Mosconi împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 36190/02 prezentate de François MOSCONI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 26 aprilie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen mei Mularoni Jočienė, Popović, judecători și domnii S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 26 septembrie 2002, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, în calitate de reclamant, dl François Mosconi, este un cetățean francez rezident în Conca. El este reprezentat în fața Curții de către domnul A. Lyon-Caen, avocat al Consiliului. Circumstanțele cazului Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul, primarul unei comune corse, a fost citat să se prezinte la ședința Tribunalului Corecțional din Ajaccio din 29 octombrie 1999 pentru trei șefi de prevenire : ingerința unui ales public într-o cauză a cărei lichidare sau plată o asigură, subminează libertatea de acces sau egalitatea candidaților în contractele de achiziții publice și ingerința unui ales public într-o cauză a cărei administrare sau supraveghere o asigură; reclamantul a fost prezent la ședință. Prin hotărârea din 7 ianuarie 2000, Tribunalul a dispus o informare suplimentară și a trimis cazul la ședința din 9 martie 2000. La această ședință, la care reclamantul era prezent, cauza a fost trimisă, pentru a se pronunța asupra fondului, la ședința din 4 mai 2000. La acea dată, tribunalul a declarat că era necesar să se ia o hotărâre contradictorie în pofida absenței reclamantului și a refuzat să-și asculte avocatul.

Prin hotărârea din 2 iunie 2000, contradictorie care trebuia să fie pronunțată, tribunalul l-a recunoscut pe reclamant vinovat și l-a condamnat la un an de închisoare cu suspendare și trei ani de privare de drepturi civile și civile. Recurentul și procurorul public au făcut apel. Reclamantul a susținut în special că refuzul de a-și asculta avocatul era contrar articolului 6 din convenție, că hotărârea era în mod corespunzător în favoarea anulării și că, prin urmare, cauza trebuia să fie trimisă în fața instanței. Reclamantul a fost prezent la ședința Curții de Apel din Bastia din 18 decembrie 2006. Aprilie 2001 și a fost asistat de un avocat și a fost ascultat în interogatoriu și în apărare și a primit ultimul cuvânt, iar avocatul său a fost ascultat în pledoarie.

Prin hotărârea din 16 mai 2001, Curtea de Apel nu a răspuns prin intermediul articolului 6 din convenție și a confirmat hotărârea cu privire la vinovăție, ci l-a reformat asupra pedepsei, stabilindu-l la nouă luni de închisoare cu suspendare și doi ani de privare de drepturi civile și civile. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din convenție, reclamantul a luat măsuri pentru a considera, printre altele, că nu există motive pentru lipsa unui răspuns din partea Curții de Apel la motivul său întemeiat pe încălcarea articolului 6 din convenție.

Prin hotărârea din 10 aprilie 2002, Curtea de Casație a respins recursul, în special că: în cazul în care Curtea de Apel nu a răspuns în mod greșit la concluziile [reclamantului] care acuză instanța corecțională că nu a acceptat ca avocatul său să îl reprezinte în ședința dezbaterilor, hotărârea nu a fost totuși în curs de cenzură din moment ce anularea hotărârii impunea judecătorilor de al doilea grad să se adreseze și să se pronunțe pe fond prin aplicarea articolului 520 din Codul de procedură penală. Dreptul intern relevant Apelul are un efect devolutiv, și anume că acesta are drept rezultat sesizarea procesului, deja judecat de instanța inferioară, instanța superioară. Întreaga litigiu este transmis Curții de Apel, de fapt și în drept, dar acest principiu nu se aplică decât în limita stabilită de actul de apel și de calitatea apelantului (art. 509 din Codul de procedură penală).

