- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 5 aprilie 2005
- Stat pârât
- NLD
- Concluzia
- Inadmisibil
Brinks împotriva Țărilor de Jos
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Jan Herman Brinks, este un național olandez care s-a născut în 1957 și trăiește în Groningen. Între 1987 și 1990, reclamantul a trăit în Republica Democrată Germană („RDA”), unde a efectuat cercetări academice pentru o disertare. În timpul șederii sale în RDA, el a lucrat, de asemenea, ca jurnalist freelancer pentru documente zilnice și săptămânale. La fel ca majoritatea extratereștrilor din țările capitaliste care trăiesc în RDA, reclamantul a fost ținut sub supraveghere de către autoritățile de informații ale RDA. După întoarcerea sa în Țările de Jos în 1990, reclamantul a suspectat că a atras atenția Serviciului de Securitate Națională din Țările de Jos (Binnenlandse Veiligheidsdienst – „BVD”), deoarece a avut impresia că conversațiile sale telefonice au fost interceptate.
După obținerea unui doctorat magna cum laude în 1991, reclamantul nu a putut găsi o slujbă adecvată în Țările de Jos. Potrivit reclamantului, această situație a fost legată de pozițiile adesea critice pe care le-a adoptat în lucrarea sa academică și jurnalistică, ceea ce, susține el, i-a iritat considerabil colegii său istorici și politicieni din Țările de Jos. El a susținut că academicii Țărilor de Jos au insinuat în repetate rânduri că el este un „însoțitor” al comunismului. Reclamantul a suspectat că publicațiile sale și rămâne în RDA și neîncrederea afișată de colegii săi au un efect negativ asupra perspectivelor sale de carieră în Olanda. Prin urmare, el a decis să se mute în străinătate și a lucrat ca cercetător și jurnalist în Germania, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit în acest ordin.
Reclamantul s-a întors în Țările de Jos în 1998. La 11 ianuarie 2000, reclamantul a solicitat Ministrul Relațiilor Interne și Regatului (Ministrul van Binnenlandse Zaken en Koninkrijkrelaties – „ministrul”), să-l informeze cu privire la datele care au fost conținute în posibilele dosare deținute de BVD.
În decizia sa din 31 octombrie 2000, ministrul a declarat – referindu-se la art. 10 § 1 litera (b) din Legea privind transparența administrației publice (Wet Openbaarheid van Bestuur – „WOB”) și la jurisprudența relevantă în temeiul acestei dispoziții a Diviziei de Competență Administrativă (Afleling Bestuursrechtspraak) a Consiliului de Stat (Raad van State) și la art. 14 din Legea privind serviciile de inteligență și securitate (Wet op de Inlichtingen- en Veiligheidsdiensten) – că nu ar fi furnizată informații cu privire la dacă BVD a deținut sau nu date actuale despre solicitant, deoarece o astfel de mișcare ar putea oferi o perspectivă asupra surselor BVD, a metodelor de lucru și a nivelului actual de cunoștință.
Prin urmare, ministrul a considerat cererea reclamantului ca fiind o cerere de acces la informații învechite, posibil, deținute pe el de BVD. Pe lângă materiale învechite de la o „organizație soră în străinătate”, nu au fost găsite informații învechite despre solicitant. După ce „organizația soră” a acordat permisiunea de divulgare, reclamantul a primit acces la informațiile învechite, în măsura în care conținutul nu ar conduce la divulgarea surselor BVD sau la metodele de lucru, sau la datele cu caracter personal referitoare la terți. Informațiile învechite divulgate reclamantului constău în (parte din) șase documente, inclusiv (parte din) două litere în limba germană privind reclamantul și o copie a unei scrisori pe care reclamantul le-a scris la 7 septembrie 1977 Biroul Procurorului public de la Curtea Regională de Vest din Berlin.
În scrisoarea, reclamantul a criticat în termeni virulenți căutările recente efectuate de autoritățile germane de investigare cu privire la casele persoanelor menționate de reclamant ca „enemii Constituției și a altor dușmani” (Verfassungsfeinden und sonstigen Feinden). Reclamantul a încheiat scrisoarea cu expresia „Death to the "Germanul-State of-law”” (Tod un den “deutschen Rechtsstaat”). Din cauza informațiilor limitate divulgate, reclamantul a depus obiecție (bezwaar), care a fost respinsă de ministru la 17 august 2001. Reclamantul a depus un recurs împotriva acestei decizii la Curtea Regională Groningen (arrondissementsrechtbank), argumentând, printre altele, că, întrucât informațiile BVD despre el au fost aparent colectate în timpul unei anchete efectuate la sfârșitul anilor 70 într-un context de Război Rece, informațiile nu ar putea mai fi considerate „curentă”, dar ar trebui să fie clasificate în schimb ca „depășite”.
