FAIRFIELD AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții, dna Rosemary Fairfield, fiica dlui Harry Hammond, dlui Andrew Tredea și dlui Geoffrey Cox, sunt reprezentanți ai statului dlui Hammond, care s-au născut în 1959, 1959 și 1956 și locuiesc respectiv în Fordingbridge, Birmingham și Poole. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Dl Harry Hammond, născut în 1932, a fost un creștin evanghelic care predicase de douăzeci de ani. Convingerile sale religioase au fost profund reținute și el a avut dorința de a converti alții la modul său de gândire. În vara anului 2001, dl Hammond a avut un semn de două ori mai mare, cu cuvintele „Stop Imorality”, “Stop Homosexuality” și “Stop Lesbianism”. Semnul, atașat la un polon, a purtat, de asemenea, în fiecare colț, cuvintele „Iisus este Domnul”. Înainte de 13 octombrie 2001 Harry Hammond a predicat în public cel puțin o ocazie în timp ce a afișat semnul și a primit o reacție ostilă de la membrii publicului, unii dintre ei au încercat să defalce sau să distrugă semnul. În după-amiaza de sâmbătă, 13 octombrie 2001, Harry Hammond a călătorit cu autobuz în Bournemouth. El a acoperit semnul cu un bin liner plastic pentru călătoria, așa cum el credea, în lumina motivelor anterioare, că ar putea provoca o tulburare în interiorul autobuzului. Apoi a luat poziția în Piața, o zonă pietonală din centrul orașului, și a început să predice, ținând semnul. Un grup de treizeci și patruzeci de oameni s-au adunat în jurul lui, certându-se și strigând. Unele erau furioase, altele agresive sau îngreunate; unele aruncau pământ la el. La un moment dat, cineva a încercat să-i smulgă semnul și a lovit pe cineva pe cap. O luptă a apărut în timpul căreia Harry Hammond a căzut la pământ. El s-a ridicat și a continuat să predice, ținând semnul. În acest moment, cineva a aruncat apă peste cap. Doi polițiști, dna Gandy și dl Elliott, au sosit la locul faptei. PC Gandy a găsit mulțimea supărată, agitată și insultată. L-a rugat pe Harry Hammond să pună semnul și să plece. El a refuzat. El a declarat că el era conștient că oamenii au găsit semnul insultant deoarece el a avut o reacție similară înainte. PC Elliott a fost de părere că nu era necesar ca poliția să ia nicio acțiune. PC Gandy a luat opinia că provoacă violență și l-a arestat pentru încălcarea păcii. La 4 decembrie 2001 Harry Hammond a fost acuzat de o infracțiune în temeiul Legii Ordinei Publice din 1986, prin faptul că a prezentat un semn care amenința, abuziv sau insultant în cadrul audierii sau a unei persoane care ar putea fi provocate hărțuire, alarmă sau suferință, în contravenție cu art. 5 alineatul (1) din Legea. Cazul a fost auzit în fața magistraților la 23 și 24 aprilie 2002. La 24 aprilie 2002, magistrații l-au condamnat pe Harry Hammond, constatand că știa că insultul, durerea și tulburarea au fost probabil cauzate, dar au refuzat să pună semnul sau să plece la cerere. El a fost amendat 300 de lire sterline, cu costuri de urmărire penală. Semnul a fost confiscat. Dl Hammond a apelat la Curtea Înaltă prin aviz. În declarația lor de caz din 9 iulie 2002, modificată la 7 ianuarie 2004, magistrații au declarat că i-au luat în considerare drepturile Convenției, dar au constatat că a existat o necesitate socială pressante de a restrânge libertatea de exprimare pentru a preveni tulburarea. (b) Reclamantul era conștient de faptul că cuvintele de pe semn sunt insultante; el a recunoscut acest lucru PC Gandy. Conștientul său a fost demonstrat, de asemenea, prin acoperirea semnului cu un bin liner de plastic negru în timp ce călătoria în autobuz și recunoaște că a primit o reacție similară în trecut. (c) Restricția privind dreptul recurentului la libertatea de exprimare a avut drept scop legitim prevenirea tulburărilor având în vedere reacția oamenilor din mulțime la semn. (d) A existat o necesitate socială pressante de restricție și restricția corespunzător acestei nevoi. Cuvintele despre semnul recurentei au fost directe în mod specific către comunitățile homosexuale și lesbiene, ceea ce presupune că sunt imorale și că a fost nevoie să arate toleranță față de toate secțiunile societății. Semnul a fost afișat în centrul orașului într-o după-amiază de sâmbătă, provocând ostilitate de la membrii publicului. (e) Ingerenza cu dreptul