante s’oppose aux thèses du Gouvernement. Elle considère qu’en confirmant que le procès-verbal de la perquisition n’a pas été validé par le parquet, le Gouvernement a en substance admis que l’ingérence dans son droit au respect de son domicile n’était pas « prévue par la loi ». Il serait contradictoire d’estimer, comme le fait le Gouvernement, qu’une perquisition n’ayant pas rempli toutes les conditions fixées par la loi puisse néanmoins satisfaire à l’exigence de la « base légale » requise par l’article 8 de la Convention. De plus, l’allégation du Gouvernement selon laquelle les résultats de la perquisition n’auraient pas pu être utilisés dans le cadre d’un procès pénal serait démentie par la jurisprudence de la Cour de cassation. En tout état de cause, cette circonstance serait sans importance sous l’angle du droit au respect du domicile.

La requérante soutient également que l’article 41 du TULPS n’est pas une base légale suffisamment précise : autorisant la police à se fonder sur des sources anonymes ou confidentielles, ou bien sur des simples soupçons, cette disposition ne permettrait pas un contrôle attentif des conditions justifiant l’intervention étatique. Il s’agirait d’une règle fondée sur l’idéologie antidémocratique et antilibérale de l’époque fasciste, source d’abus et d’ingérences disproportionnées avec les droits individuels. Ceci serait d’autant plus grave à la lumière du fait que l’éventuelle validation de la perquisition ressort de la compétence du parquet et non du juge.

La requérante estime que le fait que rien d’illégal n’a été trouvé chez elle et que par conséquent aucune condamnation pénale n’a été prononcée à son encontre n’est pas de nature à la priver de la qualité de victime. Le préjudice résiderait en effet dans le simple fait d’avoir subi une ingérence dans les droits garantis par l’article 8 de la Convention. La requérante précise qu’elle considère que l’absence de poursuites ou de saisies constitue une circonstance susceptible d’aggraver la violation de ses droits. L’affirmation du Gouvernement, selon laquelle elle prétendrait déduire de ces faits la nature arbitraire de la perquisition, serait basée sur une mauvaise compréhension de ses allégations. B. L’appréciation de la Cour

La Cour observe que la perquisition de l’habitation de la requérante constituait sans doute une « ingérence de l’autorité publique » dans l’exercice du droit de l’intéressée au respect de son « domicile » et de sa « vie privée ». Le Gouvernement ne le conteste pas.

Pareille ingérence méconnaît l’article 8 sauf si, « prévue par la loi », elle poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et, de plus, est « nécessaire, dans une société démocratique », pour les atteindre ( Petra c. Roumanie , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-VII, p. 2853, § 36).

Quant à la première des conditions énumérées ci-dessus, la Cour rappelle que les mots « prévue par la loi », au sens de l’article 8 § 2, veulent d’abord que la mesure incriminée ait une base en droit interne ( Kruslin c. France , arrêt du 24 avril 1990, série A n o 176-A, p. 20, § 27). Même s’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne ( Amann c. Suisse [GC], n o 27798/95, § 52, CEDH 2000-II), la Cour peut et doit exercer un certain contrôle pour vérifier si la loi nationale a été respectée ( Craxi c. Italie (n o 2) , n o 25337/94, § 78, 17 juillet 2003).

La Cour observe que la perquisition du domicile de la requérante a été effectuée en application de l’article 41 du TULPS, une disposition qui autorise la police à contrôler toute habitation dans laquelle pourraient se cacher des armes, des munitions ou des matériaux explosifs non dénoncés ou abusivement possédés (voir le paragraphe 15 ci-dessus). Au moment où elle a eu lieu, l’ingérence litigieuse avait donc une base légale en droit italien.