Curtea de Apel are puterea de a schimba calificarea faptelor și de a examina noi mijloace, dar nu poate decât să cunoască fapte deferite primului judecător. Chiar și atunci când apelul este general (și este considerat ca atare atâta timp cât nu a fost restricționat în mod expres la anumite puncte speciale), instanța de apel nu are competența de a examina fapte noi care nu ar fi fost prezentate primilor judecători, ci numai noile motive invocate de părți. Această limitare a efectului evolutiv este exclusă atunci când instanța de apel exercită dreptul de invocare (art. 520 din Codul de procedură penală). În caz de apel pentru nereguli de formă, Curtea de Apel, după anularea deciziei, are nu numai dreptul, ci și, potrivit jurisprudenței, are obligația de a se pronunța ea însăși cu privire la fondul procesului, fără a-l retrimite în fața instanței de primă instanță.

Acest drept de invocare îl sesizează pe judecătorul de apel în aceleași condiții ca și judecătorul de primă instanță, permițându-i astfel acestuia să se pronunțe în deplină libertate asupra întregii cauze. art. 520 din Codul de procedură penală Dacă hotărârea este anulată pentru încălcarea sau omisiunea neremediată a unor forme prevăzute de lege cu greu de nulitate, instanța [de apel] evocă și pronunță pe fond. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din convenție, reclamantul, absent la ședința Tribunalului Penal, se plânge de refuzul acestei instanțe de a-și asculta avocatul. Invocând articolele 6 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul consideră că obligația legală a Curții de Apel de a menționa cazul și de a se pronunța în fond privându-l de dreptul la un dublu grad de jurisdicție, cauza sa nefiind examinată de două instanțe succesive care îndeplinesc garanțiile unui proces echitabil.

(1) Reclamantul se plânge de refuzul Tribunalului corecțional de a-și asculta avocatul în absența sa și invocă art. 6 alin. (1) și (3) lit. (c) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Orice acuzat are dreptul în special să (...) se apere pe sine sau să aibă sprijinul unui apărător ales de el (...) Curtea amintește că a considerat deja că prezentarea unui inculpat are o importanță capitală și că, prin urmare, legiuitorul ar trebui să poată descuraja abținerile nejustificate, dar a precizat că este de o importanță crucială și pentru echitatea sistemului penal ca pârâtul să fie apărat în mod corespunzător atât în primă instanță, cât și în apel.

Aceasta a adăugat că acest ultim interes era cel care precedă și că, prin urmare, faptul că pârâtul, deși desemnat în mod corespunzător, nu ar putea să apară nici măcar dacă nu ar fi avut nici o sansă să justifice faptul că este privat de dreptul la asistență al unui apărător recunoscut la art. 6 alineatul (3) litera (c) din convenție. În opinia Curții, este de competența instanțelor să asigure caracterul echitabil al unui proces și, prin urmare, să se asigure că un avocat, care, în mod evident, asistă la acest proces pentru a-și apăra clientul în absența acestuia, are posibilitatea de a face acest lucru (Krombach c. Franța, n 29731/96, § 84, CEDO 2001 II).

Cu toate acestea, Comisia a precizat deja că o procedură care se desfășoară în absența pârâtului nu este în sine incompatibilă cu Convenția dacă poate obține ulterior ca o instanță să se pronunțe din nou, după ce l-a ascultat, asupra temeiniciei acuzației în fapt ca în drept (a se vedea, mutatis mutandis Colozza c. Italia, Hotărârea din 12 februarie 1985, seria A n 89, p. 15, § 29 Faas c. (dec.), nr 37675/97, 18 septembrie 2001). În circumstanțele speciale ale cauzei, Curtea consideră că intervenția ulterioară a Curții de Apel de la Bastia a executat procedura de primă instanță a viciului susceptibil de a-l inaugura. Într-adevăr, un astfel de viciu afecta numai desfășurarea procedurii de primă instanță, iar Curtea de Apel a șters eventuala necunoaștere a dreptului la apărare în primă instanță, deoarece, în apel, reclamantul a fost ascultat și avocatul său a pledat.

În consecință, Curtea nu indică nicio aparență de încălcare a articolului 6, astfel cum a fost invocat de solicitant. În consecință, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge de obligația legală a Curții de Apel de a menționa cazul și de a se pronunța în fond. El invocă art. 6 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 7, care se citește după cum urmează: Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a fi supusă unei examinări de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, este reglementată de lege.

