VASILESCU c. ROUMANIE

Acțiunea în revendicare de proprietate După schimbarea regimului politic român în 1989, reclamantul a întreprins mai multe demersuri în fața autorităților locale pentru a obține restituirea proprietății imobiliare sus-menționate. A cerut primariei din Voluntari clarificări cu privire la regimul juridic al proprietății și la titlul de proprietate al statului. Printr-o scrisoare din 24 februarie 1994, primăria din Voluntari l-a informat că între 1958 și 1965 imobilul a fost în posesia Ministerului Apărării, apoi a școlii din oraș. De asemenea, menționa că « pe 31 decembrie 1966, în virtutea unui proces-verbal înregistrat sub nr. 6002, clădirea și un teren de 1500 m 2 au devenit, în aplicarea decretelor nr. 218/1960 și 712/1996, proprietatea primariei ». În orice caz, primăria estimă că a devenit proprietară a bunului prin prescripție achizitivă, datorată unei posesiuni mai mare de patruzeci de ani. Ca urmare a acestei scrisori, reclamantul a depus o plângere la parchet contra secretarului primariei pentru fals și abuz. În cursul investigației, parchetul a pronunțat trei ordine de neîncepere a urmăririi penale care au fost apoi anulate de parchetul din Curtea Supremă de Justiție, ca urmare a plângerilor reclamantului. Investigația s-a încheiat în 2000, când printr-o scrisoare din 6 octombrie 2000, parchetul de pe lângă tribunalul de prima instanță din Buftea l-a informat pe reclamant că procesul-verbal nr. 6002 invocat de primărie pentru a justifica titlul său de proprietate nu exista. Printr-o scrisoare din 8 ianuarie 1997, primăria din Voluntari l-a informat pe reclamant că nu deținea nici un document care să ateste modalitatea transferului bunului litigios în patrimoniul statului. Cu invocare a legii nr. 112/1995 privind situația juridică a unor bunuri imobiliare cu destinație de locuință, reclamantul a cerut restituirea imobilului. Printr-o decizie din 18 iunie 1997, comisia pentru aplicarea acestei legi a respins cererea sa, cu motiv că bunul a devenit proprietate a statului fără titlu valabil și că, prin urmare, dispozițiile legii sus-menționate nu i se aplicau. În 1997, reclamantul și mama sa au sesizat, în virtutea articolelor 480 și următoarele din codul civil, tribunalul de prima instanță din Buftea cu o acțiune în revendicare împotriva primariei din Voluntari, a Consilului județean al Ilfov și a altor persoane care foloseau diverse parcele ale terenului litigios. Printr-o sentință din 26 iunie 1998, tribunalul a estimat că statul a luat posesia bunului fără titlu și, prin urmare, a ordonat restituirea acestuia reclamantului și mamei sale. Primăria din Voluntari a contestat sentința, susținând că bunul a devenit legal proprietate a statului în virtutea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966. Într-o note de apărare, reclamantul, invocând decizia din 13 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție care constata neconstituționalitatea decretelor în cauză, a susținut că acestea nu au operat un transfer valabil de proprietate. Printr-o hotărâre din 8 februarie 1999, tribunalul județean din București a admis contestația. A considerat că primăria era proprietara bunului revendicat, ținând seama mai ales de: « Din dosarul de cauză și din cererea de introducere a instanței rezultă că terenul și construcțiile revendicate sunt administrate din 1965 de primăria din Voluntari, o parte fiind ocupată de sediul primariei și alta de alte defavorite, în virtutea contractelor de închiriere încheiate cu primăria. Conform articolului 36 al legii nr. 18/1991, terenurile aparținând statului, situate în perimetrul localităților și administrate de primării, au fost transferate în patrimoniul comunelor. Având în vedere această dispoziție, sentința tribunalului de prima instanță care concluzionează că primăria deținea imobilul fără titlu valabil, este prost fundată (...) Un argument suplimentar este tras din art. 3 § 4 al legii nr. 213/1998 potrivit căruia (...) bunurile menționate în al treilea punct al listei anexe la lege, și anume clădirile folosite ca sediu al consilului local și al primariei, precum și terenurile aferente, fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și județelor (...) » Reclamantul și mama sa au depus un recurs contra acestei hotărâri. Au susținut că tribunalul județean și-a pronunțat decizia bazându-se pe o singură probă, și anume scrisoarea primariei din Voluntari din 24 februarie 1994. Or, afirmațiile conținute în această scrisoare fuseseră infirmate de scrisoarea din 1997 a aceleiași primării. De asemenea, au susținut că tribunalul județean a comis grave erori în aplicarea și interpretarea celor două legi sus-menționate : deși art. 36 § 1 al legii 18/1991 atribuia comunei terenurile care aparținuseră statului, §5 al aceluiași articol preciza că terenurile care au devenit proprietate a statului în virtutea decretului nr. 712/1966, ceea ce era cazul conform spuselor primariei, trebuia restituie fostilor proprietari. Cu privire la legea nr. 213/1998 privind domeniul public, au subliniat că art. 6 al acesteia dispunea că domeniul public nu cuprindea decât bunurile care au devenit proprietate a statului în virtutea unui titlu valabil și că aparținea instanțelor judecătorești să stabilească validitatea titlului statului, lucru pe care tribunalul județean nu l-a făcut. Printr-o hotărâre din 13 decembrie 1999, curtea de apel din București a respins recursul și a confirmat bine-fondarea deciziei tribunalului județean, în termenii următori : « Trimiteri la dispozițiile articolului 36 al legii nr. 18/1991 și la al treilea punct al listei anexe la legea nr. 213/1998 sunt