Apelul reclamantului a fost respins cu privire la toate punctele, în afară de unul din partea Curții Regionale Groningen, într-o hotărâre din 17 ianuarie 2003. Cu permisiunea reclamantului, în conformitate cu art. 8:29 alineatul § 5 din Legea Administrativă Generală (Algemene Wet Bestuursrecht – „AWB”), Curtea Regională a primit acces la informații BVD nedifuzate, fără a fi divulgată reclamantului aceste informații. Curtea Regională a susținut că un document anume care nu a fost divulgat – nu este clar dacă, de fapt, nu are legătură cu reclamantul, deși are o legătură cu el – nu ar fi trebuit să fie respins de solicitant în temeiul articolului 16 § 1 din Legea de 1987, deoarece nu s-a stabilit că documentul conține date cu caracter personal referitoare la o terță parte.
Curtea Regională a anulat decizia ministrului în ceea ce privește documentul, constatând că nu au fost furnizate motive adecvate. Cu toate acestea, aceasta a adăugat că, cu excepția acestui punct, nu a observat niciun motiv să găsească decizia ministrului incorectă. La 27 februarie 2003, reclamantul a depus apel la Divizia de Competență Administrativă a Consiliului de Stat. La 5 martie 2003, ministrul a luat o altă decizie care acordă reclamantului accesul la documentul menționat în hotărârea Curții Regionale din 17 ianuarie 2003 și a confirmat restul hotărârii inițiale.
La 14 ianuarie 2004, Divizia de Jurisdicție Administrativă – care, cu permisiunea reclamantului, a primit acces la informații BVD nedifuzate fără a fi divulgată reclamantului – a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții regionale din 17 ianuarie 2003, a susținut această hotărâre și a respins recursul reclamantului împotriva hotărârii ministrului din 5 martie 2003. Această decizie, în părțile sale relevante, menționează: „2.
În conformitate cu art. 3 § 1 din WOB, oricine poate adresa o cerere unui organism public ... pentru informații prevăzute în documente referitoare la o chestiune administrativă publică. În conformitate cu [art. 3 § 3 din WOB] se va acorda o cerere de informații, sub rezerva dispozițiilor articolelor 10 și 11 [din WOB]. În conformitate cu art. 10 alineatul (1) litera (b) din WOB, nu se furnizează informații care să poată submina securitatea statului. 2.
În decizia [impușită], ministrul a informat recurentei că, după o căutare aprofundată a arhivelor, au fost găsite unele informații învechite care au fost divulgate – sub formă de parafrasare – reclamantului, și că nu au fost găsite alte informații învechite cu privire la el. În ceea ce privește cererea recurentei referitoare la informațiile actuale, ministrul a dat o explicație motivată pentru a nu divulga informații care ar putea oferi o perspectivă a nivelului actual al cunoștințelor BVD, lăsând deschisă dacă au fost ținute sau nu informații actuale despre reclamant. 2.
Curtea Regională a concluzionat că, [în afară de un document]..., nu a văzut nici un motiv să găsească incorect decizia [din 17 martie 2001]. 2.
Reclamantul nu este de acord cu această concluzie a Curții Regionale. Potrivit recurentei, BVD deține mult mai multe informații învechite despre el decât pretinde. În această privință, recurentul se referă la observația din scrisoarea din 17 martie 1978 – unul dintre documentele clasificate divulgate recurentei – că o investigație a reclamantului continuă să fie în curs de desfășurare. Având în vedere că ministrul a calificat scrisoarea din 17 martie 1978 ca fiind „depășită”, ancheta menționată în aceasta ar trebui, de asemenea, considerată depășită, în opinia sa, cu rezultatul că documentele referitoare la anchetă ar trebui divulgate. Reclamantul nu vede de ce [accesul la] aceste informații, care au fost colectate în contextul Războiului Rece, ar trebui să fie refuzat pe baza faptului că ar putea oferi o perspectivă a surselor actuale și a metodelor de lucru ale BVD. Reclamantul nu poate fi de acord cu raționamentul Curții Regionale cu privire la acest punct 2.
