Scorzolini împotriva Italiei

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 15483/02 prezentate de Cesare SCORZOLINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, judecători și dnii V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Cesare Scorzolini, este un resortisant italian, născut în 1933 și rezident la Roma.

Stefano și Samantha de Stefano, avocați la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Braguglia, și co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un apartament în Roma, pe care l-a închiriat domnului C. S. Printr-un act notificat la 25 februarie 1988, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, i-a dat concediu și l-a asignat să se prezinte în fața judecătorului de instanță de la Roma. Printr-o ordonanță din 25 iunie 1988, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 iunie 1988 Mai 1989. Această hotărâre a devenit executorie la 25 iulie 1988. La 24 noiembrie 1993, reclamantul a însemnat chiriașului porunca de a elibera apartamentul.

La 24 ianuarie 1994, el i-a însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 18 februarie 1994 prin intermediul unui aprod al justiției. În perioada 18 februarie 1994 - 12 septembrie 2001, aprodul judiciar a încercat 27 de tentative de expulzare, toate acestea s-au soldat cu un eșec, eșuarea executării hotărârilor de expulzare nepermițând reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. La 4 octombrie 2001, reclamantul semnează un nou contract de închiriere, susținând că încheierea noului contract se datorează duratei procedurii de executare. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Provedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004).

Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de acces la o instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării asistenței forței publice. Recurentul invocă o încălcare a dreptului său de acces la o instanță.

El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge, de asemenea, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne deoarece nu ar fi contestat niciodată legitimitatea trimiterilor ordonate de către aprodul de justiție prin opoziție în sensul articolului 617 din Codul de procedură civilă care tratează opoziția cu privire la actele executorii. Reclamantul consideră că observațiile guvernului nu iau în considerare jurisprudența Curții.

Curtea constată că, dacă este adevărat că reclamantul ar fi putut introduce o acțiune în fața judecătorului executării pentru a contesta trimiterile făcute de aprod în cazul unor nereguli din partea acestuia din urmă, în cazul de față nicio neregulă nu ar fi fost reprovocată aprodului care nu putea executa ordinul de expulzare fără a fi asistată de forța publică. Prin urmare, nu poate fi vorba de acordarea de forță publică, iar acțiunea în opoziție nu poate fi considerată un mijloc eficient; în plus, guvernul nu a furnizat precedente jurprudențiale care să demonstreze contrariul; prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Ulterior, guvernul a extirpat de la neobosirea căilor de atac interne cu remeditorul Pinto Reclamantul susține că și-a prezentat cererea în fața Curții înainte ca Curtea de Casație să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea legii Pinto, la procedurile de expulzare a chiriașilor.

Curtea amintește că a respins deja această excepție în cauza Mascolo în măsura în care existau circumstanțe speciale care exonerau reclamanta de obligația de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), 68792/01, 16 octombrie 2003). Întrucât Curtea nu are motive de derogare de la această concluzie anterioară, excepția guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Subsidiar, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, reclamantul neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Reclamantul nu se pronunță. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil … În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea și repararea, de către autoritățile naționale, a încălcării de către un stat a convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea mutatis mutandis Huart France, nr 558290/00, 25.11.2003).

Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de stat este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, acesta subliniază că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor.

Datele execuției vor trebui să fie stabilite acum de către judecătorul de judecată. În cele din urmă, guvernul susține numai în sensul art. 1a din Legea 61/89 și 6 din Legea nr. 431/98, proprietarii care au obținut o ordonanță de expulzare și nu au avut nu a reușit să o execute, au dreptul, cu titlu de rambursare a daunelor suferite, la o creștere % a chiriei fără a fi nevoie să le dovedească. În plus, din 1992, proprietarii puteau solicita chiriașilor încheierea unui nou contract de închiriere în condiții cu siguranță mai avantajoase. neglijat de a solicita creșterea chiriei sau încheierea unui nou contract mai avantajos din 1992, pierderea suferită nu poate fi pusă în sarcina statului. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond.

Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Bostjan M. Zupančič Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 15483/02 présentée par Cesare SCORZOLINI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 24 février 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , L. Caflisch , C. Bîrsan , V. Zagrebelsky , M mes A. Gyulumyan , R. Jaeger, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mars 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Cesare Scorzolini, est un ressortissant italien, né en 1933 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M es M. de Stefano et Samantha de Stefano, avocats à Rome.

Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. I. M. Braguglia, et son coagent, M. F. Crisafulli. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est propriétaire d'un appartement à Rome, qu'il avait loué à M. C. S. Par un acte notifié le 25 février 1988, le requérant informa le locataire de son intention de mettre fin à la location à l'expiration du bail, soit le 31 décembre 1987, il lui donna congé et l'assigna à comparaître devant le juge d'instance de Rome. Par une ordonnance du 25 juin 1988, ce dernier confirma formellement le congé du bail et décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 mai 1989. Cette décision devint exécutoire le 25 juillet 1988. Le 24 novembre 1993, le requérant signifia au locataire le commandement de libérer l'appartement.