recurentului la libertatea de exprimare prin urmărirea acestuia a fost un răspuns proporțional având în vedere faptul că comportamentul său a mers peste protest legitim, a provocat violență și a interferat cu drepturile altora. (f) Deși recurentul știa că insultul, durerea și tulburarea au fost probabil cauzate de utilizarea plăcii, după ce a primit o reacție similară în trecut, el a refuzat să anuleze semnul sau să părăsească la cererea PC Gandy. La 16 august 2002 Harry Hammond a murit. Executorii proprietății sale au primit permisiunea la 10 noiembrie 2002 de a continua recursul. După o audiere din 13 ianuarie 2004, Curtea Divizională a respins recursul. Lordul Justiției mai a hotărât, printre altele: „... Motivele esențiale ale recursului... sunt, în primul rând, că justițiile au fost greșite și s-au îndreptat în sensul faptului că cuvintele de pe semn au fost insultante și, în al doilea rând, că o lectură adecvată a articolelor 9 și 10 din Convenție ar fi trebuit să conducă la concluzia că reclamantul ar fi trebuit să fie achitat de această infracțiune. Ruta intelectuală exactă prin intermediul căreia, se depune, ar trebui realizată, în hotărârea mea, poate fi abordată prin trimitere la problema raționalității. ... ... Se susține că nici un tribunal de fapt rezonabil nu ar putea concluziona că cuvintele de pe semn au mers peste expresia legitimă și că acestea au fost ceva mai mult decât un afront sau nerespectuos nu este susținut. Nu există nici un element de stereotipare, nici un element de abuz gratuit sau brut. ... ... ... Nu am găsit această întrebare ușor pentru că este cu siguranță corect că cuvintele de pe semn sunt scurte și, în măsura în care acestea merg, nu sunt exprimate în limbaj intemperat. ... Dar am ajuns la concluzia clară că a fost deschis magistraților să ajungă la concluzia pe care le-au făcut, nu mai puțin pentru că cuvintele par să aibă legătură homosexualitate și lesbianism cu imoralitatea. Judecătorii își iau în considerare acest lucru atunci când spun că cuvintele de pe semnul apelantului au fost îndreptate în mod specific către comunitatea homosexuală și lesbiană, insinuând că acestea au fost imorale. În consecință, nu fără ezitare, am ajuns la concluzia că a fost deschisă justiției pentru a ajunge la concluzia ... că aceste cuvinte de pe semn au fost, de fapt, insultante. De asemenea, am luat în considerare dacă, în special în ceea ce privește art. 10, dar ținând seama și de art. 9 din Convenție, judecătorii ar fi trebuit să concluzioneze că dl Hammond a stabilit că comportamentul său este rezonabil. El a fost, la urma urmei, în conformitate cu înțelegerea sa, exercitând dreptul său de libertate de exprimare a punctelor de vedere care ar putea sau nu a fost acceptat pentru cei care treceau, dar, totuși, a trebuit să țină cont de importanța cardinală a libertății de exprimare într-o societate cum ar fi a noastră. Cu toate acestea, am concluzionat că judecătorii din motivele lor nu au analizat doar întrebările pe care le-au fost obligați să le examineze... și au ajuns la concluzia că le-a fost deschisă să ajungă, din motivele pe care le-au dat, la faptul că comportamentul recurentei nu era rezonabil.” Curtea divizională a refuzat să ateste că un punct de drept de importanță publică a apărut să fie luat în considerare de către Camera Lordilor. Decizia sa a fost, prin urmare, finală. Partea relevantă a articolului 5 din Legea privind ordinul public din 1986 prevede: „ (1) O persoană este vinovată de o infracțiune în cazul în care el – ... (b) afișează orice scris sau semn sau altă reprezentare vizibilă care amenință, abuzivă sau insultă, în cadrul audierii sau vederea unei persoane care să poată fi provocată hărțuire, alarmă sau suferință astfel. ... (3) Este o apărare pentru acuzatul să dovedească – ... (c) că comportamentul său a fost rezonabil.” Secțiunea 6 este relevantă în ceea ce privește elementul mental. Secțiunea 6 alineatul (4) prevede: „O persoană este vinovată pentru o infracțiune în temeiul articolului 5 numai dacă intenționează să-și facă cuvintele sau comportamentul, sau scrisul, semnul sau o altă reprezentare vizibilă, să fie amenințată, abuzivă sau insultătoare, sau este conștientă că poate fi amenințată, abuzivă sau insultătoare sau (așa cum se poate) el intenționează comportamentul său să fie sau este conștient că aceasta poate fi disordonată.”