corecte, deoarece tribunalul județean a judecata că bunurile litigioase se găsesc în patrimoniul statului. Tribunalul a examinat piesele menționate de reclamanți în recursurile lor, dar le-a respins cu dreptate, deoarece o situație contrară rezulta din alte piese. Faptele au fost corect stabilite de instanța de apel, luând în considerare scrisoarea din 24 februarie 1994 care ateștea că între 1958 și 1965 terenul era în posesia școlii locale care l-a primit de la Ministerul Apărării ; printr-un proces-verbal din 26 aprilie 1965, imobilul a fost preluat de Consilul local din Voluntari și, prin procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966, bunul compus din construcții cu o suprafață de 588 m 2 și un teren de 1500 m 2 a fost transferat în patrimoniul consilului local din Voluntari, în virtutea articolului III al decretului nr. 218/1960 și al decretului nr. 712/1966. Faptul că prin scrisoarea din 8 ianuarie 1997 primăria din Voluntari afirma că nu deținea nici un document privind modalitatea transferului bunului în patrimoniul statului nu înseamnă că acest transfer nu a avut loc (...) Cu privire la decizia comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995, (...) aceasta nu poate fi investită cu autoritatea lucrului judecat cu privire la regimul juridic al imobilului. » La o dată neprecizată, bazandu-se pe o scrisoare din 6 octombrie 2000 prin care parchetul local l-a informat că procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966, pe care instanțele judecătorești se bazaseră pentru a respinge acțiunea sa, nu exista, reclamantul a introdus o acțiune de revizuire a hotărârii din 13 decembrie 1999. Acțiunea sa a fost respinsă de curtea de apel din București, cu motiv că decizia parchetului era ulterioară hotărârii curții de apel din București din 13 decembrie 1999.

Dezvoltări ulterioare comunicării cererii guvernului pârât : acțiune în restituzione de proprietate fundată pe legea nr. 10/2001 Pe 10 august 2001 și 20 ianuarie 2004, reclamantul și mama sa au cerut restituirea bunului imobiliar litigios in fața comisiei locale de aplicare a legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile abuziv naționaliste. La propunerea comisiei, printr-o decizie din 24 mai 2004, primarul comunei Voluntari a restituit reclamantului o parte a bunului imobiliar, și anume un teren de 5425 m 2 și construcțiile care se găseau pe acesta. Conform informațiilor furnizate de reclamant, o acțiune de anulare a deciziei sus-menționate, introdusă de o societate comercială care reclamă de asemenea un drept de proprietate asupra terenului în chestiune, ar fi în prezent în curs de examinare la tribunalul județean din București. B. Dreptul și practica internă relevantă 1. Codul civil Art 480 « Proprietatea este dreptul de a se folosi și dispune de lucruri în mod absolut, cu condiția ca să nu se faceă o folosință interzisă de legi sau reglementări. » Art 481 « Nimeni nu poate fi constrâns să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu o indemnizație dreaptă și prealabilă. » 2. Decretul nr. 218/1960 privind prescripția achizitivă Articolul III « Dreptul de revendicare a unui bun care a intrat, înainte de publicarea prezentului decret, în posesia statului (...) în absența unui titlu (...) este prescris după o perioadă de doi ani care curge de la data intrării în posesia (...) »

Decretul nr. 712/1966 privind bunurile prevăzute de articolul III al decretului 218/1960 « Bunurile care se încadrează în categoria prevăzută de articolul III al decretului nr. 218/1960 (...) și care se găsesc în posesia unei organizații socialiste, sunt considerate proprietate a statului de la data intrării lor în posesia statului sau a altei organizații socialiste (...) »

Legea nr. 18/1991 privind terenurile agricole art. 36 « 1. Terenurile în perimetrul localităților care sunt proprietate a statului și care se găsesc la momentul promulgării acestei legi sub administrarea primăriilor, devin proprietate ale comunelor sau ale orașelor (...)

Terenurile neconstruite (...) în perimetrul localităților, care se găsesc sub administrarea primăriilor, considerate proprietate a statului prin aplicarea dispozițiilor decretului nr. 712/1966, vor fi restituie fostilor proprietari sau moștenitorilor acestora, după caz, la cerere (...) » 5. Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind domeniul public și regimul juridic al acestuia art. 3 § 4 « Bunurile menționate în al treilea punct al listei anexe la lege [ terenurile și clădirile constituind sediul Consilului local și al primariei ], precum și cele declarate de interes sau utilitate publică de Consilul local fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și județelor. » art. 6 « 1. Fac de asemenea parte din domeniul public sau privat al statului sau al altor structuri administrative, bunurile achiziție de statul între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, cu condiția ca acestea să fi intrat în patrimoniul statului în virtutea unui titlu, adică în respectarea Constituției, a tratatelor internaționale ale căror parte era România și a legilor în vigoare la data la care bunurile în chestiune au intrat în patrimoniul statului. 2. Cu excepția cazului în care situația lor se găsește reglementată de legi speciale de reparație, bunurile deținute de stat fără titlu valabil, inclusiv cele care au fost achiziționate ca urmare a unui viciu al consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenii acestora. 3. Instanțele judecătorești sunt competente pentru a aprecia validitatea titlului. »

