MOSCONI c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
MOSCONI c. FRANCE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 36190/02 prezentate de François MOSCONI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 septembrie 2002, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl François Mosconi, este un cetățean francez rezident în Conca. El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Lyon-Caen, avocat al Consiliului. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, primarul unei comune corse, a fost citat să se prezinte la ședința Tribunalului Corecțional din Ajaccio din 29 octombrie 1999 pentru trei șefi de prevenire : ingerința unui ales public într-o cauză a cărei lichidare sau plată o asigură, subminează libertatea de acces sau egalitatea candidaților în contractele de achiziții publice și ingerința unui ales public într-o cauză a cărei administrare sau supraveghere o asigură; reclamantul a fost prezent la ședință. Prin hotărârea din 7 ianuarie 2000, Tribunalul a dispus o informare suplimentară și a trimis cazul la ședința din 9 martie 2000. La această ședință, la care reclamantul era prezent, cauza a fost trimisă, pentru a se pronunța asupra fondului, la ședința din 4 mai 2000. La acea dată, tribunalul a declarat că era necesar să se ia o hotărâre contradictorie în pofida absenței reclamantului și a refuzat să-și asculte avocatul. Prin hotărârea din 2 iunie 2000, contradictorie care trebuia să fie pronunțată, tribunalul l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la un an de închisoare cu suspendare și trei ani de privare de drepturi civile și civile. Recurentul și procurorul public au făcut apel. Reclamantul a susținut în special că refuzul de a-și asculta avocatul era contrar articolului 6 din convenție, că hotărârea era în mod corespunzător în favoarea anulării și că, prin urmare, cauza trebuia să fie trimisă în fața instanței. Reclamantul a fost prezent la ședința Curții de Apel din Bastia din 18 decembrie 2006. Aprilie 2001 și a fost asistat de un avocat și a fost ascultat în interogatoriu și în apărare și a primit ultimul cuvânt, iar avocatul său a fost ascultat în pledoarie. Prin hotărârea din 16 mai 2001, Curtea de Apel nu a răspuns prin intermediul articolului 6 din convenție și a confirmat hotărârea cu privire la vinovăție, ci l-a reformat asupra pedepsei, stabilindu-l la nouă luni de închisoare cu suspendare și doi ani de privare de drepturi civile și civile. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din convenție, reclamantul a luat măsuri pentru a considera, printre altele, că nu există motive pentru lipsa unui răspuns din partea Curții de Apel la motivul său întemeiat pe încălcarea articolului 6 din convenție. Prin hotărârea din 10 aprilie 2002, Curtea de Casație a respins recursul, în special că: în cazul în care Curtea de Apel nu a răspuns în mod greșit la concluziile [reclamantului] care acuză instanța corecțională că nu a acceptat ca avocatul său să îl reprezinte în ședința dezbaterilor, hotărârea nu a fost totuși în curs de cenzură din moment ce anularea hotărârii impunea judecătorilor de al doilea grad să se adreseze și să se pronunțe pe fond prin aplicarea articolului 520 din Codul de procedură penală. Dreptul intern relevant Apelul are un efect devolutiv, și anume că acesta are drept rezultat sesizarea procesului, deja judecat de instanța inferioară, instanța superioară. Întreaga litigiu este transmis Curții de Apel, de fapt și în drept, dar acest principiu nu se aplică decât în limita stabilită de actul de apel și de calitatea apelantului (art. 509 din Codul de procedură penală). Curtea de Apel are puterea de a schimba calificarea faptelor și de a examina noi mijloace, dar nu poate decât să cunoască fapte deferite primului judecător. Chiar și atunci când apelul este general (și este considerat ca atare atâta timp cât nu a fost restricționat în mod expres la anumite puncte speciale), instanța de apel nu are competența de a examina fapte noi care nu ar fi fost prezentate primilor judecători, ci numai noile motive invocate de părți. Această limitare a efectului evolutiv este exclusă atunci când instanța de apel exercită dreptul de invocare (art. 520 din Codul de procedură penală). În caz de apel pentru nereguli de formă, Curtea de Apel, după anularea deciziei, are nu numai dreptul, ci și, potrivit jurisprudenței, are obligația de a se pronunța ea însăși cu privire la fondul procesului, fără a-l retrimite în fața instanței de primă instanță. Acest drept de invocare îl sesizează pe judecătorul de apel în aceleași condiții ca și judecătorul de primă instanță, permițându-i astfel acestuia să se pronunțe în deplină libertate asupra întregii cauze. art. 520 din Codul de procedură penală Dacă hotărârea este anulată pentru încălcarea sau omisiunea neremediată a unor forme prevăzute de lege cu greu de nulitate, instanța [de apel] evocă și pronunță pe fond. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din convenție, reclamantul, absent la ședința Tribunalului Penal, se plânge de refuzul acestei instanțe de a-și asculta avocatul. Invocând articolele 6 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul consideră că obligația legală a Curții de Apel de a menționa cazul și de a se pronunța în fond privându-l de dreptul la un dublu grad de jurisdicție, cauza sa nefiind examinată de două instanțe succesive care îndeplinesc garanțiile unui proces echitabil. (1) Reclamantul se plânge de refuzul Tribunalului corecțional de a-și asculta avocatul în absența sa și invocă art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special să (...) se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el (...) Curtea amintește că a considerat deja că prezentarea unui inculpat are o importanță capitală și că, prin urmare, legiuitorul ar trebui să poată descuraja abținerile nejustificate, dar a precizat că este de o importanță crucială și pentru echitatea sistemului penal ca pârâtul să fie apărat în mod corespunzător atât în primă instanță, cât și în apel. Aceasta a adăugat că acest ultim interes era cel care precedă și că, prin urmare, faptul că pârâtul, deși desemnat în mod corespunzător, nu ar putea să apară nici măcar dacă nu ar fi avut nici o sansă să justifice faptul că este privat de dreptul la asistență al unui apărător recunoscut la art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. În opinia Curții, este de competența instanțelor să asigure caracterul echitabil al unui proces și, prin urmare, să se asigure că un avocat, care, în mod evident, asistă la acest proces pentru a-și apăra clientul în absența acestuia, are posibilitatea de a face acest lucru (Krombach c. Franța, n 29731/96, § 84, CEDO 2001 II). Cu toate acestea, Comisia a precizat deja că o procedură care se desfășoară în absența pârâtului nu este în sine incompatibilă cu Convenția dacă poate obține ulterior ca o instanță să se pronunțe din nou, după ce l-a ascultat, asupra temeiniciei acuzației în fapt ca în drept (a se vedea, mutatis mutandis Colozza c. Italia, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A n 89, p. 15, § 29 Faas c. (dec.), nr 37675/97, 18 septembrie 2001). În circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră că intervenția ulterioară a Curții de Apel de la Bastia a executat procedura de primă instanță a viciului susceptibil de a-l inaugura. Într-adevăr, un astfel de viciu afecta numai desfășurarea procedurii de primă instanță, iar Curtea de Apel a șters eventuala necunoaștere a dreptului la apărare în primă instanță, deoarece, în apel, reclamantul a fost ascultat și avocatul său a pledat. În consecință, Curtea nu indică nicio aparență de încălcare a articolului 6, astfel cum a fost invocat de solicitant. În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge de obligația legală a Curții de Apel de a menționa cazul și de a se pronunța în fond. El invocă art. 6 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 7, care se citește după cum urmează: Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a fi supusă unei examinări de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, este reglementată de lege. Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, astfel cum sunt definite de lege sau în cazul în care persoana în cauză a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță sau a fost găsită vinovată și condamnată în urma unei acțiuni împotriva acesteia. În cazul de față, prin hotărârea sa din 16 mai 2001, Curtea de Apel de la Bastia, după anularea hotărârii și evocarea cauzei, a examinat vinovăția reclamantului și condamnarea sa. Cu toate că, prin invocare, Curtea de Apel s-a transformat într-un fel într-un judecător de primă instanță, o cale de atac împotriva hotărârii sale era deschisă în dreptul francez, recursul în casare, iar reclamantul a exercitat-o. Curtea admite că revizuirea Cu toate acestea, Curtea de Casație era un judecător al dreptului și nu, precum judecătorul de apel, o instanță care se pronunță din nou asupra faptelor. 7 Statele părți își păstrează dreptul de a decide cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului la reexaminare și pot restrânge domeniul de aplicare al acestuia; în multe dintre aceste state, reexaminarea menționată se limitează astfel la chestiuni de drept (Pesti și Frodl c. Austria (dec.) n 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I, Loewenguth c. Franța (dec.), n 53183/99, CEDO 2000-VI). Curtea precizează că, într-adevăr, protecția articolului 6 din convenție nu încetează cu hotărârea de primă instanță. Un stat are obligația de a se asigura că și în fața instanțelor superioare, justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute în această dispoziție (a se vedea, printre altele, Monnell și Morris c. Regatul Unit, Hotărârea din 2 martie 1987, seria A n 115, p. 21, § 54, și Ekbatani c. Suedia , Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134, p. 12, § 24). Cu toate acestea, nu apare în speță și nici nu se susține că Curtea de Apel și Curtea de Casație ar fi încălcat normele procesului echitabil. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul a putut să examineze declarația de vinovăție și condamnarea de către două instanțe succesive care îndeplinesc cerințele articolului 6 din convenție și, prin urmare, nu consideră că art. 2 din Protocolul nr. 7 ar fi fost ignorat. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Naismith A.B. Baka Grefier Adjunct Președinte