The applicants, Ms Rosemary Fairfield, daughter of Mr Harry Hammond, Mr Andrew Tredea and Mr Geoffrey Cox, executors of Mr Hammond's estate, are United Kingdom nationals, who were born in 1959, 1959 and 1956 and live in Fordingbridge, Birmingham and Poole respectively. They were represented before the Court by Mr P. Conrathe, a solicitor practising in Croydon. The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. Mr Harry Hammond, born in 1932, was an evangelical Christian who had been preaching for twenty years. His religious beliefs were deeply held and he had a desire to convert others to his way of thinking. During the summer of 2001, Mr Hammond had a large double-sided sign made, bearing the words “Stop Immorality”, “Stop Homosexuality” and “Stop Lesbianism”. The sign, attached to a pole, also bore in each corner the words “Jesus is Lord”. Prior to 13 October 2001 Harry Hammond had on at least one occasion preached in public while displaying the sign and had received a hostile reaction from members of the public, some of whom attempted to deface or destroy the sign. On the afternoon of Saturday, 13 October 2001, Harry Hammond travelled by bus into Bournemouth. He covered the sign with a plastic bin liner for the trip as he believed, in light of previous reactions, that it might provoke a disturbance if displayed inside the bus. He then took up position in The Square, a pedestrian area of the town centre, and began preaching, holding up the sign. A group of thirty to forty people gathered around him, arguing and shouting. Some were angry, others aggressive or distressed; some threw soil at him. At one point, someone tried to snatch the sign away from him and it struck someone on the head. A struggle ensued during which Harry Hammond fell to the ground. He got up and continued preaching, holding up the sign. At this point, someone poured water over his head. Two police constables, Ms Gandy and Mr Elliott, arrived at the scene. PC Gandy found the crowd to be angry, agitated and insulted. She asked Harry Hammond to put away the sign and leave. He refused. He declared that he was aware that people found the sign insulting as he had had a similar reaction previously. PC Elliott was of the opinion that it was not necessary for the police to take any action. PC Gandy took the view that he was provoking violence and arrested him for breach of the peace. On 4 December 2001 Harry Hammond was charged with an offence under the Public Order Act 1986, in that he had displayed a sign which was threatening, abusive or insulting within the hearing or sight of a person likely to be caused harassment, alarm or distress, contrary to section 5(1) of the Act. The case was heard before magistrates on 23 and 24 April 2002. On 24 April 2002 the magistrates convicted Harry Hammond, finding that he had known that insult, distress and disturbance were likely to be caused but had refused to put away the sign or leave when requested. He was fined 300 pounds sterling, with prosecution costs. The sign was confiscated. Mr Hammond appealed to the High Court by way of case stated. In their statement of case dated 9 July 2002, amended on 7 January 2004, the magistrates declared that they had considered his Convention rights but found that there had been a pressing social need to restrict his freedom of expression to prevent disorder. They gave the following reasons. (a) The words displayed on the sign were in fact insulting and caused distress to persons who were present. (b) The appellant was aware that the words on the sign were insulting; he admitted this to PC Gandy. His awareness was also demonstrated by his covering the sign with a black plastic bin liner while travelling on the bus and acknowledging that he had received a similar reaction in the past. (c) The restriction on the appellant's right to freedom of expression had the legitimate aim of preventing disorder in view of the reaction of people in the crowd to the sign. (d) There was a pressing social need for the restriction and the restriction corresponded to that need. The words on the appellant's sign were directed specifically towards the homosexual and lesbian communities, implying that they were immoral and