Acest argument eșuează. Având în vedere procedura prevăzută la art. 8:29 din AWB, Divizia de Jurisdicție Administrativă este, ca și Curtea Regională, de avizul că, în afară de [un document] divulgat apelantului între timp, nu există motive pentru a constata că hotărârea [impugnată] este incorectă. Nu există dovezi că informațiile învechite referitoare la o investigație a recurentei nu au fost dezvăluite. Întrebarea dacă BVD, acum Serviciul General de Inteligență și Securitate [Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – „AIVD”], deține informații cu privire la apelantul care, având în vedere sarcinile îndeplinite de serviciu, rămâne de natură actuală, nu trebuie răspunse. În acest sens, Curtea Regională a făcut o referire corectă la jurisprudența stabilită a Diviziei de Jurisdicție Administrativă, deoarece iese, printre altele, din hotărârile din 14 decembrie 1998 privind nr. H01.97.1354, (Răspunsuri privind dreptul administrativ Țările de Jos (Administratiefrechtelijke Beslissingen) AB 1999, 93) și 1 iulie 1999 privind nr. H01.98.1287, (Raporturi privind jurisprudența administrativă (Jurisprudentie Bestuursrecht) JB 1999/198), care a susținut că ministrul ar putea abține de la divulgarea informațiilor care ar putea oferi o perspectivă a nivelului actual al cunoștințelor deținute de BVD, acum AIVD, pe baza faptului că divulgarea acestor informații ar putea submina funcționarea serviciului și, prin urmare, securitatea statului. 2.
Din cele de mai sus rezultă că recursul este nefondat, decizia impugnată trebuie susținută. Apelul îndreptat împotriva deciziei din 5 martie 2003 este în mod egal nefondat.” Nici un nou recurs nu impune împotriva acestei hotărâri. Până în 1987 serviciile de inteligență și securitate au fost reglementate de Decretul regal din 5 august 1972 care reglementează sarcinile, organizația, metodele de lucru și cooperarea serviciilor de inteligență și securitate (Koninklijk Besluit van 5 august 1972, Stb. 437, houdende regeling van de taak, de organizatie, de werkwijze en de mêmenwerking van de inlichtingen- en voileigheidsdiensten). În raportul său din 3 decembrie 1991, în temeiul articolului 31 din Convenție, în cazul R.V. și alții v. Țările de Jos (nus. 14084/88, 14085/88, 14086/88, 14087/88, 14088/88, 14109/88, 14173/88, 14195/88, 14196/88 și 14197/88), Comisia Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dispozițiile decretului regal din 5 august 1972 sunt incompatibile cu cerințele articolului 8 din convenție, în sensul că acestea lipsesc de precizie și de garanții adecvate. Decretul regal din 5 august 1972 a fost înlocuit ulterior cu Legea din 1987 privind serviciile de informare și securitate (Wet op de inlichtingen- en voiligheidsdiensten – „Legea din 1987”), care a intrat în vigoare la 1 februarie 1988. Acesta a prevăzut două ramuri ale serviciilor de informații și securitate, și anume Serviciul de Securitate Națională (“BVD”) și Serviciul de Inteligență Militară (Militant Inlichtingendienst – “MID”). În temeiul articolului 8 alineatul (2) litera (a) din Legea de 1987, BVD a fost încredințată, printre altele, să colecteze informații privind organizațiile sau persoanele care, în temeiul obiectivelor pe care le-au urmărit sau al activităților lor, au provocat suspiciuni serioase că acestea constituie un pericol pentru continuarea existenței ordinului juridic democratic sau pentru securitatea sau alte interese vitale ale statului. De asemenea, a fost acordată responsabilitatea de a efectua controlul securității funcționarilor publici (art. 8 alineatul (2) litera (b) din Legea de 1987) și de a promova măsuri care vizează asigurarea informațiilor care trebuie păstrate secrete în interesul statului și informațiile referitoare la acele părți ale serviciului public și industriei care, în opinia ministrului responsabil, au avut o importanță vitală pentru societate (art. 8 alineatul (2) litera (c) din Legea de 1987). art. 14 din Legea de 1987 prevede: „Coordonatorul și șefii serviciilor de [inteligență sau securitate] trebuie să asigure: (a) secretul informațiilor care trebuie tratate ca clasificate și al surselor acestor informații. (b) siguranța persoanelor cu a căror cooperare se colectează informațiile.” art. 16 din Legea de 1987 a citit, în partea sa relevantă: „1. Datele cu caracter personal sunt colectate, înregistrate și furnizate părților terțe printr-un serviciu [n] [inteligență sau securitate] numai în măsura în care acest lucru este strict necesar pentru îndeplinirea sarcinilor sale, astfel cum este definită în prezenta lege… Ministrul în cauză stabilește, în acord cu ministrul justiției, normele privind gestionarea colecțiilor de date cu caracter personal care sunt deținute de serviciul de [securitate] în cauză. Regulile menționate în alin. anterior