Acest drept poate face obiectul unor excepții pentru infracțiuni minore, astfel cum sunt definite de lege sau în cazul în care persoana în cauză a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță sau a fost găsită vinovată și condamnată în urma unei acțiuni împotriva acesteia. În cazul de față, prin hotărârea sa din 16 mai 2001, Curtea de Apel de la Bastia, după anularea hotărârii și evocarea cauzei, a examinat vinovăția reclamantului și condamnarea sa. Cu toate că, prin invocare, Curtea de Apel s-a transformat într-un fel într-un judecător de primă instanță, o cale de atac împotriva hotărârii sale era deschisă în dreptul francez, recursul în casare, iar reclamantul a exercitat-o.

Curtea admite că revizuirea Cu toate acestea, Curtea de Casație era un judecător al dreptului și nu, precum judecătorul de apel, o instanță care se pronunță din nou asupra faptelor. 7 Statele părți își păstrează dreptul de a decide cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului la reexaminare și pot restrânge domeniul de aplicare al acestuia; în multe dintre aceste state, reexaminarea menționată se limitează astfel la chestiuni de drept (Pesti și Frodl c. Austria (dec.) n 27618/95 și 27619/95, CEDO 2000-I, Loewenguth c. Franța (dec.), n 53183/99, CEDO 2000-VI). Curtea precizează că, într-adevăr, protecția articolului 6 din convenție nu încetează cu hotărârea de primă instanță.

Un stat are obligația de a se asigura că și în fața instanțelor superioare, justițiabilii beneficiază de garanțiile fundamentale prevăzute în această dispoziție (a se vedea, printre altele, Monnell și Morris c. Regatul Unit, Hotărârea din 2 martie 1987, seria A n 115, p. 21, § 54, și Ekbatani c. Suedia , Hotărârea din 26 mai 1988, seria A n 134, p. 12, § 24). Cu toate acestea, nu apare în speță și nici nu se susține că Curtea de Apel și Curtea de Casație ar fi încălcat normele procesului echitabil. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul a putut să examineze declarația de vinovăție și condamnarea de către două instanțe succesive care îndeplinesc cerințele articolului 6 din convenție și, prin urmare, nu consideră că art. 2 din Protocolul nr. 7 ar fi fost ignorat.

Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Naismith A.B. Baka Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 36190/02 présentée par François MOSCONI contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 26 avril 2005 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , I. Cabral Barreto , R. Türmen , M mes A. Mularoni , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 26 septembre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. François Mosconi, est un ressortissant français résidant à Conca. Il est représenté devant la Cour par M e A. Lyon-Caen, avocat aux Conseils. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant, maire d'une commune corse, fut cité à comparaître à l'audience du tribunal correctionnel d'Ajaccio du 29 octobre 1999 pour trois chefs de prévention : ingérence d'élu public dans une affaire dont il assure la liquidation ou le paiement, atteinte à la liberté d'accès ou à l'égalité des candidats dans les marchés publics et ingérence d'élu public dans une affaire dont il assure l'administration ou la surveillance. Le requérant fut présent à l'audience. Par un jugement du 7 janvier 2000, le tribunal ordonna un supplément d'information et renvoya l'affaire à l'audience du 9 mars 2000. A cette audience, à laquelle le requérant était présent, l'affaire fut renvoyée, pour statuer sur le fond, à l'audience du 4 mai 2000. A cette date, le tribunal dit qu'il y avait lieu de statuer contradictoirement malgré l'absence du requérant et refusa d'entendre son avocat.

Par un jugement du 2 juin 2000, contradictoire à signifier, le tribunal reconnut le requérant coupable et le condamna à un an d'emprisonnement avec sursis et trois ans de privation des droits civils et civiques. Le requérant et le ministère public firent appel. Le requérant plaida notamment que le refus d'entendre son avocat était contraire à l'article 6 de la Convention, que le jugement encourait en conséquence l'annulation et que l'affaire devait donc être renvoyée devant le tribunal. Le requérant fut présent à l'audience de la cour d'appel de Bastia du 18 avril 2001 et assisté d'un avocat. Il y fut entendu en ses interrogatoire et moyens de défense et eut la parole en dernier. Son avocat fut entendu en sa plaidoirie.