Le 24 janvier 1994, il lui signifia l'avis que l'expulsion serait exécutée le 18 février 1994 par voie d'huissier de justice. Entre le 18 février 1994 et le 12 septembre 2001, l'huissier de justice procéda à vingt-sept tentatives d'expulsion. Ces tentatives se soldèrent toutes par un échec, l'échelonnement de l'exécution des décisions d'expulsion ne permettant pas au requérant de bénéficier du concours de la force publique. Le 4 octobre 2001, le requérant signa un nouveau bail, en affirmant que la conclusion du nouveau contrat serait due à la longueur de la procédure d'exécution. B. Le droit et la pratique internes pertinents Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans la décision Provvedi c. Italie (n o 66644/01, 02.12.2004).

GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation de son droit d'accès à un tribunal. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint de l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique. EN DROIT Le requérant allègue une violation de son droit d'accès à un tribunal.

Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le requérant se plaint également du fait que l'impossibilité prolongée de récupérer son appartement, faute d'octroi de l'assistance de la force publique, constitue une atteinte à son droit de propriété, tel que reconnu à l'article 1 du Protocole n o 1, qui dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes parce qu'il n'aurait jamais contesté la légitimité des renvois ordonnés par l'huissier de justice en faisant opposition au sens de l'article 617 du code de procédure civile qui traite de l'opposition aux actes exécutoires. Le requérant estime que les observations du Gouvernement ne tiennent pas compte de la jurisprudence établie de la Cour.

La Cour note que, s'il est vrai que le requérant aurait pu introduire un recours devant le juge de l'exécution pour contester les renvois faits par l'huissier de justice en cas d'irrégularités de la part de ce dernier, en l'espèce aucune irrégularité n'était reprochée à l'huissier qui ne pouvait exécuter l'ordonnance d'expulsion sans être assisté de la force publique. Dès lors, ne pouvant pas porter sur l'octroi de la force publique, le recours en opposition ne saurait passer pour un moyen efficace. Par ailleurs, le Gouvernement n'a pas fourni de précédents jurisprudentiels qui démontrent le contraire. L'exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Par la suite, le Gouvernement a excipé du non-épuisement des voies de recours internes avec le remède « Pinto ». Le requérant fait valoir qu'il a introduit sa requête devant la Cour avant que la Cour de cassation ne se prononce sur l'applicabilité de la « loi Pinto » aux procédures d'expulsion de locataires. La Cour rappelle qu'elle a déjà rejeté cette exception dans l'affaire Mascolo dans la mesure où il existait des circonstances particulières dispensant la partie requérante de l'obligation d'épuiser les voies de recours interne (voir Mascolo c. Italie (déc.), n o 68792/01, 16 octobre 2003). La Cour n'ayant pas de motif de déroger à cette précédente conclusion, l'exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.

Subsidiairement, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, le requérant n'ayant pas utilisé le remède prévu par l'article 1591 du code civil. Le requérant ne se prononce pas. La Cour estime que le recours fondé sur l'article 1591 du code civil – disposition qui impose à un particulier une obligation envers un autre particulier – n'est pas un moyen efficace pour permettre à l'Etat de constater les violations alléguées ou de les réparer économiquement. A cet égard, la Cour rappelle que seule une reconnaissance puis la réparation, par les autorités nationales, de la violation, par un État, de la Convention, peut faire perdre la qualité de victime à un requérant (voir, mutatis mutandis , Huart c. France , n o 55829/00, 25.11.2003).

Par conséquent, l'exception du Gouvernement doit être rejetée. Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d'un contrôle de l'usage de la propriété dans le but légitime d'éviter des tensions sociales et des troubles de l'ordre public au cas où un nombre considérable d'expulsions devaient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l'ingérence dans le droit à la propriété du requérant ne semble pas disproportionnée. En ce qui concerne la durée des procédures d'expulsion, le Gouvernement soutient que le retard dans l'octroi de l'assistance de la force publique est justifié par l'ordre de priorité établi selon les besoins en matière de sécurité publique.

En tout état de cause, il souligne que, suite à l'entrée en vigueur de la loi n o 431 du 9 décembre 1998, le préfet n'est plus compétent pour déterminer l'ordre de priorité dans l'exécution des expulsions. Les dates d'exécution devront désormais être fixées par le juge d'instance. Enfin, le Gouvernement fait valoir qu'au sens des articles 1 bis de la loi n o 61/89 et 6 de la loi n o 431/98, les propriétaires qui ont obtenu une ordonnance d'expulsion et n'ont pas réussi à la faire exécuter, ont droit, à titre de remboursement des dommages subis, à une augmentation de 20 % du loyer sans avoir à les prouver. Par ailleurs, depuis 1992, les propriétaires pouvaient demander aux locataires la conclusion d'un nouveau contrat de location à des conditions certainement plus avantageuses.

Partant, dans la mesure où le requérant a négligé de demander l'augmentation du loyer ou la conclusion d'un nouveau contrat plus avantageux depuis 1992, la perte subie ne peut pas être mise à la charge de l'Etat. La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Vincent Berger Bostjan M. Zupančič Greffier Président