Jurisprudența Curții Supreme de Justiție a) Hotărâri din 8 iunie și 13 iulie 1993 În cauze care au ca obiect revendicarea bunurilor imobiliare naționaliste în perioada regimului comunist, Curtea Supremă trebuia să examineze recursuri de anulare introduse de procurorul general împotriva deciziilor definitive care constatau ilegalitatea naționalității acestor imobile. Procurorul susținea că bunurile litigioase au devenit proprietate a statului în virtutea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966 și că instanțele nu erau competente să judece acțiunile în revendicare. Respingând recursurile procurorului, Curtea Supremă a constatat neconstituționalitatea decretelor în cauză în raport cu Constituțiile din 1952, 1965 și 1991. Prin urmare, a considerat că aceste decrete nu puteau transfera valabil proprietatea privată în patrimoniul statului și că, prin urmare, proprietarii bunurilor imobiliare naționaliste în virtutea acestor decrete nu au pierdut niciodată proprietatea. Cu privire la imposibilitatea instanțelor de a judeca acțiunile în revendicare, Curtea a considerat că un asemenea refuz constituia o negare a justiției. b) Hotărâre din 28 septembrie 1998 Pe 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție, pronunțând cu toate camerele reunite, a hotărât la unanimitate că instanțele judecătorești erau competente pentru a judeca litigiile privind încălcările dreptului de proprietate comise între 1944 și 1989. c) Hotărâre din 10 noiembrie 1999 În o cauză care avea de asemenea ca obiect revendicarea unui imobil nacionalit în perioada regimului comunist, Curtea Supremă și-a confirmat din nou jurisprudența potrivit căreia statul nu putea invoca decretele nr. 218/1960 și 712/1966 pentru a susține un transfer valabil de proprietate a unui imobil în patrimoniul său. RECLAMAȚII 1. Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul denunță caracterul inechitabil al procedurii privind acțiunea sa în revendicare. În acest sens, susține că tribunalul județean și curtea de apel din București au interpretat arbitrar dispozițiile legilor nr. 18/1991 și 213/1998 și au pronunțat sentințe în contradicție cu piesele din dosar și cu jurisprudența Curții Supreme de Justiție. Pe baza aceluiași articol, susține lipsa de imparțialitate a acestor instanțe judecătorești. 2. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, se consideră victimă a unei încălcări continue a dreptului său de proprietate din 1945, data ocupării ilegale a imobilului său, și până în prezent. ÎN DREPT A. Privind întrebarea dacă Curtea a fost valabil sesizată de mama reclamantului Printr-o telecopie din 30 ianuarie 2004, reclamantul susține că a introdus cererea și în numele mamei sale. Susține că aceasta a fost de asemenea parte la procedura internă și furnizează copii ale mai multor plenipotențe prin care mama sa i-a acordat puteri depline pentru a o reprezenta în fața autorităților naționale și a terților. Prin urmare, cere ca cererea mamei sale să fie alăturată sa sa. Curtea amintește din start practica sa în materie, conform căreia data introducerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formuleaza, chiar și în mod sumar, reclamațiile pe care intinde să le ridice. Amintește de asemenea că, în virtutea articolului 36 § 1 al regulamentului Curții, reprezentantul unui reclamant trebuie să producă « o plenipotență sau un mandat scris » care să îl autorizeze să depună în fața Curții o cerere în numele reclamantului. În consecință, un simplu mandat scris ar fi valabil în scopul procedurii în fața Curții, cu condiția ca din acesta să rezulte voința reclamantului de a introduce o asemenea cerere ( Velikova c. Bulgaria , nr. 41488/98, § 50, CEDO 2000 ‑ VI). În prezenta cauză, data introducerii cererii este data trimiterii Curții a formularului de cerere, și anume 21 aprilie 2000. Or, Curtea observă că acest formular a fost completat doar de dl. Vasilescu și că acesta nu a menționat în niciun fel, nici în corespondența ulterioară cu greferia, intenția mamei sale de a se alătura cererii. Prin urmare, în măsura în care cererea mamei reclamantului poate fi considerată ca exprimând intenția acesteia de a sesiza Curtea cu o cerere, trebuie fixată pe 30 ianuarie 2004 data introducerii acesteia. Ținând seama de faptul că în cazul de față decizia internă definitivă este hotărârea din 13 decembrie 1999 a curții de apel din București, Curtea estimează că cererea mamei reclamantului este tardivă, în sensul articolului 35 § 1 al Convenției, și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției. B. Privind încălcările alegrate 1. Reclamantul susține că cauza sa nu a fost examinată echitabil, în încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției care dispune în partea sa relevantă : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil, (...) de o instanță independentă și imparțială, (...) care va decide (...) asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...). » Curtea observă că această reclamație comportă două ramuri : prima privește pretinsa interpretare arbitrară de către tribunalul județean și curtea de apel din București a dreptului intern relevant și a pieselor din dosar ; a doua vizează pretinsa absență a imparțialității acestor instanțe judecătorești. a) Privind reclamația privind interpretarea pretinsa arbitrară a pieselor dosarului și a dreptului intern relevant Reclamantul susține că situația juridică a imobilului revendicat era reglementată de articolele 36 § 5 al legii nr. 18/1991 și 6 al legii nr. 213/1998. Prin urmare, estimează că tribunalul județean și curtea de apel din București și-au fundamentat hotărârile arbitrar pe articolele 36 § 1 și 3 § 4 ale legilor sus-menționate. Mai mult, susține că aceste instanțe judecătorești