Par un arrêt du 16 mai 2001, la cour d'appel ne répondit pas au moyen tiré de l'article 6 de la Convention et confirma le jugement sur la culpabilité mais le réforma sur la peine, la fixant à neuf mois d'emprisonnement avec sursis et deux ans de privation des droits civils et civiques. Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant se pourvut en cassation estimant notamment qu'équivalait à une absence de motifs l'absence de réponse de la cour d'appel à son moyen tiré de la violation de l'article 6 de la Convention.

Par un arrêt du 10 avril 2002, la Cour de cassation rejeta le pourvoi, estimant notamment que « si c'est à tort que la cour d'appel n'a pas répondu aux conclusions [du requérant] qui faisait grief au tribunal correctionnel de n'avoir pas accepté que son avocat le représente à l'audience des débats, l'arrêt n'encourt cependant pas la censure dès lors que l'annulation du jugement faisait obligation aux juges du second degré d'évoquer et de statuer au fond par application de l'article 520 du code de procédure pénale ». B. Le droit interne pertinent L'appel a un effet dévolutif, c'est-à-dire qu'il a pour résultat de saisir du procès, déjà jugé par la juridiction inférieure, la juridiction supérieure.

Tout le litige est transmis à la cour d'appel, en fait et en droit, mais ce principe ne vaut que dans la limite fixée par l'acte d'appel et par la qualité de l'appelant (article 509 du code de procédure pénale). La cour d'appel a le pouvoir de changer la qualification des faits et d'examiner des moyens nouveaux, mais elle ne peut que connaître des faits déférés au premier juge. Même lorsque l'appel est général (et il est considéré comme tel du moment qu'il n'a pas été expressément restreint à certains points particuliers), la juridiction d'appel n'a pas le pouvoir d'examiner des faits nouveaux qui n'auraient pas été soumis aux premiers juges mais seulement les moyens nouveaux invoqués par les parties.

Cette limitation de l'effet dévolutif se trouve écartée lorsque le juge d'appel exerce le droit d'évocation (article 520 du code de procédure pénale). En cas d'appel pour irrégularité de forme, la cour d'appel, après avoir annulé la décision, a non seulement le droit mais d'après la jurisprudence elle a l'obligation de statuer elle-même sur le fond du procès sans le renvoyer devant le juge de première instance. Ce droit d'évocation saisit le juge d'appel dans les mêmes conditions que le juge de première instance, ce qui lui permet de statuer en toute liberté sur toute l'affaire. Article 520 du code de procédure pénale « Si le jugement est annulé pour violation ou omission non réparée de formes prescrites par la loi à peine de nullité, la cour [d'appel] évoque et statue sur le fond.

» GRIEF 1. Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, le requérant, absent à l'audience du tribunal correctionnel, se plaint du refus de ce tribunal d'entendre son avocat. 2. Invoquant les articles 6 de la Convention et 2 du Protocole n o 7, le requérant estime que l'obligation légale faite à la cour d'appel d'évoquer l'affaire et de statuer au fond le prive du droit à un double degré de juridiction, sa cause n'ayant pas été examinée par deux juridictions successives remplissant les garanties d'un procès équitable. EN DROIT 1. Le requérant se plaint du refus du tribunal correctionnel d'entendre son avocat en son absence et invoque l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

(...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l'assistance d'un défenseur de son choix (...) ; » La Cour rappelle qu'elle a déjà considéré que la comparution d'un prévenu revêtait une importance capitale et que, dès lors, le législateur devait pouvoir décourager les abstentions injustifiées. Elle a toutefois précisé qu'il était aussi d'une importance cruciale pour l'équité du système pénal que l'accusé soit adéquatement défendu tant en première instance qu'en appel. Elle a ajouté que c'est ce dernier intérêt qui prévalait et que, par voie de conséquence, le fait que l'accusé, bien que dûment assigné, ne comparaisse pas ne saurait – même à défaut d'excuse – justifier qu'il soit privé du droit à l'assistance d'un défenseur que lui reconnaît l'article 6 § 3 c) de la Convention.