Il convient cependant d’observer qu’aux termes de l’article 352 § 4 du CPP, le procès-verbal de perquisition doit, dans un délai de 48 heures, être transmis au parquet, qui, dans les 48 heures suivantes, si les conditions sont remplies, doit le valider (voir le paragraphe 16 ci-dessus). Or, comme la requérante l’a à juste titre remarqué, en l’espèce un tel contrôle de légitimité n’a jamais eu lieu. Ceci n’est par ailleurs pas contesté par le Gouvernement. Ce dernier se borne en effet à soutenir que la conduite tenue, après l’ingérence litigieuse, par des organes différents de ceux qui ont procédé à la perquisition ne saurait affecter l’existence de la « base légale » requise par l’article 8 de la Convention (voir le paragraphe 22 ci-dessus).

La Cour ne saurait cependant pas retenir cette thèse. Elle relève que le droit interne prévoit spécifiquement la validation du procès-verbal de perquisition, ainsi établissant un contrôle de la part du parquet sur la légalité de la conduite de la police. L’absence totale et injustifiée d’une telle validation démontre que les organes compétents n’ont pas veillé à la conformité de la perquisition litigieuse avec les procédures prescrites par la loi.

Il s’ensuit qu'après l'accomplissement de la perquisition les procédures légales n’ont pas été respectées et que partant il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

Eu égard à la conclusion qui précède, la Cour n’estime pas nécessaire de vérifier en l’espèce le respect des autres exigences du paragraphe 2 de l’article 8 (voir, mutatis mutandis , Calogero Diana c. Italie , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil 1996-V, p 1776, § 34). II.

Le Gouvernement note que la requérante aurait pu demander des renseignements quant à l’existence, contre elle, d’inscriptions dans le registre des personnes soupçonnées d’avoir commis une infraction ( registro delle notizie di reato ). Elle aurait également pu intervenir dans le cadre de la procédure pénale s’étant terminée par le classement sans suite des poursuites. De plus, il ne ressort pas du dossier que la requérante se soit intéressée de la procédure ouverte à la suite des déclarations qu’elle avait faites à l’hôpital de Syracuse. Le Gouvernement note enfin que, selon la jurisprudence de la Cour de cassation, la validation du parquet peut être contestée devant les autorités judiciaires lorsqu’il y a eu saisie de biens.

Le Gouvernement relève que plusieurs dispositions du code pénal (ci-après, le « CP ») punissent tout officier public qui effectue une perquisition en abusant de ses pouvoirs. En outre, aux termes des articles 185 du CP et 2059 du code civil (ci-après, le « CC »), l’Etat doit réparer les dommages matériels et moraux provoqués suite à la commission, par l’un de ses agents, d’une infraction pénale. Enfin, l’article 2043 du CC prévoit que toute action commise par dol ou par faute ayant provoqué un préjudice injuste oblige le responsable à la réparation des dommages. En application de cette disposition, le juge civil peut évaluer si les agents de l’Etat ont agi avec la diligence requise dans chaque cas d’espèce.

De l’avis du Gouvernement, tous les recours cités ci-dessus étaient accessibles à la requérante et possédaient l’efficacité requise par l’article 13 de la Convention. 2. La requérante

La requérante s’oppose aux thèses du Gouvernement. Elle affirme qu’aux termes de la jurisprudence de la Cour de cassation (arrêt de la première section n o 299 du 19 janvier 1994), en droit italien, il n’existe aucun recours contre une perquisition en tant que telle ou contre son éventuelle validation. La jurisprudence citée par le Gouvernement confirmerait ce principe, car elle établirait qu’un recours est possible seulement lorsque, contrairement à ce qui s’est passé dans la présente espèce, à l’issue de la perquisition, il y a eu saisie de biens.

La requérante note enfin qu’elle n’a été informée ni de l’inscription de son nom dans le registre des personnes soupçonnées d’avoir commis une infraction, ni des poursuites ouvertes à la suite des affirmations faites à l’hôpital. En tout état de cause, dans le cadre de ces procédures, il n’aurait pas été possible d’introduire un recours contre l’illégalité de la perquisition litigieuse. B. L’appréciation de la Cour