au eliminat arbitrar piesele dosarului care probau absența unui titlu valabil de proprietate al statului, în favoarea unei scrisori din 1994 a primariei din Voluntari care prețindea că printr-un proces-verbal din 1966, bunul a devenit proprietate a primariei în virtutea decretelor nr. 218/1960 și 712/1996. Or, susține că această scrisoare a fost infirmată de o altă scrisoare din 1997 a aceleiași primării și că, ca urmare a unei investigații de către parchetul local, s-a dovedit că procesul-verbal sus-menționat era fals. În fine, subliniază că decretele nr. 218/1960 și 712/1996 fuseseră declarate neconstituționale prin hotărârea din 13 iulie 1993 a Curții Supreme de Justiție. Guvernul amintește din start jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia, atunci când verifica conformitatea unei proceduri interne cu art. 6 § 1 al Convenției, Curtea nu este competentă pentru a cunoaște erori de fapt sau de drept pretinse a fi comise de o instanță națională. Cu privire la examinarea pieselor dosarului, amintește de asemenea că instanțele interne sunt competente pentru a aprecia liber relevanța și utilitatea acestora. În cazul de față, consideră că procedura i-a oferit reclamantului ocazia de a-și prezenta cauza în condiții care nu l-au plasat într-o situație dezavantajată în comparație cu celelalte părți și că instanțele interne au examinat toate chestiunile esențiale pentru cauză, pronunțând soluții în conformitate cu legea română aplicabilă. În acest sens, Guvernul subliniază că curtea de apel a judecat că imobilul litigios a devenit proprietate a statului prin lege, și anume decretele nr. 218/1960 și 712/1996. Prin urmare, susține că procesul-verbal nr. 6002 din 31 decembrie 1966, care servea doar ca înregistrare contabilă a datei transferului bunului în patrimoniul primariei, nu avusese o greutate determinantă în soluția adoptată de curtea de apel. Cât privește pretinsa nesocotire a articolelor 36 § 5 al legii nr. 18/1991 și 6 al legii nr. 213/1998, Guvernul observă că obiectul acțiunii reclamantului era revendicarea imobilului și că aceasta se baza pe art. 480 din codul civil. Instanțele interne, examinând argumentele părților, au constatat că, ca urmare a decretelor sus-menționate, reclamantul a pierdut dreptul său de proprietate asupra imobilului litigios și, prin urmare, au respins acțiunea deoarece articolul precitat din codul civil permite doar deținătorilor unui drept de proprietate să revendice bunurile lor. În fine, cu privire la caducitatea decretelor nr. 218/1960 și 712/1966, constatată de Curtea Supremă de Justiție în hotărârea sa din 13 iulie 1993, Guvernul consideră că tribunalul județean și curtea de apel din București nu erau obligate să urmeze această jurisprudență, deoarece nu era oponibilă erga omnes. De parta sa, reclamantul menține că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat. Curtea estimează, în lumina ansamblului elementelor la dispoziția sa, că această reclamație ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen în fond. Din aceasta rezultă că nu poate fi declarată manifestă lipsită de temei, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Nu s-a constatat nici un alt motiv de neadmisibilitate. b) Privind reclamația bazată pe pretinsa absență a imparțialității instanțelor judecătorești Reclamantul estimează că, prin a tranșa acțiunea în revendicare într-un mod arbitrar, instanțele interne au dovedit o « atitudine partizană flagrantă ». Guvernul susține că afirmațiile reclamantului nu sunt nicicum susținute și că nimic nu permite a detecta indice privind pretinsa lipsă de imparțialitate a acestor instanțe judecătorești. Curtea amintește că condiția de « imparțialitate » se apreciază conform unei duble abordări : prima constă în a încerca să se determine convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare ; a doua urmărește a se asigura că oferea garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în acest sens (vezi, printre altele, hotărârea Incal c. Turcia [GC], nr. 22678/93, § 65, CEDO 1998-IV). Or, în cazul de față, Curtea estimează, alături de Guvern, că nu există indici în dosar care să sugereze că instanțele judecătorești care au cunoscut cauza au încălcat cerința de imparțialitate, nici din punct de vedere subiectiv nici din punct de vedere obiectiv. Din aceasta rezultă că această parte a reclamației bazate pe art. 6 § 1 este manifestă lipsită de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. 2. Reclamantul se consideră victimă a unei încălcări continue a dreptului său de proprietate din 1945, data ocupării ilegale a imobilului și până astazi. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, potrivit căruia : « Orice persoană fizică sau juridică are drept la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. » a) Privind excepția preliminară a Guvernului bazată pe incompatibilitatea ratione materiae a acestei reclamații cu dispozițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție Guvernul susține că art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu este aplicabil în cazul de față, reclamantul nemaiind nici o « proprietate actuală » nici « o speranță legitimă » de a obține restituirea bunului în sensul jurisprudenței constante a organelor Convenției. Reclamantul menține că nu a pierdut niciodată dreptul său de proprietate asupra imobilului litigios deoarece statul a exercitat o posesiune bazată pe violență. Curtea estimează că întrebarea privind competența sa ratione materiae pentru a cunoaște reclamația reclamantului bazată pe art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție este strâns legată de substanța acestei