Kalogeropoulos împotriva Greciei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 28451/02 prezentate de Hyacinthe KALOGEROPOULOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 10 martie 2005 într-o cameră compusă din domnii Loucaide președinte C.L. Rozakis mes Tulkens Steiner dnii Hajiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iulie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către consiliile recurentei, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACÂND-O pe recurentă, domnul Hyacinthe Kalogeropoulos, resortisant grec născut în 1926, avea reședința la Atena.

F. Karayannopoulos și G. Foufopoulos, avocați în barou din Atena. Recurenta a decedat la 3 martie 2004. Procedura este continuată de soțul ei, domnul A. Stathopoulos, singurul său moștenitor. Guvernul pârât este reprezentat de delegații agentului său, domnul Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al statului și domnul V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al Statului. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta a fost sora celebrei cantatoare Maria Kalogeropoulos (Maria Callas). În 1977, aceasta din urmă a murit la Paris, lăsând recurentei o moștenire. În 1979, reclamanta, care tocmai se mutase la Atena după câțiva ani petrecuți în New York, a cumpărat patru apartamente dintr-o clădire din Atena și s-a stabilit într-unul dintre ele.

La scurt timp după aceea, a avut o aventură cu B.S., un locuitor al clădirii, care i-a promis că o va ajuta să-și gestioneze averea. Recurenta, care susținea că, la momentul respectiv, nu cunoștea niciun avocat sau notar în Atena și că nu înțelegea limba literală (καθύεύουσα) utilizată în documentele oficiale, pretindea că fusese înșelată de B.S. În special, acesta din urmă ar fi convins-o să transfere proprietatea goală a trei dintre apartamentele sale fiicei adoptive a acestuia și ginerelui său, prin intermediul unui contract fictiv de vânzare, încheiat prin act notarial în 1980. recurenta a afirmat că B.S. l-a făcut să creadă că acest transfer este echivalent cu un testament și că nu a obținut niciodată nicio sumă din prețul de vânzare.

Pretindea că și-a dat seama de escrocherie câțiva ani mai târziu, după ce s-a despărțit de B.S. și că s-a căsătorit cu dl Stathopoulos. La 21 iunie 1988, recurenta sesizează Tribunalul de Mare Instanță din Atena cu privire la o cerere de recunoaștere a faptului că vânzarea proprietăii goale a apartamentelor sale către fiica adoptivă a B.S. și către soțul acesteia a fost nulă deoarece a fost simulată. La 21 aprilie 1989, Tribunalul a acceptat cererea recurentei, cu condiția ca aceasta să se îndrepte împotriva ginerelui B.S., proprietarul a 50 % indivis, pe motiv că acesta din urmă nu s-a prezentat la ședință, ceea ce echivala cu o mărturisire implicită a afirmațiilor recurentei. În măsura în care acțiunea se îndrepta împotriva fiicei adoptive a B.S., Tribunalul a amânat cazul și a ordonat recurentei să demonstreze că atât ea, cât și pârâta știau că vânzarea era simulată (judecata nr. 3024/1989).

La 10 iulie 1989, ginerele B.S. a declarat că se retrage de la orice cale de atac împotriva sentinței nr. 3024/1989 și că nu mai dorea să participe la acest caz, în special pentru că își transferase partea soției sale din 1984. La 12 decembrie 1996, tribunalul a considerat că intenția recurentei de a vinde cele trei apartamente era serioasă și că caracterul fictiv al vânzării nu putea fi dovedit; prin urmare, Tribunalul a respins acțiunea (judecata nr 480/1997). La 2 mai 1997, recurenta a introdus apelul la hotărârea menționată. Aceasta a susținut, în special, că transferul proprietății goale nu era obișnuit între persoanele care nu aveau legături de rudenie, că prețul de vânzare care figura în contract nu reflecta valoarea reală a apartamentelor și că, în orice caz, cumpărătorii nu i-au plătit nimic sau chiar au pretins că era vorba de o donație mascată pentru a justifica această omisiune.

