SCORZOLINI c. ITALIE**
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
SCORZOLINI c. ITALIE** (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 15483/02 prezentate de Cesare SCORZOLINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 februarie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan Jaeger, judecători și dnii V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 martie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de reclamant, dl Cesare Scorzolini, este un resortisant italian, născut în 1933 și rezident la Roma. Stefano și Samantha de Stefano, avocați la Roma. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl Braguglia, și co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are un apartament în Roma, pe care l-a închiriat domnului C. S. Printr-un act notificat la 25 februarie 1988, reclamantul a informat locatarul cu privire la intenția sa de a pune capăt închirierii la expirarea contractului de închiriere, adică la 31 decembrie 1987, i-a dat concediu și l-a asignat să se prezinte în fața judecătorului de instanță de la Roma. Printr-o ordonanță din 25 iunie 1988, acesta din urmă a confirmat oficial concediul de închiriere și a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 30 iunie 1988 Mai 1989. Această hotărâre a devenit executorie la 25 iulie 1988. La 24 noiembrie 1993, reclamantul a însemnat chiriașului porunca de a elibera apartamentul. La 24 ianuarie 1994, el i-a însemnat opinia că expulzarea va fi executată la 18 februarie 1994 prin intermediul unui aprod al justiției. În perioada 18 februarie 1994 - 12 septembrie 2001, aprodul judiciar a încercat 27 de tentative de expulzare, toate acestea s-au soldat cu un eșec, eșuarea executării hotărârilor de expulzare nepermițând reclamantului să beneficieze de ajutorul forței publice. La 4 octombrie 2001, reclamantul semnează un nou contract de închiriere, susținând că încheierea noului contract se datorează duratei procedurii de executare. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Decizia Provedi c. Italia (n 66644/01, 02.12.2004). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului său de acces la o instanță. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, în lipsa acordării asistenței forței publice. Recurentul invocă o încălcare a dreptului său de acces la o instanță. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, este astfel formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Reclamantul se plânge, de asemenea, că imposibilitatea prelungită de a-și recupera apartamentul, din cauza lipsei de asistență din partea statului, constituie o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este recunoscut la art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune de Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne deoarece nu ar fi contestat niciodată legitimitatea trimiterilor ordonate de către aprodul de justiție prin opoziție în sensul articolului 617 din Codul de procedură civilă care tratează opoziția cu privire la actele executorii. Reclamantul consideră că observațiile guvernului nu iau în considerare jurisprudența Curții. Curtea constată că, dacă este adevărat că reclamantul ar fi putut introduce o acțiune în fața judecătorului executării pentru a contesta trimiterile făcute de aprod în cazul unor nereguli din partea acestuia din urmă, în cazul de față nicio neregulă nu ar fi fost reprovocată aprodului care nu putea executa ordinul de expulzare fără a fi asistată de forța publică. Prin urmare, nu poate fi vorba de acordarea de forță publică, iar acțiunea în opoziție nu poate fi considerată un mijloc eficient; în plus, guvernul nu a furnizat precedente jurprudențiale care să demonstreze contrariul; prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Ulterior, guvernul a extirpat de la neobosirea căilor de atac interne cu remeditorul Pinto Reclamantul susține că și-a prezentat cererea în fața Curții înainte ca Curtea de Casație să se pronunțe cu privire la aplicabilitatea legii Pinto, la procedurile de expulzare a chiriașilor. Curtea amintește că a respins deja această excepție în cauza Mascolo în măsura în care existau circumstanțe speciale care exonerau reclamanta de obligația de a epuiza căile de atac interne (a se vedea Mascolo c. Italia (dec.), 68792/01, 16 octombrie 2003). Întrucât Curtea nu are motive de derogare de la această concluzie anterioară, excepția guvernului trebuie, prin urmare, să fie respinsă. Subsidiar, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne, reclamantul neutilizând remediul prevăzut la art. 1591 din Codul civil. Reclamantul nu se pronunță. Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe art. 1591 din Codul civil ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În această privință, Curtea amintește că numai recunoașterea și repararea, de către autoritățile naționale, a încălcării de către un stat a convenției poate duce la pierderea calității de victimă a unui reclamant (a se vedea mutatis mutandis Huart France, nr 558290/00, 25.11.2003). Prin urmare, excepția guvernului trebuie respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză fac obiectul unui control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările de ordine publică în cazul în care un număr considerabil de expulzări ar trebui să fie efectuate simultan. Potrivit guvernului, intervenția în dreptul de proprietate al reclamantului nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de stat este justificată de ordinea de prioritate stabilită în conformitate cu cerințele de securitate publică. În orice caz, acesta subliniază că, în urma intrării în vigoare a legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele execuției vor trebui să fie stabilite acum de către judecătorul de judecată. În cele din urmă, guvernul susține numai în sensul art. 1a din Legea 61/89 și 6 din Legea nr. 431/98, proprietarii care au obținut o ordonanță de expulzare și nu au avut nu a reușit să o execute, au dreptul, cu titlu de rambursare a daunelor suferite, la o creștere % a chiriei fără a fi nevoie să le dovedească. În plus, din 1992, proprietarii puteau solicita chiriașilor încheierea unui nou contract de închiriere în condiții cu siguranță mai avantajoase. neglijat de a solicita creșterea chiriei sau încheierea unui nou contract mai avantajos din 1992, pierderea suferită nu poate fi pusă în sarcina statului. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Bostjan M. Zupančič Premier