reclamații, astfel încât trebuie alăturată acestei excepții fondului ( mutatis mutandis, Gnahoré c. Franța (dec.) , nr. 40031/98, § 26, 6 ianuarie 2000 și Perez c. Franța (dec.), nr. 47287/99, 30 ianuarie 2003). b) Privind bine-fondarea reclamației Părțile nu au prezentat observații pe acest punct. Curtea estimează, în lumina ansamblului elementelor la dispoziția sa, că această reclamație ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al examinării cererii, dar necesită un examen în fond. Din aceasta rezultă că nu poate fi declarată manifestă lipsită de temei, în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Din aceste considerente, Curtea, la unanimitate, Alătură fondului excepția ridicată de Guvern cu privire la competența Curții ratione materiae pentru a examina reclamația reclamantului bazată pe art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ; Declară admisibile, cu toate rezervele de fond, reclamațiile reclamantului bazate pe interpretarea pretinsa arbitrară a pieselor dosarului și a dreptului intern relevant (art. 6 § 1) și pe încălcarea dreptului său de proprietate (art. 1 al Protocolului nr. 1) ; Declară restul cererii neadmisibil. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

L'action en revendication de propriété Après le changement de régime politique roumain en 1989, le requérant entreprit plusieurs démarches auprès des autorités locales pour obtenir la restitution du bien immobilier susmentionné. Il demanda à la mairie de Voluntari des précisions sur le régime juridique du bien et sur le titre de propriété de l'Etat. Par une lettre du 24 février 1994, la mairie de Voluntari l'informa qu'entre 1958 et 1965 l'immeuble avait été en possession du ministère de la Défense, puis de l'école de la ville. Elle mentionnait aussi que « le 31 décembre 1966, en vertu d'un procès-verbal enregistré sous le n o 6002, le bâtiment et un terrain de 1500 m 2 étaient devenus, en application des décrets n os 218/1960 et 712/1996, propriété de la mairie ». En tout état de cause, la mairie estimait qu'elle était devenue propriétaire du bien par prescription acquisitive, due à une possession de plus de quarante ans. A la suite de cette lettre, le requérant déposa auprès du parquet une plainte contre le secrétaire de la mairie pour faux et abus. Au cours de l'enquête, le parquet rendit trois ordonnances de non-lieu qui furent ensuite annulées par le parquet près la Cour suprême de Justice à la suite de plaintes du requérant. L'enquête aboutit en 2000, lorsque par une lettre du 6 octobre 2000, le parquet près le tribunal de première instance de Buftea informa le requérant que le procès-verbal n o 6002 invoqué par la mairie pour justifier son titre de propriété n'existait pas. Par une lettre du 8 janvier 1997, la mairie de Voluntari informa le requérant qu'elle n'était en possession d'aucun document attestant de la modalité du transfert du bien litigieux dans le patrimoine de l'Etat. Se prévalant de la loi n o 112/1995 sur la situation juridique de certains biens immobiliers à usage d'habitation, le requérant demanda la restitution de l'immeuble. Par décision du 18 juin 1997, la commission pour l'application de cette loi rejeta sa demande, au motif que le bien était devenu propriété de l'Etat sans titre valable et que dès lors, les dispositions de la loi précitée ne lui étaient pas applicables. En 1997, le requérant et sa mère saisirent en vertu des articles 480 et suivants du code civil le tribunal de première instance de Buftea d'une action en revendication à l'encontre de la mairie de Voluntari, du Conseil départemental d'Ilfov et d'autres personnes qui utilisaient diverses parcelles du terrain litigieux. Par un jugement du 26 juin 1998, le tribunal estima que l'Etat avait pris possession du bien sans titre et, par conséquent, ordonna sa restitution au requérant et à sa mère. La mairie de Voluntari fit appel de ce jugement, alléguant que le bien était légalement devenu propriété de l'Etat en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966. Dans un mémoire en défense, le requérant, invoquant la décision du 13 juillet 1993 de la Cour suprême de Justice constatant l'inconstitutionnalité des décrets en cause, argua du fait que ceux-ci n'avaient pas opéré un transfert de propriété valable. Par un arrêt du 8 février 1999, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l'appel. Il jugea que la mairie était propriétaire du bien revendiqué, en considérant notamment que : « Il ressort des pièces versées au dossier, ainsi que de la demande d'introduction de l'instance que le terrain et les constructions revendiqués sont administrés depuis 1965 par la mairie de Voluntari, une partie étant occupée par le siège de la mairie et d'autres par les autres parties défenderesses, en vertu de contrats de bail conclus avec la mairie. D'après l'article 36 de la loi n o 18/1991, les terrains appartenant à l'Etat, situés dans le périmètre des localités et administrés par les mairies, ont été transférés dans le patrimoine des communes. Au regard de cette disposition, le jugement du tribunal de première instance concluant que la mairie détenait l'immeuble sans titre valable, est mal fondé (...) Un argument supplémentaire est tiré de l'article 3 § 4 de la loi n o 213/1998 en vertu duquel (...) les biens qui sont mentionnés au troisième point de la liste annexe à la loi, à savoir les bâtiments utilisés comme siège du conseil local et de la mairie, ainsi que les terrains afférents, font partie du domaine public des communes, des villes et des chefs-lieux des départements (...) » Le requérant et sa mère formèrent un recours contre cet