În plus, recurenta susținea că hotărârea nr. 3024/1989 a recunoscut în mod irevocabil nulitatea contractului în raport cu ginerele B.S., care, între timp, transferase partea sa indivizibilă soției sale; prin urmare, prin validarea vânzării în raport cu partea pe care aceasta o dobândise indivizionată în 1980, Tribunalul și-a ignorat propria hotărâre n 3024/1989 și pronunțat o judecată fără nici o bază logică. La 17 februarie 1998, prin hotărâre înainte de a pronunța dreptul, Curtea de Apel din Atena a ordonat părților să se prezinte în persoană înaintea ei pentru a furniza toate explicațiile necesare (judecata nr 1193/1998).

La 17 septembrie 1998, Curtea de Apel a considerat că cererea de anulare a contractului de vânzare trebuia examinată din perspectiva dispozițiilor Codului civil privind frauda și nu a celor referitoare la actele simulate; prin urmare, aceasta a încălcat hotărârile nr. 3024/1989 (în măsura în care aceasta viza fiica adoptivă a B.S.) și 480/1997 și a dispus prezentarea de probe (judecată nr. 9092/1998. Prin Hotărârea nr. 6451/2000, Curtea de Apel a respins acțiunea reclamantei. La 12 decembrie 2000, reclamanta s-a ocupat de casare. La 3 decembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 1680/2001). Această hotărâre a fost netă și certificată conform la 19 decembrie 2001. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plângea că procedura nu a fost echitabilă și, în primul rând, reproșa autoritățile interne că nu a luat în considerare faptul că nu era în măsură să înțeleagă limba literală utilizată pentru a redacta contractul în litigiu.

Ulterior s-a plâns că instanțele interne au pronunțat două decizii, dar contradictorii, una reinstaurându-și drepturile de proprietate asupra a 50% dintre apartamente și cealaltă validând vânzarea a 50 În cele din urmă, recurenta se plângea că prescrierea dreptului său de a solicita anularea contractului de fraudă și-a încălcat dreptul la o cale de atac eficientă. Invocând aceeași dispoziție, recurenta se plângea de durata procedurii. Invocând art. 14 din Convenție, recurenta se plângea că instanțele sesizate trataseră În mod diferit, aceeași cauză, aplicând astfel dreptul în mod inegal și discriminatoriu Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plângea că, prin refuzul de a anula contractul de vânzare încheiat cu fiica adoptivă a B.S., în ciuda faptului că era vorba în mod evident de un act simulat, instanțele sesizate încălcaseră dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale.

În ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plângea de echitatea și durata procedurii și se plângea, de asemenea, că a făcut obiectul unei discriminări, cu încălcarea articolului 14 din convenție și se plângea în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Guvernul susține că cererea inadmisibilă este lipsită de temei. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată cu o cauză decât în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive Pe de altă parte, în temeiul alineatului (4) din același articol, Comisia poate respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă prin aplicarea articolului menționat, în orice stadiu al procedurii Faptul că guvernul nu a prezentat observații în acest sens nu este susceptibil să modifice situația.

Întradevăr, Curtea amintește că această regulă, care reflectă dorința părților contractante de a nu fi puse în discuție deciziile anterioare după un termen indefinit, servește nu numai intereselor guvernului, ci și securității juridice ca valoare intrinsecă (a se vedea Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia, Hotărârea din 28 mai 1970, seria A n 29-30, § 50), deși răspunde și necesității de a acorda persoanei interesate suficient timp de reflecție pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a prezenta o cerere Curții și de a defini conținutul acesteia (Iordache c. România (dec.) 55092/00, 23 martie 2004; prin urmare, aceasta marchează limita temporală a controlului efectuat de Curte și indică atât particularilor, cât și autorităților perioada care depășește perioada în care acest control nu se mai exercită Kadićis c. Letonia 2) (dec.), 62393/00, 25 septembrie 2003). Prin urmare, Curtea nu are posibilitatea de a nu aplica regula de șase luni numai pe motivul că un guvern nu a formulat o excepție preliminară întemeiată pe aceasta ( Walker c. Regatul Unit (dec.), nr 34979/97, CEDO 2000-I).

În cazul de față, Curtea constată că procedura inițiată de recurentă a încetat prin hotărârea nr. 1680/2001 al Curții de Casație, pronunțată la 3 decembrie 2001 și certificată conform la 19 decembrie 2001, prin urmare cu mai mult de șase luni înainte de 18 iulie 2002, data depunerii cererii. Prin urmare, cererea este întârziată trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Loukis Loucaide Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 28451/02 présentée par Hyacinthe KALOGEROPOULOS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 10 mars 2005 en une chambre composée de : MM. L. Loucaides , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , E. Steiner , MM. K. Hajiyev , D. Spielmann , S.E. Jebens, juges , et de M. S. Quesada, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juillet 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les conseils de la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Hyacinthe Kalogeropoulos, ressortissante grecque née en 1926, résidait à Athènes.