conțin cel puțin reglementări privind: (a) scopul colecțiilor; (b) secretul datelor înregistrate în acest alineat; (c) monitorizarea exactității acestor date; (d) durata timpului pentru care datele pot fi stocate; (e) alte motive pentru eliminarea datelor din colecții; (f) distrugerea datelor eliminate… ” Ministrul Internului, în acord cu ministrul Justiției, a emis Regulamentul de confidențialitate BVD (Privacyregeling BVD), care conține alte norme în sensul articolului 16 din Legea de 1987. Prezentul regulament a intrat în vigoare la 5 iulie 1988. În conformitate cu art. 10 § 1 din Regulamentul privind confidențialitatea, persoanele cu privire la care au fost înregistrate date nu au avut dreptul de a avea acces la datele lor cu caracter personal, nici nu au avut dreptul de a afla dacă datele cu caracter personal au fost înregistrate sau nu despre acestea. În două hotărâri din 16 iunie 1994 (una dintre care a fost publicată – a se vedea AB 1995, 238), Divizia de Jurisdicție Administrativă a constatat că dispozițiile Legii din 1987 nu au respectat cerințele articolelor 8 și 13 din Convenție. Acesta a constatat că dispozițiile Legii de 1987 nu respectă cerința de previzibilitate în temeiul Convenției în ceea ce privește categoriile de persoane cu privire la care ar putea fi colectate informații, circumstanțele în care ar putea fi colectate informații și mijloacele care ar putea fi utilizate pentru obținerea informațiilor. În plus, s-a considerat că o persoană care a fost refuzată să aibă acces la informații ar trebui să primească motive pentru acest refuz în loc de o declarație generală care se referă la securitatea națională. De asemenea, s-a constatat că cele două mecanisme de control existente nu ar putea fi considerate eficace, deoarece Ombudsmanul național nu are competența de a adopta decizii obligatorii, iar Comitetul permanent pentru serviciile de informare și securitate a Casei Inferioare (Vaste Kamercommissie voor de inlichtingen- en voilgheidsdienstenuit de Tweede Kamer) nu are o bază legală. În consecință, Ministrul Internului nu mai a putut determina cereri de acces la informații în temeiul Regulamentului privind confidențialitatea BVD, ci a trebuit să aplice criteriile Legii privind transparența administrației publice („OB”) în ceea ce privește abordarea acestor cereri. Aceasta a însemnat că fiecare cerere de acces la informații trebuie examinată individual și că motivele au fost prezentate în cazul refuzului. Oricine poate prezenta o cerere de informații conținută în documente referitoare la o chestiune de administrație publică unui organism de administrație publică sau unei instituții, servicii sau societăți care lucrează sub responsabilitatea unui organism de administrație publică. O cerere de informații este acordată sub rezerva dispozițiilor articolelor 10 și 11 [a OBS].” art. 7 din OBS prevede: „1. Organismul de administrație publică furnizează informațiile referitoare la documentele care conțin informațiile solicitate prin (a) furnizarea unei copie a acestuia sau furnizarea cuvântului cuprins în altă formă, (b) permițând accesul la conținutul, (c) furnizarea unui extract sau a unui rezumat al conținutului, sau (d) furnizarea informațiilor de la acestea. În alegerea între diferitele forme de informații menționate la primul paragraf, organismul de administrație publică ia în considerare preferanța reclamantului și necesitatea de a asigura buna funcționare a activităților sale.” art. 10 § 1 litera (b) din WOB prevede: „Nici o informație nu trebuie pusă la dispoziție în temeiul prezentei acte în măsura în care aceasta: ... (b) ar putea să submineze securitatea statului;” Procedura în temeiul WOB este reglementată de dispozițiile Legii Administrative Generale („AWB”). art. 8:29 din AWB prevede: „1. Părțile care sunt obligate să prezinte informații sau documente pot refuza, atunci când există motive substanțiale pentru acest lucru, să furnizeze informații sau să prezinte documente sau să informeze instanța că aceasta poate lua în considerare numai informațiile sau documentele. În orice caz, motivele susținute nu se aplică unui organism de administrație publică în măsura în care există obligația, în temeiul Legii privind transparența administrației publice, de a acorda cereri de informații conținute în documente. Instanța decide dacă refuzul sau limitarea în ceea ce privește luarea de cunoștințe menționate la primul paragraf este justificată. În cazul în care instanța decide că acest refuz este justificat, obligația nu se aplică. În cazul în care instanța decide că restricția privind luarea de informații este justificată, aceasta poate, cu permisiunea cealaltă parte, să se pronunțe pe baza, printre alți factori, a informațiilor sau a documentelor în cauză. În cazul în care [de către cealaltă