arrêt. Ils firent valoir que le tribunal départemental avait rendu sa décision en s'appuyant sur une seule preuve, à savoir la lettre de la mairie de Voluntari du 24 février 1994. Or, les allégations contenues dans cette lettre avaient été infirmées par la lettre de 1997 de la même mairie. Ils affirmèrent aussi que le tribunal départemental avait commis de graves erreurs dans l'application et l'interprétation des deux lois précitées : bien que l'article 36 § 1 de la loi 18/1991 attribuait à la commune les terrains qui avaient appartenu à l'Etat, le paragraphe 5 du même article précisait que les terrains qui étaient devenus propriété de l'Etat en vertu du décret n o 712/1966, ce qui était le cas selon la mairie, devaient être restitués aux anciens propriétaires. Quant à la loi n o 213/1998 sur le domaine public, ils soulignèrent que son article 6 disposait que le domaine public n'englobait que les immeubles qui étaient devenus propriété d'Etat en vertu d'un titre valable et que c'était aux tribunaux d'établir la validité du titre de l'Etat, ce que le tribunal départemental avait omis de faire. Par un arrêt du 13 décembre 1999, la cour d'appel de Bucarest rejeta le recours et confirma le bien-fondé de la décision du tribunal départemental, dans les termes suivants : « Les renvois aux dispositions de l'article 36 de la loi n o 18/1991 et au troisième point de la liste annexe à la loi n o 213/1998 sont corrects dès lors que le tribunal départemental a jugé que les biens litigieux se trouvent dans le patrimoine de l'Etat. Le tribunal a examiné les pièces mentionnées par les plaignants dans leurs recours, mais il les a écartées à juste titre parce qu'une situation contraire résultait d'autres pièces. Les faits ont été correctement établis par la juridiction d'appel, en tenant compte de la lettre du 24 février 1994 qui attestait qu'entre 1958 et 1965 le terrain était la possession de l'école locale qui l'avait reçu du ministère de la Défense ; par un procès-verbal du 26 avril 1965, l'immeuble a été repris par le Conseil local de Voluntari et, par le procès-verbal n o 6002 du 31 décembre 1966, le bien composé de constructions d'une superficie de 588 m 2 et d'un terrain de 1500 m 2 a été transféré dans le patrimoine du conseil local de Voluntari, en vertu de l'article III du décret n o 218/1960 et du décret n o 712/1966. Le fait que par la lettre du 8 janvier 1997 la mairie de Voluntari affirmait qu'elle n'était en possession d'aucun document concernant la modalité du transfert du bien dans le patrimoine de l'Etat ne signifie pas que ce transfert n'avait pas eu lieu (...) S'agissant de la décision de la commission d'application de la loi n o 112/1995, (...) elle ne peut pas être investie de l'autorité de la chose jugée à l'égard du régime juridique de l'immeuble. » A une date non précisée, se fondant sur une lettre du 6 octobre 2000 par laquelle le parquet local l'informait que le procès-verbal n o 6002 du 31 décembre 1966, sur lequel les juridictions s'étaient appuyées pour rejeter son action, n'existait pas, le requérant introduisit une action en révision de l'arrêt du 13 décembre 1999. Son action fut rejetée par la cour d'appel de Bucarest, au motif que la décision du parquet était postérieure à l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 13 décembre 1999.

Développements postérieurs à la communication de la requête au Gouvernement défendeur : action en restitution de la propriété fondée sur la loi n o 10/2001 Les 10 août 2001 et 20 janvier 2004, le requérant et sa mère demandèrent la restitution du bien immobilier litigieux auprès de la commission locale d'application de la loi n o 10/2001 sur la situation juridique de certains immeubles abusivement nationalisés. Sur proposition de la commission, par une décision du 24 mai 2004, le maire de la commune de Voluntari restitua au requérant un partie du bien immobilier, à savoir un terrain de 5425 m 2 et les constructions qui s'y trouvaient. Selon les informations fournies par le requérant, une action en annulation de la décision susmentionnée, introduite par une société commerciale réclamant également un droit de propriété sur le terrain en question, serait actuellement pendante devant le tribunal départemental de Bucarest. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Code civil Art 480 « La propriété est le droit de jouir et de disposer des choses de la manière la plus absolue, pourvu qu'on n'en fasse pas un usage prohibé par les lois ou par les règlements. » Art 481 « Nul ne peut être contraint de céder sa propriété, si ce n'est pour cause d'utilité publique, et moyennant une juste et préalable indemnité. » 2. Décret n o 218/1960 sur la prescription extinctive Article III « Le droit à la restitution d'un bien entré, avant la publication du présent décret, en possession de l'Etat (...) en l'absence de titre (...) est prescrit après une période de deux ans courant à partir de la date de l'entrée en possession (...) »

Décret n o 712/1966 sur les biens concernés par l'article III du décret 218/1960 « Les biens qui entrent dans la catégorie prévue à l'article III du décret n o 218/1960 (...) et qui se trouvent en possession d'une organisation socialiste, sont considérés comme propriété de l'Etat à partir de la date de leur entrée en possession de l'Etat ou d'une autre organisation socialiste (...) »

Loi n o 18/1991 sur les terrains agricoles Article 36 « 1. Les terrains dans le périmètre des localités qui sont propriété de l'Etat et qui se trouvent au moment de la promulgation de cette loi sous l'administration des mairies, deviennent propriété des communes ou des villes (...)

