Cuccaro Granatelli împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 19830/03 prezentate de Anna Maria CUCARO GRANATELLI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, judecători și grefier de secțiune al dlui V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 octombrie 1997, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Anna Maria Cuccaro Granatelli, este un resortisant italian, născut în 1945 și rezident la Roma.

Ea este reprezentată în fața Curții de către M. A. Flamminii Minuto, avocată la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Braguglia, și co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta este proprietarul unui apartament în Roma, pe care ea l-a închiriat domnului C. Printr-o scrisoare recomandată din 30 noiembrie 1985, recurenta a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, și l-a rugat să elibereze locul înainte de această dată. Printr-un act notificat la 13 martie 1987, recurenta va recita avizul de concediu și îl va cita în fața instanței de judecată din Roma.

Printr-o ordonanță din 26 iunie 1987, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat până la 31 decembrie 1988 cel târziu. Această hotărâre a devenit executorie la 26 iunie 1987. La 16 august 1988, reclamanta a însemnat chiriașului comanda de a elibera apartamentul. La 21 ianuarie 1989, Comisia i-a indicat că expulzarea va fi executată la 14 martie 1989 prin intermediul unui aprod al justiției. La 14 ianuarie 1993, reclamanta a făcut o declarație solemnă (dichiazione di urgent necesarà) că avea o nevoie urgentă de a recupera apartamentul pentru a-și găzdui fiul. Între 14 martie 1989 și 16 aprilie 1997, aprodul judiciar a efectuat 37 de tentative de expulzare.

Toate aceste încercări s-au soldat cu un eșec, deoarece reclamanta nu a putut beneficia niciodată de ajutorul forței publice pentru executarea procedurii de expulzare. La 2 mai 1997, recurenta și-a recuperat apartamentul. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Decizia Provvedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004). GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de durata procedurii de expulzare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea forței publice. ÎN DREPT, recurenta declară o încălcare a dreptului său de a-și avea cauza auzită într-un termen rezonabil.

Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) De asemenea, recurenta se plânge că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul excită mai întâi neobosirea căilor de atac interne cu remeditorul Pinto Curtea amintește că a respins deja această excepție în cauza Mascolo în măsura în care existau circumstanțe speciale care exonerau reclamanta de obligația de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), 68792/01, 16 octombrie 2003). Întrucât Curtea nu are motive de derogare de la această concluzie anterioară, excepția guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

Subsidiar, guvernul excită, de asemenea, din lipsa epuizării căilor de atac interne, recurenta neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Recurenta susține că numai statul este responsabil de restricțiile impuse dreptului său de proprietate. În orice caz, având în vedere plafonarea despăgubirii care poate fi solicitată, consideră că acest remediu nu permite obținerea unei despăgubiri suficiente pentru daunele suferite. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil … În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea și repararea, de către autoritățile naționale, a încălcării de către un stat a convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea mutatis mutandis Huart France, nr 558290/00, 25.11.2003).

Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de stat este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În cele din urmă, guvernul susține că, în sensul articolelor 1a din Legea 61/89 și 6 din Legea nr. 431/98, proprietarii care au obținut un ordin de expulzare și nu au reușit să o execute, au dreptul, cu titlu de rambursare a daunelor suferite, la o creștere % a chiriei fără a fi nevoie să le dovedească.

În plus, din 1992, proprietarii puteau cere chiriașilor să încheie un nou contract de închiriere în condiții cu siguranță Prin urmare, în măsura în care recurenta a neglijat să solicite creșterea chiriei sau încheierea unui nou contract mai avantajos din 1992, pierderea suferită nu poate fi pusă în sarcina statului. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate.

Vincent Berger Bostjan M. Zupančič Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 19830/03 présentée par Anna Maria CUCCARO GRANATELLI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 février 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , C. Bîrsan , V. Zagrebelsky , M mes A. Gyulumyan , R. Jaeger, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 13 octobre 1997, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Anna Maria Cuccaro Granatelli, est une ressortissante italienne, née en 1945 et résidant à Rome.