parte] este respinsă permisiunea, cazul se trimite la o altă bancă.” Având în vedere hotărârile din 16 iunie 1994 de către Divizia de Jurisdicție Administrativă, Guvernul Țărilor de Jos a hotărât să efectueze o revizuire cuprinzătoare a normelor statutare care reglementează serviciile de informații și securitate ale Țărilor de Jos. Acest lucru a dus la adoptarea Legii 2002 privind serviciile de informare și securitate, care a intrat în vigoare la 29 mai 2002, înlocuind Legea 1987. Actul din 2002 prevede două agenții de informare și securitate, Serviciul General de Inteligență și Securitate (Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – „AIVD”) și Serviciul Militar de Inteligență și Securitate (Militaire Inlichtingen-en Veiligheidsdienst – „MIVD”). Sarcinile AIVD sunt prevăzute la art. 6 § 2 și cele ale MIVD în art. 7 § 2 din Legea din 2002. Acta conține, de asemenea, dispoziții detaliate privind categoriile de persoane cu privire la care pot fi colectate informații, circumstanțele în care pot fi colectate informații, mijloacele care pot fi utilizate pentru obținerea informațiilor și modalitatea în care pot fi înregistrate informațiile. În plus, Legea din 2002 prevede un consiliu de supraveghere independent (Commissie van Toezicht), încredințat să monitorizeze licența activităților agențiilor de informații și de securitate. În conformitate cu art. 73 din Legea din 2002, miniștrii vizați, șefii agențiilor, oficialul încredințat să coordoneze politicile și activitățile AIVD și MIVD, precum și toți ceilalți funcționari implicați în activitățile din Legea din 2002, sunt obligați să furnizeze Consiliului de Supraveghere orice informații și cooperare pe care Consiliul consideră necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale. De asemenea, Legea din 2002 prevede posibilitatea persoanelor fizice de a solicita accesul la informațiile deținute cu privire la acestea sau la soțul, partenerul, copilul sau părintele decedat. art. 57 din Legea din 2002 prevede că Curtea Regională a Haga are competența de a asculta apeluri împotriva deciziilor care refuză accesul la astfel de informații.
The applicant, Mr Jan Herman Brinks, is a Netherlands national who was born in 1957 and lives in Groningen. Between 1987 and 1990 the applicant lived in the German Democratic Republic (“the GDR”), where he carried out academic research for a dissertation. During his stay in the GDR, he also worked as a freelance journalist for Dutch daily and weekly papers. Like most aliens from capitalist countries living in the GDR, the applicant was kept under surveillance by the GDR intelligence authorities. After his return to the Netherlands in 1990, the applicant suspected that he had attracted the attention of the then Netherlands National Security Service (Binnenlandse Veiligheidsdienst – “the BVD”) as he had the impression that his telephone conversations were being intercepted.
After obtaining a magna cum laude doctorate degree in 1991, the applicant was unable to find suitable employment in the Netherlands. According to the applicant, this situation was linked to the often critical positions he had adopted in his academic and journalistic work, which, he claimed, had considerably irritated his fellow historians and politicians in the Netherlands. He submitted that Netherlands academics had repeatedly insinuated that he was a “fellow traveller” of communism. The applicant suspected that his publications and stays in the GDR and the mistrust displayed by his peers were having a negative effect on his career prospects in the Netherlands. He therefore decided to move abroad, and worked as a researcher and journalist in Germany, the United States of America and the United Kingdom in that order.
The applicant returned to the Netherlands in 1998. On 11 January 2000 the applicant requested the Minister of the Interior and Kingdom Relations (Minister van Binnenlandse Zaken en Koninkrijkrelaties – “the Minister”), to inform him as to what data were contained in possible files held on him by the BVD.
In his decision of 31 October 2000, with further additions in a subsequent decision of 13 February 2001, the Minister stated – referring to Article 10 § 1 (b) of the Transparency of Public Administration Act (Wet Openbaarheid van Bestuur – “the WOB”) and the relevant case-law under this provision of the Administrative Jurisdiction Division (Afdeling Bestuursrechtspraak) of the Council of State (Raad van State), and Article 14 of the Intelligence and Security Services Act (Wet op de Inlichtingen- en Veiligheidsdiensten) – that no information would be provided on whether or not the BVD held current data about the applicant, since such a move could give an insight into BVD sources, working methods and current level of knowledge.