Les terrains non construits (...) dans le périmètre des localités, qui se trouvent sous administration des mairies, considérés propriété de l'Etat par application des dispositions du décret n o 712/1966, seront restitués aux anciens propriétaires ou à leurs héritiers, selon le cas, sur demande (...) » 5. Loi n o 213 du 24 novembre 1998 sur le domaine public et son régime juridique Article 3 § 4 « Les biens mentionnés au troisième point de la liste annexe à la loi [ les terrains et les bâtiments constituant le siège du Conseil local et de la mairie ], ainsi que ceux déclarés d'usage ou d'intérêt public par le Conseil local constituent le domaine public des communes, des villes et des chefs-lieux des départements. » Article 6 « 1. Font également partie du domaine public ou privé de l'Etat ou des autres structures administratives, les biens acquis par l'Etat entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, pour autant qu'ils sont entrés dans le patrimoine de l'Etat en vertu d'un titre, c'est-à-dire dans le respect de la Constitution, des traités internationaux auxquels la Roumanie était partie et des lois en vigueur à la date à laquelle les biens en question sont entrés dans le patrimoine de l'Etat. 2. Hormis le cas où leur situation se trouve régie par les lois spéciales de réparation, les biens détenus par l'Etat sans titre valable, y compris ceux qui ont été acquis par suite d'un vice du consentement, peuvent être revendiqués par les anciens propriétaires ou leurs héritiers. 3. Les tribunaux sont compétents pour apprécier la validité du titre. »

Jurisprudence de la Cour suprême de Justice a) Arrêts des 8 juin et 13 juillet 1993 Dans des affaires ayant pour objet la revendication des immeubles nationalisés pendant le régime communiste, la Cour suprême devait examiner les recours en annulation introduits par le procureur général contre des décisions définitives constatant l'illégalité de la nationalisation de ces immeubles. Le procureur faisait valoir que les immeubles litigieux étaient devenus propriété de l'Etat en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1966 et que les juridictions n'étaient pas compétentes pour trancher les actions en revendication. Tout en rejetant les recours du procureur, la Cour suprême a constaté l'inconstitutionnalité des décrets en cause par rapport aux Constitutions de 1952, 1965 et 1991. Par conséquent, elle a estimé que ces décrets ne pouvaient pas transférer valablement la propriété privée dans le patrimoine de l'Etat et que, dès lors, les propriétaires des immeubles nationalisés en vertu de ces décrets n'en ont jamais perdu la propriété. Quant à l'impossibilité pour les juridictions de trancher les actions en revendication, la Cour a estimé qu'un tel refus constituait un déni de justice. b) Arrêt du 28 septembre 1998 Le 28 septembre 1998, la Cour suprême de justice, statuant toutes chambres réunies, a décidé à l'unanimité que les tribunaux étaient compétents pour trancher les litiges concernant les atteintes au droit de propriété commises entre 1944 et 1989. c) Arrêt du 10 novembre 1999 Dans une affaire ayant également pour objet la revendication d'un immeuble nationalisé pendant le régime communiste, la Cour suprême a confirmé de nouveau sa jurisprudence en vertu de laquelle l'Etat ne pouvait pas se fonder sur les décrets n os 218/1960 et 712/1966 pour alléguer un transfert de propriété valable d'un immeuble dans son patrimoine. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant dénonce le caractère inéquitable de la procédure portant sur son action en revendication. A cet égard, il soutient que le tribunal départemental et la cour d'appel de Bucarest ont interprété arbitrairement les dispositions des lois n os 18/1991 et 213/1998 et ont statué contrairement aux pièces du dossier et à la jurisprudence de la Cour suprême de Justice. Sur le fondement du même article, il allègue un manque d'impartialité de ces juridictions. 2. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1 à Convention, il s'estime victime d'une violation continue de son droit de propriété depuis 1945, date de l'occupation illégale de son immeuble, et jusqu'à présent. EN DROIT A. Sur la question de savoir si la Cour a été valablement saisie par la mère du requérant Par une télécopie du 30 janvier 2004, le requérant affirme avoir introduit la requête également au nom de sa mère. Il fait valoir qu'elle avait été également partie à la procédure interne et fournit des copies de plusieurs mandats par lesquels sa mère lui a donné pleins pouvoirs pour la représenter devant les autorités nationales et des tiers. Dès lors, il demande à ce que la requête de sa mère soit jointe à la sienne. La Cour rappelle d'emblée sa pratique en la matière, selon laquelle la date de l'introduction d'une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu'il entend soulever. Elle rappelle également qu'en vertu de l'article 36 § 1 du règlement de la Cour, le représentant d'un requérant doit produire « une procuration ou un pouvoir écrit » l'autorisant à soumettre devant la Cour une requête pour le compte du requérant. En conséquence, un simple pouvoir écrit serait valable aux fins de la procédure devant la Cour, dès lors qu'il en ressort la volonté du requérant d'introduire une telle requête ( Velikova c. Bulgarie , n o 41488/98, § 50, CEDH 2000 ‑ VI). Dans la présente affaire, la date de l'introduction de la requête est la date d'envoi à la Cour du formulaire de requête, à savoir le 21 avril 2000. Or, la Cour observe que ce formulaire n'a été complété que par M. Vasilescu et que ce dernier n'a nullement fait état, pas plus d'ailleurs que dans sa correspondance ultérieure avec le greffe, de l'intention de sa mère de se joindre à la requête. Dès lors, pour autant que la demande de la mère du requérant puisse être considérée comme exprimant son intention de saisir la Cour d'une requête, il y a lieu de fixer au 30 janvier 2004 la date de son introduction. Compte tenu du fait qu'en l'espèce la décision interne définitive est l'arrêt du 13 décembre 1999 de la cour d'appel de Bucarest, la Cour estime que la requête de la mère du requérant est tardive, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, et doit être rejetée en application de l'article 35 § 4 de la Convention. B. Sur les violations alléguées 1. Le requérant soutient que son affaire n'a pas été examinée équitablement, en violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui dispose dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » La Cour note que ce grief comporte deux branches : la première concerne la prétendue interprétation arbitraire par le tribunal départemental et la cour d'appel de Bucarest du droit interne pertinent et des pièces versées au dossier ; la seconde vise l'absence alléguée d'impartialité de ces juridictions. a) Sur le grief