Aux termes de la jurisprudence de la Cour, l’article 13 garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés de la Convention, tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger, pour les plaintes que l’on peut estimer « défendables » au regard de la Convention ou de ses Protocoles, un recours interne habilitant l’instance nationale compétente à connaître du contenu du grief et à offrir le redressement approprié, même si les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation quant à la manière de se conformer aux obligations que leur fait cette disposition. La portée de l’obligation découlant de l’article 13 varie en fonction de la nature du grief que le requérant fonde sur la Convention. Toutefois, le recours exigé doit être « effectif » en pratique comme en droit, en ce sens particulièrement que son exercice ne doit pas être entravé de manière injustifiée par les actes ou omissions des autorités de l’Etat défendeur ( Aydin c. Turquie , arrêt du 25 septembre 1997, Recueil 1997-VI, p. 1895, § 103, et Kaya c. Turquie , arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, pp. 329-330, § 106 ; quant au caractère « défendable » du grief fondé sur la Convention, voir Boyle et Rice c. Royaume-Uni , arrêt du 27 avril 1988, série A n o 131, p. 23, § 52, et Powell et Rayner c. Royaume-Uni , arrêt du 21 février 1990, série A n o 172, p. 14, § 31).

En l’espèce, la requérante avait un grief défendable sous l’angle de l’article 8 de la Convention. La Cour a par ailleurs conclu à la violation de cette disposition, au motif que le parquet n’avait pas suivi la procédure légale prévue à l’article 352 § 4 du CPP (voir les paragraphes 27-33 ci ‑ dessus).

La requérante avait donc droit de soumettre son grief à une instance nationale capable de lui offrir un redressement approprié. Cependant, comme il a été souligné par l’intéressée et accepté par le Gouvernement, selon la jurisprudence de la Cour de cassation il est loisible au particulier d’attaquer la validation d’une saisie faite par le parquet (ou, éventuellement, l’absence de toute validation) seulement lorsqu’à l’issue d’une perquisition il y a eu saisie de bien. Or, en l’espèce aucun objet n’a été saisi chez la requérante. Cette voie de recours ne lui était donc pas accessible.

Il reste à vérifier si les autres démarches et actions judiciaires indiquées par le Gouvernement constituaient, dans les circonstances particulières de l’affaire de la requérante, des recours effectifs pour faire valoir au niveau national le grief tiré de l’article 8 de la Convention.

La Cour ne voit pas en quoi une demande de renseignements quant aux inscriptions dans le registre des personnes soupçonnées ou une intervention dans la procédure pénale auraient pu remédier à l’absence de validation du procès-verbal de la perquisition. Il en va de même en ce qui concerne toute activité qui aurait pu être déployée dans le cadre de la procédure ouverte à la suite des déclarations que la requérante avait faites à l’hôpital de Syracuse

Pour ce qui est des dispositions du CP et du CC qui punissent l’abus de pouvoir commis pendant une perquisition ou bien obligent l’Etat à réparer les dommages causés par ses agents suite à la commission d’une infraction pénale, la Cour relève que la violation de l’article 8 constatée ci-dessus n’a pas eu trait au comportement de la police lors de la perquisition du domicile de la requérante, mais au non-respect de la procédure arrêtée à l’article 352 § 4 du CPP, et qu’il n’a pas été établi qu’une infraction pénale ait été commise à cette occasion. Par ailleurs, rien n’indique que l’omission, de la part du parquet, de valider le procès-verbal litigieux ait causé à la requérante un préjudice injuste, et de toute manière le Gouvernement n’a fourni aucun exemple démontrant que les recours qu’il invoque ont été utilisés avec succès dans des affaires similaires à celle de la requérante (voir, mutatis mutandis , Sardinas Albo c. Italie (déc.), n o 56271/00, 8 janvier 2004).

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requérante ne disposait, en droit italien, d’aucun recours « effectif » devant une instance nationale à travers duquel elle aurait pu obtenir redressement du grief formulé sous l’angle de l’article 8 de la Convention. Par conséquent, il y a eu violation de l’article 13 de celle-ci. III.

La requérante allègue avoir subi une violation de sa vie privée et se dit offensée par les modalités avec lesquelles la perquisition de son domicile a eu lieu. Elle souligne que la police a laissé derrière elle un désordre inutile. Elle demande la somme de 2 500 euros (EUR).