Pour la Cour, il appartient aux juridictions d'assurer le caractère équitable d'un procès et de veiller par conséquent à ce qu'un avocat, qui à l'évidence y assiste pour défendre son client en l'absence de celui-ci, se voie donner l'occasion de le faire ( Krombach c. France , n o 29731/96, § 84, CEDH 2001 ‑ II). Mais elle a également déjà précisé qu'une procédure se déroulant en l'absence du prévenu n'est pas en soi incompatible avec la Convention s'il peut obtenir ultérieurement qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu, sur le bien-fondé de l'accusation en fait comme en droit (voir, mutatis mutandis , Colozza c. Italie , arrêt du 12 février 1985, série A n o 89, p. 15, § 29 ; Faas c. Belgique (déc.), n o 37675/97, 18 septembre 2001). Dans les circonstances particulières de l'affaire, la Cour estime que l'intervention ultérieure de la cour d'appel de Bastia a purgé la procédure de première instance du vice susceptible de l'entacher.

En effet, un tel vice affectait uniquement le déroulement de la procédure de première instance et la cour d'appel a effacé l'éventuelle méconnaissance des droits de la défense en première instance puisqu'en appel le requérant a été entendu et son avocat a plaidé. En conséquence, la Cour ne relève aucune apparence de violation de l'article 6 tel qu'invoqué par le requérant. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de l'obligation légale faite à la cour d'appel d'évoquer l'affaire et de statuer au fond. Il invoque les articles 6 de la Convention et 2 du Protocole n o 7, qui se lit comme suit : « 1. Toute personne déclarée coupable d'une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation.

L'exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi. 2. Ce droit peut faire l'objet d'exceptions pour des infractions mineures telles qu'elles sont définies par la loi ou lorsque l'intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d'un recours contre son acquittement. » En l'espèce, par son arrêt du 16 mai 2001, la cour d'appel de Bastia, après avoir annulé le jugement et évoqué l'affaire, a examiné la culpabilité du requérant et sa condamnation. Bien que, en procédant à l'évocation, la cour d'appel se soit en quelque sorte transformée en un juge de première instance, une voie de recours contre son arrêt était ouverte en droit français, le pourvoi en cassation, et le requérant l'a exercée.

La Cour admet que le « réexamen » auquel la Cour de cassation était alors susceptible de procéder était limité aux questions de droit, la Cour de cassation étant un juge du droit et non, comme le juge d'appel, une juridiction qui statue à nouveau sur les faits. Elle rappelle, toutefois, qu'il ressort du texte de l'article 2 du Protocole n o 7 que les Etats Parties conservent la faculté de décider des modalités d'exercice du droit à réexamen et peuvent restreindre l'étendue de celui-ci ; dans nombre de ces Etats, ledit réexamen se trouve ainsi limité aux questions de droit ( Pesti et Frodl c. Autriche (déc.) n o 27618/95 et 27619/95, CEDH 2000-I, Loewenguth c. France (déc.), n o 53183/99, CEDH 2000-VI).

La Cour précise que, certes, la protection de l'article 6 de la Convention ne cesse pas avec le jugement de première instance. Un Etat a l'obligation de veiller à ce que devant les juridictions supérieures aussi, les justiciables jouissent des garanties fondamentales énoncées dans cette disposition (voir, entre autres, Monnell et Morris c. Royaume-Uni , arrêt du 2 mars 1987, série A n o 115, p. 21, § 54, et Ekbatani c. Suède , arrêt du 26 mai 1988, série A n o 134, p. 12, § 24). Or, il n'apparaît pas en l'espèce et il n'est d'ailleurs pas allégué que la cour d'appel et la Cour de cassation auraient manqué aux règles du procès équitable. Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant a pu faire examiner la déclaration de culpabilité et la condamnation par deux juridictions successives répondant aux exigences de l'article 6 de la Convention.

Elle ne considère donc pas que l'article 2 du Protocole n o 7 aurait été méconnu. Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Naismith A.B. Baka Greffier adjoint Président