Elle était représentée devant la Cour par M es F. Karayannopoulos et G. Foufopoulos, avocats au barreau d'Athènes. La requérante décéda le 3 mars 2004. La procédure est poursuivie par son mari, M. A. Stathopoulos, son seul héritier. Le gouvernement défendeur est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M me V. Pelékou, auditrice auprès du Conseil Juridique de l'Etat. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante était la sœur de la célèbre cantatrice Maria Kalogeropoulos (Maria Callas). En 1977, cette dernière décéda à Paris, en laissant à la requérante un héritage.

En 1979, la requérante, qui venait de s'installer à Athènes après plusieurs années passées à New York, acheta quatre appartements dans un immeuble d'Athènes et s'installa dans l'un d'eux. Peu après, elle eut une liaison avec B.S., un habitant de l'immeuble, qui lui promit de l'aider à gérer sa fortune. La requérante, qui affirmait qu'à l'époque elle ne connaissait aucun avocat ou notaire à Athènes et qu'elle ne comprenait pas la langue littérale (καθαρεύουσα) utilisée dans les documents officiels, prétendait avoir été arnaquée par B.S. En particulier, ce dernier l'aurait convaincue de transférer la nue propriété de trois de ses appartements à la fille adoptive de celui-ci et à son gendre, moyennant un contrat fictif de vente, conclu par acte notarial en 1980. La requérante affirmait que B.S.

lui avait fait croire que ce transfert équivalait à un testament et qu'elle n'avait jamais touché aucune somme au titre du prix de vente. Elle affirmait avoir pris conscience de l'arnaque quelques années plus tard, après sa rupture avec B.S. et son mariage avec M. Stathopoulos. Le 21 juin 1988, la requérante saisit le tribunal de grande instance d'Athènes d'une demande tendant à faire reconnaître que la vente de la nue propriété de ses appartements à la fille adoptive de B.S. et au mari de celle-ci était nulle car elle avait été simulée. Le 21 avril 1989, le tribunal fit droit à la demande de la requérante pour autant qu'elle se dirigeait contre le gendre de B.S., propriétaire de 50 % indivis, au motif que ce dernier ne s'était pas présenté à l'audience, ce qui équivalait à un aveu implicite des allégations de la requérante.

Pour autant que le recours se dirigeait contre la fille adoptive de B.S., le tribunal ajourna l'affaire et ordonna à la requérante de prouver que tant elle que la défenderesse savaient que la vente était simulée (jugement n o 3024/1989). Le 10 juillet 1989, le gendre de B.S. déclara qu'il se désistait de toute voie de recours contre le jugement n o 3024/1989 et qu'il ne voulait plus être partie à cette affaire, notamment parce qu'il avait transféré sa part à son épouse depuis 1984. Le 12 décembre 1996, le tribunal considéra que l'intention de la requérante de vendre les trois appartements était sérieuse et que le caractère fictif de la vente n'avait pas pu être prouvé ; dès lors, il rejeta le recours (jugement n o 480/1997).

Le 2 mai 1997, la requérante interjeta appel dudit jugement. Elle soutenait notamment que le transfert de la nue propriété n'était pas habituelle entre personnes n'ayant aucun lien de parenté, que le prix de vente qui figurait dans le contrat ne reflétait pas la valeur réelle des appartements, et que de toute façon les acheteurs ne lui avaient jamais rien versé ni même allégué qu'il s'agissait d'une donation déguisée pour justifier cette omission. La requérante soutenait en outre que le jugement n o 3024/1989 avait reconnu de façon irrévocable la nullité du contrat par rapport au gendre de B.S., lequel avait entre-temps transféré sa part indivise à son épouse ; dès lors, en validant la vente au regard de la part que cette dernière avait acquise indivis en 1980, le tribunal avait en effet ignoré son propre jugement n o 3024/1989 et rendu un jugement sans aucune base logique.