La requérante considère également que l’Etat italien devrait mettre en œuvre une législation permettant un contrôle effectif, de la part des juridictions judiciaires, quant aux perquisitions décidées et exécutées par la police ou le parquet. Un remède effectif devrait être prévu contre les perquisitions illégales, même lorsque aucun objet n’a été saisi.

Le Gouvernement n’aperçoit aucun lien de causalité entre la violation de la Convention et le préjudice matériel allégué par la requérante. Quant au préjudice moral, le simple constat d’une violation fournirait, en soi, une satisfaction équitable suffisante.

Dans la mesure où les demandes de la requérante pourraient être interprétées comme portant sur un préjudice de caractère matériel, la Cour ne saurait déceler aucun lien de causalité direct entre les violations constatées dans le présent arrêt et les faits allégués par l'intéressée, à savoir le désordre qui aurait été laissé par la police. Elle rejette partant les demandes formulées sous ce chef. La Cour considère également que le manquement aux exigences de la Convention a été causé par un incident isolé, et semble imputable au tour particulier qu’ont pris les événements dans le cas de l’intéressée, où le parquet n’a pas suivi la procédure arrêtée par l’article 352 § 4 du CPP (voir, a contrario , Broniowski c. Pologne [GC], n o 31443/96, § 189, 22 juin 2004). La Cour n’estime donc pas nécessaire, dans les circonstances particulières de la présente espèce, d’indiquer des mesures générales au niveau national qui s’imposeraient dans le cadre de l’exécution du présent arrêt.

La Cour estime par contre que la requérante a subi un tort moral certain. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 2 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante demande 10 715,6 EUR pour les frais et dépenses de la procédure devant la Cour.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour, soulignant en même temps la simplicité de l’affaire.

Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation des frais et dépens exposés par un requérant ne peut intervenir que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi beaucoup d’autres, Belziuk c. Pologne , arrêt du 25 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 573, § 49, et Craxi c. Italie , n o 34896/97, § 115, 5 décembre 2002).

En l’espèce, la requérante a sans doute encouru des frais pour introduire et défendre sa requête à Strasbourg. Cependant, compte tenu de la nature de l’affaire, la Cour estime que le montant réclamé par l’intéressée est excessif. Aux termes de l’article 41 de la Convention, elle décide de lui octroyer 3 000 EUR au titre des frais et dépenses. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, [Note6] 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois [Note7] à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 2 000 EUR (deux milles euros) pour dommage moral; ii. 3 000 EUR (trois milles euros) pour frais et dépens; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 4. Rejette , la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président [Note8] [Note1] Ne pas aligner le nom du greffier avec ceux des juges (ne pas ajouter de tab). [Note2] Cette partie est à enlever si les noms du représentant du requérant et de l’agent du Gouvernement sont indiqués dans la liste des comparants à la fin de la section « Procédure » de l’arrêt. [Note3] A insérer au bon endroit selon l’ordre chronologique des événements. [Note4] Vérifier date. [Note5] Titres à faire précéder de I., II., III. (en majuscules); puis A., B., C. (en gras); ensuite 1., 2., 3. (en italique); etc. (voir manuel). Exemples de sous-titres pour la violation alléguée d’un article : « sur l’applicabilité de l’article … » et « sur l’observation de l’article … ». [Note6] Ajouter les numéros de paragraphes manuellement et terminer chaque paragraphe par un point virgule et le dernier avec un point. Styles utilisés : Ju_List, Ju_List_a, Ju_List_i. Le nombre de votes est à indiquer en toutes lettres. [Note7] Omettre cette option dans toutes les affaires examinées par le collège (arrêt définitif conformément à l’article 5 § 4 du Protocole n o 11) et lorsque les parties se sont engager à ne pas demander le renvoi de l’affaire à la Grande Chambre (ex. : règlement amiable). [Note8] Déplacer les tabs centrales pour aligner les titres sous les noms avec les marges gauches et droites.