The Minister had, therefore, treated the applicant’s request as a request for access to outdated information possibly held on him by the BVD. Apart from outdated material from a “sister organisation abroad”, no outdated information about the applicant had been found. After the “sister organisation” had granted permission for disclosure, the applicant was granted access to the outdated information in so far as the contents would not lead to disclosure of BVD sources or working methods, or of personal data relating to third parties. The outdated information disclosed to the applicant consisted of (parts of) six documents, including (parts of) two letters in German concerning the applicant and a copy of a letter the applicant had written on 7 September 1977 to the Public Prosecutor’s Office at the West Berlin Regional Court.
In the letter, the applicant criticised in virulent terms recent searches carried out by the German investigating authorities of the homes of persons referred to by the applicant as “enemies of the Constitution and other enemies” (Verfassungsfeinden und sonstigen Feinden). The applicant ended the letter with the phrase “Death to the ‘German rule-of-law State’” (Tod an den “deutschen Rechtsstaat”). Dissatisfied with the limited information disclosed, the applicant filed an objection (bezwaar), which was dismissed by the Minister on 17 August 2001. The applicant lodged an appeal against that decision with the Groningen Regional Court (arrondissementsrechtbank), arguing, inter alia, that, as the BVD information about him had apparently been gathered during an investigation conducted in the late seventies in a Cold War context, the information could no longer be considered “current” but should instead be classified as “outdated”.
The applicant’s appeal was dismissed on all points but one by the Groningen Regional Court in a judgment of 17 January 2003. With the applicant’s permission, as required by Article 8:29 § 5 of the General Administrative Law Act (Algemene Wet Bestuursrecht – “the AWB”), the Regional Court had been given access to undisclosed BVD information, without that information being disclosed to the applicant. The Regional Court held that one particular document that had not been disclosed – it being unclear whether or not it did in fact concern the applicant although it did have a link with him – should not have been withheld from the applicant under Article 16 § 1 of the 1987 Act, as it had not been established that the document contained personal data relating to a third party.
The Regional Court quashed the Minister’s decision in respect of the document, finding that no adequate reasons had been given. It did, however, add that – except on that one point – it saw no reason to find the Minister’s decision incorrect. On 27 February 2003 the applicant lodged an appeal with the Administrative Jurisdiction Division of the Council of State. On 5 March 2003 the Minister took a further decision granting the applicant access to the document referred to in the Regional Court’s ruling of 17 January 2003 and confirming the remainder of his initial decision.
The applicant lodged an appeal against the new decision of 5 March 2003. On 14 January 2004 the Administrative Jurisdiction Division – which, with the applicant’s permission, had also been given access to undisclosed BVD information without that information being disclosed to the applicant – dismissed the applicant’s appeal against the Regional Court judgment of 17 January 2003, upheld that judgment and dismissed the applicant’s appeal against the Minister’s decision of 5 March 2003. That decision, in its relevant parts, reads: “2.
Under Article 3 § 1 of the WOB, anyone can address a request to a public body ... for information set out in documents concerning a public administrative matter. Pursuant to [Article 3 § 3 of the WOB] a request for information will be granted, subject to the provisions of Articles 10 and 11 [of the WOB]. Pursuant to Article 10 § 1 (b) of the WOB, no information shall be provided which could undermine the security of the State. 2.
In the [impugned] decision the Minister informed the appellant that, after a thorough search of the archives, some outdated information had been found which was disclosed – in paraphrased form – to the applicant, and that no other outdated information on him had been found. In so far as the appellant’s request concerned current information, the Minister gave a reasoned explanation for not disclosing information that could give an insight into the current level of BVD knowledge, leaving open whether or not current information about the appellant was being held. 2.
The Regional Court has concluded that, ...[apart from one document]..., it saw no reason to find the decision [of 17 March 2001] incorrect. 2.
The appellant disagrees with this conclusion of the Regional Court. According to the appellant, the BVD holds much more outdated information about him than it pretends. In this connection the appellant refers to the remark in the letter of 17 March 1978 – one of the classified documents disclosed to the appellant – that an investigation of the applicant was still running. As the Minister qualified the letter of 17 March 1978 as “outdated”, the investigation mentioned in it should also be regarded as outdated, in his view, with the result that the documents relating to the investigation should be disclosed to him. The appellant fails to see why [access to] this information, which was gathered in the context of the Cold War, should be refused on the ground that it could give an insight into current sources and working methods of the BVD. The appellant cannot agree with the Regional Court’s reasoning on this point. 2.