there was a need to show tolerance towards all sections of society. The sign was displayed in the town centre on a Saturday afternoon, provoking hostility from members of the public. (e) The interference with the appellant's right to freedom of expression by prosecuting him was a proportionate response in view of the fact that his behaviour went beyond legitimate protest, was provoking violence and interfered with the rights of others. (f) Although the appellant knew that insult, distress and disturbance were likely to be caused by using the placard, having received a similar reaction in the past, he refused to put away the sign or leave at PC Gandy's request. On 16 August 2002 Harry Hammond died. The executors of his estate were granted permission on 10 November 2002 to continue the appeal. After a hearing on 13 January 2004, the Divisional Court dismissed the appeal. Lord Justice May held, inter alia: “... The essential grounds of appeal ... are firstly that the justices were wrong and misdirected themselves in finding that the words on the sign were insulting and secondly, that a proper reading of Articles 9 and 10 of the Convention should have led to the conclusion that the appellant should have been acquitted of this offence. The precise intellectual route by means of which that, it is submitted, should be achieved can, in my judgment, be addressed by reference to the question of reasonableness. ... ... It is submitted that no reasonable tribunal of fact could conclude that the words on the sign went beyond legitimate expression and that they were something more than an affront or disrespectful is not sustained. There is no element of stereotyping, no element of gratuitous or gross abuse. ... ... I have not found this question easy because it is certainly correct that the words on the sign are short and, so far as they go, are not expressed in intemperate language. ... but I come to the clear conclusion that it was open to the magistrates to reach the conclusion they did, not least because the words appear to relate homosexuality and lesbianism with immorality. The justices themselves take this into consideration when they say that the words on the appellant's sign were directed specifically towards the homosexual and lesbian community, implying that they were immoral. Accordingly, not without hesitation, I have reached the conclusion that it was open to the justices to reach the conclusion ... that these words on the sign were, in fact, insulting. I have also considered whether in light of Article 10, in particular but also taking account of Article 9 of the Convention, the justices should have concluded that Mr Hammond had established that his conduct was reasonable. He was, after all, according to his understanding, exercising his right of freedom of expression of views which may or may not have been acceptable to those who were passing by but, nevertheless, one had to bear in mind the cardinal importance of freedom of expression in a society such as ours. Nevertheless, I have concluded that the justices in their reasons have not only considered the questions which they were obliged to consider ... and have reached a conclusion that it was open to them to reach, for the reasons they gave, that the appellant's conduct was not reasonable.” The Divisional Court refused to certify that a point of law of public importance arose to be considered by the House of Lords. Its decision was therefore final. The relevant parts of section 5 of the Public Order Act 1986 provide: “(1) A person is guilty of an offence if he – ... (b) displays any writing or sign or other visible representation which is threatening, abusive or insulting, within the hearing or sight of a person likely to be caused harassment, alarm or distress thereby. ... (3) It is a defence for the accused to prove – ... (c) that his conduct was reasonable.” Section 6 is relevant as regards the mental element. Section 6(4) provides: “A person is guilty of an offence under section 5 only if he intends his words or behaviour, or the writing, sign or other visible representation, to be threatening, abusive or insulting, or is aware that it may be threatening, abusive or insulting or (as the case may) he intends his behaviour to be or is aware that it may be disorderly.”