Elle est représentée devant la Cour par M e A. Flamminii Minuto, avocate à Rome. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et son coagent, M. F. Crisafulli. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est propriétaire d'un appartement à Rome, qu'elle avait loué à M. C. Par une lettre recommandée du 30 novembre 1985, la requérante informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, et le pria de libérer les lieux avant cette date. Par un acte notifié le 13 mars 1987, la requérante réitéra l'avis de congé et assigna l'intéressé à comparaître devant le juge d'instance de Rome.

Par une ordonnance du 26 juin 1987, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31 décembre 1988. Cette décision devint exécutoire le 26 juin 1987. Le 16 août 1988, la requérante signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement. Le 21 janvier 1989, elle lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 14 mars 1989 par voie d'huissier de justice. Le 14 janvier 1993, la requérante fit une déclaration solennelle ( dichiarazione di urgente necessità ) qu'elle avait un besoin urgent de récupérer l'appartement pour y loger son fils. Entre le 14 mars 1989 et le 16 avril 1997, l'huissier de justice procéda à trente-sept tentatives d'expulsion.

Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, car la requérante n'a jamais pu bénéficier du concours de la force publique pour exécuter la procédure d'expulsion. Le 2 mai 1997, la requérante récupéra son appartement. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision Provvedi c. Italie (n o 66644/01, 02.12.2004). GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure d'expulsion. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, elle se plaint également de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. EN DROIT La requérante allègue une violation de son droit à avoir sa cause entendue dans un délai raisonnable.

Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La requérante se plaint également du fait que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement excipe d'abord du non-épuisement des voies de recours internes avec le remède « Pinto ». La requérante ne se prononce pas. La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans l'affaire Mascolo dans la mesure où il existait des circonstances particulières dispensant la partie requérante de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes (voir Mascolo c. Italie (déc.), n o 68792/01, 16 octobre 2003). La Cour n'ayant pas de motif de déroger à cette précédente conclusion, l'exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Subsidiairement, le Gouvernement excipe aussi du non-épuisement des voies de recours internes, la requérante n'ayant pas utilisé le remède prévu par l'article 1591 du code civil. La requérante fait valoir que seul l'Etat est responsable des restrictions imposées à son droit de propriété. En tout état de cause, elle estime, compte tenu du plafonnement de l'indemnisation pouvant être demandée, que ce remède ne permet pas d'obtenir une réparation suffisante pour les dommages subis. La Cour estime que le recours fondé sur l'article 1591 du code civil – disposition qui impose à un particulier une obligation envers un autre particulier – n'est pas un moyen efficace pour permettre à l'Etat de constater les violations alléguées ou de les réparer économiquement.

A cet égard, la Cour rappelle que seule une reconnaissance puis la réparation, par les autorités nationales, de la violation, par un État, de la Convention, peut faire perdre la qualité de victime à un requérant (voir, mutatis mutandis , Huart c. France , n o 55829/00, 25.11.2003). Par conséquent, l'exception du Gouvernement doit être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d'un contrôle de l'usage de la propriété dans le but légitime d'éviter des tensions sociales et des troubles de l'ordre public au cas où un nombre considérable d'expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l'ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionnée.

En ce qui concerne la durée des procédures d'expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l'octroi de l'assistance de la force publique est justifié par l'ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique. Enfin, le Gouvernement fait valoir qu'au sens des articles 1 bis de la loi n o 61/89 et 6 de la loi n o 431/98, les propriétaires qui ont obtenu une ordonnance d'expulsion et n'ont pas réussi à la faire exécuter, ont droit, à titre de remboursement des dommages subis, à une augmentation de 20 % du loyer sans avoir à les prouver. Par ailleurs, depuis 1992, les propriétaires pouvaient demander aux locataires la conclusion d'un nouveau contrat de location à des conditions certainement plus avantageuses.

Partant, dans la mesure où la requérante a négligé de demander l'augmentation du loyer ou la conclusion d'un nouveau contrat plus avantageux depuis 1992, la perte subie ne peut pas être mise à la charge de l'Etat. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Bostjan M. Zupančič Greffier Président