This argument fails. Having followed the procedure set out in Article 8:29 of the AWB, the Administrative Jurisdiction Division is, like the Regional Court, of the opinion that, apart from the [one document] disclosed to the appellant in the meantime, there is no reason to find that the [impugned] decision is incorrect. There is no evidence that outdated information concerning an investigation of the appellant has remained undisclosed. The question whether the BVD, now the General Intelligence and Security Service [Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – “the AIVD”], holds information on the appellant which, in view of the tasks performed by the service, remains of a current nature, does not have to be answered. In this connection, the Regional Court has correctly referred to the settled case-law of the Administrative Jurisdiction Division, as it emerges from, inter alia, the rulings of 14 December 1998 concerning no. H01.97.1354, (Netherlands Administrative Law Reports (Administratiefrechtelijke Beslissingen) AB 1999, 93) and 1 July 1999 concerning no. H01.98.1287, (Administrative Case-law Reports (Jurisprudentie Bestuursrecht) JB 1999/198), which held that the Minister could refrain from disclosing information that could give an insight into the current level of knowledge held by the BVD, now the AIVD, on the basis that disclosure of such information could undermine the functioning of the service and hence the security of the State. 2.
It follows from the above that the appeal is unfounded. The impugned decision must be upheld. The appeal directed against the decision of 5 March 2003 is equally unfounded.” No further appeal lay against this ruling. Until 1987 the Netherlands intelligence and security services were governed by the Royal Decree of 5 August 1972 regulating the duties, organisation, working methods and cooperation of the intelligence and security services (Koninklijk Besluit van 5 augustus 1972, Stb. 437, houdende regeling van de taak, de organisatie, de werkwijze en de samenwerking van de inlichtingen- en veiligheidsdiensten). In its report of 3 December 1991 under former Article 31 of the Convention in the case of R.V. and Others v. the Netherlands (nos. 14084/88, 14085/88, 14086/88, 14087/88, 14088/88, 14109/88, 14173/88, 14195/88, 14196/88 and 14197/88) the European Commission of Human Rights found that the provisions of the Royal Decree of 5 August 1972 were incompatible with the requirements of Article 8 of the Convention, in that they lacked precision and adequate safeguards. The Royal Decree of 5 August 1972 was subsequently replaced by the 1987 Intelligence and Security Services Act (Wet op de inlichtingen- en veiligheidsdiensten – “the 1987 Act”), which entered into force on 1 February 1988. It provided for two branches of the intelligence and security services, namely the National Security Service (“the BVD”) and the Military Intelligence Service (Militaire Inlichtingendienst – “the MID”). Under Article 8 § 2 (a) of the 1987 Act, the BVD was entrusted, inter alia, with the task of collecting information about organisations or persons who, by virtue of the aims they pursued or their activities, gave rise to serious suspicions that they constituted a danger to the continued existence of the democratic legal order or to the security or other vital interests of the State. It was also given responsibility for carrying out security screening of public officials (Article 8 § 2 (b) of the 1987 Act) and promoting measures aimed at securing information which needed to be kept secret in the interests of the State and information concerning those parts of the public service and industry which, in the view of the minister responsible, were of vital importance to society (Article 8 § 2 (c) of the 1987 Act). Article 14 of the 1987 Act provided: “The coordinator and the heads of the [intelligence or security] services are to ensure: (a) the secrecy of information to be treated as classified and of the sources of that information. (b) the safety of persons with whose cooperation the information is being gathered.” Article 16 of the 1987 Act read, in its relevant part: “1. Personal data shall be gathered, recorded and provided to third parties by a[n] [intelligence or security] service only in so far as this is strictly necessary for the performance of its tasks as defined in this Act. 2… 3. The Minister concerned shall, in agreement with the Minister of Justice, determine rules concerning the management of the collections of personal data that are being held by the [security] service concerned. 4. The rules referred to in the previous paragraph shall at least contain regulations concerning: (a) the purpose of the collections; (b) the secrecy of the data recorded therein; (c) the monitoring of the accuracy of those data; (d) the length of time for which data may be stored; (e) other grounds for the removal of data from the collections; (f) the destruction of removed data. 5… ” The Minister of the Interior, in agreement with the Minister of Justice, issued the BVD Privacy Regulation (Privacyregeling BVD), which contained further rules within the meaning of Article 16 of the 1987 Act. This Regulation entered into force on 5 July 1988. According to Article 10 § 1 of the Privacy Regulation, persons about whom data had been recorded did not have a right of access to their personal data, nor did they have the right to learn whether or not personal data had in fact been recorded about them. In two rulings given on 16 June 1994 (one of which was published – see AB 1995, 238), the Administrative Jurisdiction Division found that the provisions of the 1987 Act fell short of the requirements