Le 17 février 1998, par jugement avant dire droit, la cour d'appel d'Athènes ordonna aux parties de comparaître en personne devant elle afin de fournir toutes les explications nécessaires (jugement n o 1193/1998). Le 17 septembre 1998, la cour d'appel considéra que la demande en annulation du contrat de vente devait être examinée sous l'angle des dispositions du Code civil relatives à la fraude et non pas de celles relatives aux actes simulés ; dès lors, elle cassa les jugements n os 3024/1989 (pour autant qu'il visait la fille adoptive de B.S.) et 480/1997 et ordonna la production de preuves (jugement n o 9092/1998). Par arrêt n o 6451/2000, la cour d'appel rejeta le recours de la requérante.

Le 12 décembre 2000, la requérante se pourvut en cassation. Le 3 décembre 2001, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n o 1680/2001). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 19 décembre 2001. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaignait que la procédure n'avait pas été équitable. Tout d'abord, elle reprochait aux autorités internes de ne pas avoir pris en considération le fait qu'elle n'était pas en mesure de comprendre la langue littérale utilisée pour rédiger le contrat litigieux. Elle se plaignait ensuite que les juridictions internes eussent rendu deux décisions « irrévocables mais contradictoires », l'une rétablissant ses droits de propriété sur 50 % indivis des appartements et l'autre validant la vente de 50 % indivis de ceux-ci.

La requérante se plaignait enfin que la prescription de son droit de demander l'annulation du contrat pour fraude avait violé son droit à un recours efficace. 2. Invoquant la même disposition, la requérante se plaignait en outre de la durée de la procédure. 3. Invoquant l'article 14 de la Convention, la requérante se plaignait que les juridictions saisies avaient traité « différemment la même affaire », en appliquant ainsi le droit de manière « inégale et discriminatoire ». 4. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaignait qu'en refusant d'annuler le contrat de vente conclu avec la fille adoptive de B.S., alors qu'il s'agissait manifestement d'un acte simulé, les juridictions saisies avaient porté atteinte à son droit au respect de ses biens.

EN DROIT La requérante se plaignait, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de l'équité et de la durée de la procédure. Elle se plaignait aussi d'avoir fait l'objet d'une discrimination, en violation de l'article 14 de la Convention. Elle se plaignait enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Le Gouvernement affirme que la requête irrecevable est dénuée de fondement. La Cour rappelle qu'en vertu de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie d'une affaire que « dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive ». Par ailleurs, aux termes du paragraphe 4 du même article, elle peut rejeter toute requête qu'elle considère comme irrecevable par application dudit article « à tout stade de la procédure ». Le fait que le Gouvernement n'ait pas soumis d'observations à ce sujet n'est pas susceptible de modifier la situation.

La Cour rappelle en effet que cette règle, qui reflète le souhait des Parties contractantes de ne pas voir remettre en cause des décisions anciennes après un délai indéfini, sert les intérêts non seulement du Gouvernement mais aussi de la sécurité juridique en tant que valeur intrinsèque (voir De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , arrêt du 28 mai 1970, série A n o 12, pp. 29-30, § 50), tout en répondant également au besoin de laisser à l'intéressé un délai de réflexion suffisant pour lui permettre d'apprécier l'opportunité de présenter une requête à la Cour et pour en définir le contenu ( Iordache c. Roumanie (déc.) , n o 55092/00, 23 mars 2004). Elle marque ainsi la limite temporelle du contrôle effectué par la Cour et indique aux particuliers comme aux autorités la période au-delà de laquelle ce contrôle ne s'exerce plus ( Kadiķis c. Lettonie (n o 2) (déc.), n o 62393/00, 25 septembre 2003). La Cour n'a donc pas la possibilité de ne pas appliquer la règle de six mois au seul motif qu'un Gouvernement n'a pas formulé d'exception préliminaire fondée sur elle ( Walker c. Royaume-Uni (déc.), n o 34979/97, CEDH 2000-I).

Dans le cas d'espèce, la Cour note que la procédure engagée par la requérante prit fin par l'arrêt n o 1680/2001 de la Cour de cassation, rendu le 3 décembre 2001 et mis au net et certifié conforme le 19 décembre 2001, donc plus de six mois avant le 18 juillet 2002, date d'introduction de la requête. Il s'ensuit que la requête est tardive doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Santiago Quesada Loukis Loucaides Greffier adjoint Président