concernant l'interprétation prétendument arbitraire des pièces du dossier et du droit interne pertinent Le requérant allègue que la situation juridique de l'immeuble revendiqué était régie par les articles 36 § 5 de la loi n o 18/1991 et 6 de la loi n o 213/1998. Dès lors, il estime que le tribunal départemental et la cour d'appel de Bucarest ont arbitrairement fondé leurs arrêts sur les articles 36 § 1 et 3 § 4 des lois susmentionnées. En outre, il soutient que ces juridictions ont arbitrairement écarté les pièces du dossier qui prouvaient l'absence de titre de propriété valable de l'Etat, au profit d'une lettre de 1994 de la mairie de Voluntari qui prétendait que par un procès-verbal de 1966, le bien était devenu propriété de la mairie en vertu des décrets n os 218/1960 et 712/1996. Or, il fait valoir que cette lettre avait été infirmée par une autre lettre de 1997 de la même mairie et qu'à la suite d'une enquête du parquet local, il s'est avéré que le procès-verbal susmentionné était un faux. Enfin, il souligne que les décrets n os 218/1960 et 712/1996 avaient été déclarés inconstitutionnels par l'arrêt du 13 juillet 1993 de la Cour suprême de Justice. Le Gouvernement rappelle d'emblée la jurisprudence constante de la Cour selon laquelle, lorsqu'elle vérifie la conformité d'une procédure interne à l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour n'est pas compétente pour connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction nationale. S'agissant de l'examen des pièces du dossier, il rappelle également que les juridictions internes sont compétentes pour apprécier librement leur pertinence et leur utilité. En l'espèce, il considère que la procédure a offert au requérant l'occasion de présenter sa cause dans des conditions qui ne l'ont pas placé dans une situation désavantageuse par rapport aux autres parties et que les juridictions internes ont examiné toutes les questions essentielles pour la cause, prononçant des solutions en conformité avec la loi roumaine applicable. A cet égard, le Gouvernement souligne que la cour d'appel a jugé que l'immeuble litigieux était devenu propriété de l'Etat par le biais de la loi, à savoir les décrets n os 218/1960 et 712/1996. Dès lors, il fait valoir que le procès-verbal n o 6002 du 31 décembre 1966, qui ne servait que d'enregistrement comptable de la date du transfert du bien dans le patrimoine de la mairie, n'avait pas pesé d'un poids décisif dans la solution retenue par la cour d'appel. Quant à la prétendue méconnaissance des articles 36 § 5 de la loi n o 18/1991 et 6 de la loi n o 213/1998, le Gouvernement relève que l'objet de l'action du requérant était la revendication de l'immeuble et qu'elle se fondait sur l'article 480 du code civil. Les juridictions internes, examinant les arguments des parties, ont constaté qu'à la suite des décrets susmentionnés, le requérant avait perdu son droit de propriété sur l'immeuble litigieux et, par conséquent, ont rejeté son action car l'article précité du code civil ne permet qu'aux titulaires d'un droit de propriété de revendiquer leurs biens. Enfin, s'agissant de la caducité des décrets n os 218/1960 et 712/1966, constatée par la Cour suprême de Justice dans son arrêt du 13 juillet 1993, le Gouvernement considère que le tribunal départemental et la cour d'appel de Bucarest n'étaient pas tenus de suivre cette jurisprudence, dès lors qu'elle n'était pas opposable erga omnes. Pour sa part, le requérant maintient que son droit à un procès équitable a été violé. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s'ensuit qu'il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé. b) Sur le grief tiré de l'absence alléguée d'impartialité des juridictions Le requérant estime qu'en tranchant l'action en revendication d'une manière arbitraire, les juridictions internes ont fait preuve d'une « flagrante attitude partisane ». Le Gouvernement fait valoir que les allégations du requérant ne sont nullement étayées et que rien ne permet de déceler d'indice quant au prétendu manque d'impartialité de ces juridictions. La Cour rappelle que la condition d'« impartialité » s'apprécie selon une double démarche : la première consiste à essayer de déterminer la conviction personnelle de tel ou tel juge en telle occasion ; la seconde amène à s'assurer qu'il offrait des garanties suffisantes pour exclure tout doute légitime à cet égard (voir, parmi beaucoup d'autres, l'arrêt Incal c. Turquie [GC], n o 22678/93, § 65, CEDH 1998-IV). Or, en l'espèce, la Cour estime, avec le Gouvernement, qu'il n'y a pas d'indice dans le dossier donnant à penser que les juridictions qui ont connu de l'affaire ont failli à l'exigence d'impartialité, tant du point de vue subjectif que du point de vue objectif. Il s'ensuit que cette partie du grief tiré de l'article 6 § 1 est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant s'estime victime d'une violation continue de son droit de propriété depuis 1945, date de l'occupation illégale de son immeuble et jusqu'à aujourd'hui. Il invoque l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. » a) Sur l'exception préliminaire du Gouvernement tirée de l'incompatibilité ratione materiae de ce grief avec les dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention Le Gouvernement fait valoir que l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention n'est pas applicable en l'espèce, le requérant n'ayant ni un « bien actuel » ni « une espérance légitime » d'obtenir la restitution du bien au sens de la jurisprudence constante des organes de la Convention. Le requérant maintient qu'il n'a jamais perdu son droit de propriété sur l'immeuble litigieux car l'État a exercé une possession fondée sur la violence. La Cour estime que la question relative à sa compétence ratione materiae pour connaître du grief du requérant tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention est étroitement liée à la substance de ce grief, de sorte qu'il y a lieu de joindre cette exception au fond ( mutatis mutandis, Gnahoré c. France (déc.) , n o 40031/98, § 26, 6 janvier 2000 et Perez c. France (déc.), n o 47287/99, 30 janvier 2003). b) Sur le bien-fondé du grief Les parties n'ont pas soumis d'observations sur ce point. La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s'ensuit qu'il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Joint au fond l'exception soulevée par le Gouvernement quant à la compétence de la Cour ratione materiae pour examiner le grief du requérant tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l'interprétation prétendument arbitraire des pièces du dossier et du droit interne pertinent (article 6 § 1) et de la violation de son droit de propriété (article 1 du Protocole n o 1) ; Déclare le restant de la requête irrecevable. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier Président