of Articles 8 and 13 of the Convention. It found that the provisions of the 1987 Act did not comply with the requirement of foreseeability under the Convention with regard to the categories of persons about whom information could be collected, the circumstances in which information could be collected and the means that could be used for obtaining information. It further considered that a person who had been refused access to information should be given reasons for such refusal instead of a general statement referring to national security. It also found that the two existing control mechanisms could not be regarded as effective in that the National Ombudsman did not have the power to give any binding decisions and the Standing Committee on Intelligence and Security Services of the Lower House (Vaste Kamercommissie voor de inlichtingen- en veiligheidsdiensten uit de Tweede Kamer) did not have a statutory basis. Consequently, the Minister of the Interior could no longer determine requests for access to information under the BVD Privacy Regulation, but had to apply the criteria of the Transparency of Public Administration Act (“the WOB”) in dealing with such requests. This meant that each request for access to information had to be examined on an individual basis and that reasons had be given in the event of a refusal. Article 3 §§ 1 and 3 of the WOB reads: “1. Anyone can submit a request for information contained in documents about a public administration matter to a public administration body or to an institution, service or company working under the responsibility of a public administration body. 3. A request for information shall be granted subject to the provisions of Articles 10 and 11 [of the WOB].” Article 7 of the WOB provides: “1. The public administration body shall provide the information in respect of the documents that contain the requested information by (a) providing a copy thereof or providing the contents word for word in another form, (b) allowing access to the contents, (c) providing an excerpt or a summary of the contents, or (d) providing information therefrom. 2. In the choice between the various forms of information referred to in the first paragraph, the public administration body shall take into account the petitioner’s preference and need to ensure smooth operation of its activities.” Article 10 § 1 (b) of the WOB states: “No information shall be made available under this Act in so far as this: ... (b) might undermine the security of the State;” Proceedings under the WOB are governed by the provisions of the General Administrative Law Act (“the AWB”). Article 8:29 of the AWB provides: “1. Parties who are obliged to submit information or documents may, when there are substantial reasons for so doing, refuse to provide information or submit documents, or inform the court that it alone may take cognisance of the information or documents. 2. Substantive reasons shall in any event not apply to a public administration body in so far as the obligation exists, pursuant to the Transparency of Public Administration Act, to grant requests for information contained in documents. 3. The court shall decide whether the refusal or limitation on taking cognisance referred to in the first paragraph is justified. 4. Should the court decide that such refusal is justified, the obligation shall not apply. 5. Where the court decides that the restriction on taking cognisance is justified, it may, with the permission of the other party, give a ruling on the basis of, among other factors, the information or documents concerned. If permission [by the other party] is withheld, the case shall be referred to another bench.” In the light of the rulings given on 16 June 1994 by the Administrative Jurisdiction Division, the Netherlands Government decided to undertake a comprehensive review of the statutory rules governing the Netherlands intelligence and security services. This resulted in the enactment of the Intelligence and Security Services Act 2002 which entered into force on 29 May 2002, replacing the 1987 Act. The 2002 Act provides for two intelligence and security agencies, the General Intelligence and Security Service (Algemene Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – “the AIVD”) and the Military Intelligence and Security Service (Militaire Inlichtingen- en Veiligheidsdienst – “the MIVD”). The AIVD’s tasks are set out in Article 6 § 2, and those of the MIVD in Article 7 § 2 of the 2002 Act. The Act also contains detailed provisions on the categories of persons about whom information may be collected, the circumstances in which information may be collected, the means that may be used for obtaining information and the manner in which information may be recorded. The 2002 Act further provides for an independent Supervisory Board (Commissie van Toezicht), entrusted with the task of monitoring the lawfulness of the activities of the intelligence and security agencies. Pursuant to Article 73 of the 2002 Act, the Ministers concerned, the heads of the agencies, the official entrusted with the task of coordinating the policies and activities of the AIVD and the MIVD, and all other officials involved in activities under the 2002 Act, are obliged to provide the Supervisory Board with any information and cooperation which the Board considers necessary to the performance of its tasks. The 2002 Act also provides for the possibility for individuals to request access to information held on them or their deceased spouse, partner, child or parent. Article 57 of the 2002 Act provides that the Regional Court of The Hague has jurisdiction to hear appeals against decisions refusing access to such information.