H.M. v. GERMANY

Reclamantul, dna H.M., este un național german care s-a născut în 1938 și a locuit în Stuttgart înainte de a se muta în străinătate. Locul său actual de reședință este necunoscut de Curte. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl G. Dannemann, un avocat practicant la Londra și Berlin. Guvernul contestat a fost reprezentat de dl K. Stoltenberg, Ministerialdirigent și, ulterior, dna A. Wittling-Vogel, Ministerialrätin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unui audit fiscal, Oficiul Fraudelor Fiscale (Steuerfahndung) a ajuns la concluzia că reclamantul, un dentist independent, a transferat 2.808.407 Deutschmarks (DEM) la Luxemburg, fără a declara acest venit în declarațiile sale fiscale. Autoritățile fiscale au inițiat ulterior o procedură cu scopul de a modifica evaluarea impozitului pe venitul reclamantului. La 15 martie 1996 au fost înființate proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune de evaziune fiscală. Până la sfârșitul anului 1996, reclamantul s-a mutat în străinătate. La 19 decembrie 1996, Curtea de district Stuttgart a emis un mandat național de arest împotriva reclamantului. La 27 ianuarie 1997, Curtea de district Stuttgart a anulat mandatul național de arestare și a emis un mandat internațional de arestare. Până în prezent, nu a fost posibilă executarea acestui mandat. La 4 octombrie 1996, Oficiul fiscal din Stuttgart a ordonat atașamentul provizoriu al bunurilor reclamantului (arrestare de dinglicher) pentru a asigura cererile preconizate pentru plățile fiscale suplimentare pentru anii 1987-1994 din 1.190.485 DEM. La 21 octombrie 1996, reclamantul a interzis o acțiune cu Curtea fiscală Baden-Wurttemberg împotriva Oficiului fiscal Stuttgart pentru a anula ordinul de atașare provizorie a bunurilor sale. Atașamentul provizoriu al bunurilor reclamantului a fost ulterior executat prin înregistrarea ipotecilor pe proprietatea imobiliară a reclamantului. Reclamantul, la date necunoscute de Curte, a depus mai multe plângeri constituționale la Curtea Constituțională Federală, susținând că aceste măsuri de aplicare înainte de decizia instanței cu privire la răspunderea ei de a plăti impozitele susținute au încălcat presunția de nevinovăție. La 21 martie 1997, reclamantul și-a schimbat acțiunea de a anula ordinul de atașare provizorie a bunurilor sale într-o acțiune de declarație că acest ordin era ilegal (Fortsetzungsfestestellungsklage). Reclamantul a susținut că ea a avut un interes legitim de a obține această declarație, deoarece dorește să se bazeze pe aceasta în cadrul procedurii oficiale de răspundere (Amtshaftungsverfahren) în fața instanțelor civile în temeiul articolului 839 din Codul Civil. La 8 octombrie 1997, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a desfășurat o ședință preliminară (Erörterungstermin) în cazul reclamantului. La 26 ianuarie 1999, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg, în urma unei audieri, a hotărât că instanța financiară are competență asupra obiectului. La 7 decembrie 1999, Curtea fiscală federală a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii ca fiind inadmisibilă. La 2 martie 2000, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a hotărât că acțiunea reclamantului este admisibilă. În special, faptul că reclamantul ar putea fi contactat în mod constant prin intermediul avocatului său, dar nu a dezvăluit locul său real de reședință din cauza mandatului de arestare împotriva ei, nu a rendu acțiunile ei inadmisibile. La 24 martie 2000, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului cu privire la încălcarea presupunerii de nevinovăție prin mai multe măsuri de executare. Se pare că Curtea Constituțională Federală, la date necunoscute de Curte, a refuzat să prezinte plângeri constituționale suplimentare depuse de reclamant cu privire la același obiect. La 19 octombrie 2000, Curtea Federală fiscală a respins recursul Oficiului fiscal din Stuttgart privind punctele de drept împotriva hotărârii Curții Fiscale Baden-Wurttemberg din 2 martie 2000 în calitate de nefondată și contrapelarea reclamantului în privința punctelor de drept ca fiind inadmisibilă. La 20 februarie 2001, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a respins acțiunea reclamantului cu privire la legalitatea atașamentului provizoriu al bunurilor sale ca nefondat și a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de a face apel la puncte de drept. În hotărârea sa, Curtea fiscală a declarat că este suficient de probabil, în ceea ce privește balanța probabilităților, că reclamantul a evadat intenționat impozitele. În consecință, suma impozitelor datorate ar putea fi estimată și pentru anii 1987-1989. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii Curții de Fiscalitate Baden-Wurttemberg de a nu acorda permisiunea de a face apel la puncte de drept. La 13 septembrie 2001 (decizia din 10 noiembrie 2001) Curtea Federală de Impoziție a respins recursul reclamantului ca fiind inadmisibil, deoarece niciun recurs asupra punctelor de drept nu impune hotărârea Curții Fiscale Baden-Wurttemberg. La 1 decembrie 2001, reclamantul a depus o plângere constituțională împotriva hotărârii Curții Federale de Impoziție din 13 septembrie 2001, susținând, printre altele, că procedura a durat în mod nejustificat și că decizia a încălcat presunția de inocence. La 6 iunie 2003, Curtea Constituțională Federală, fără a da motive pentru decizia sa, a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. La 3 decembrie 1996, Oficiul fiscal Stuttgart a schimbat anunțurile de evaluare ale reclamantului pentru anii 1987-1993, creșterea răspunderii reclamantului de a plăti impozitul pe venit. De asemenea, a eliberat un anunț de evaluare a impozitului pentru anul 1994. Reclamantul a depus o obiecție (Einspruch) împotriva acestor anunțuri la Oficiul fiscal. La 23 octombrie 1997, Oficiul fiscal Stuttgart a emis un anunț de evaluare a impozitului pentru reclamantul pentru anul 1995. Reclamantul a depus o obiecție (Einspruch) și împotriva prezentului anunț la Oficiul fiscal. La 28 februarie 1998, reclamantul a interzis o acțiune cu Curtea fiscală Baden-Wurttemberg împotriva Oficiului fiscal Stuttgart pentru a declara anularea anunțurilor de evaluare a impozitelor pentru anii 1987-1995, la 20 mai 1998, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a organizat o audiere preliminară (Erörterungstermin) în cazul reclamantului privind licența anunțurilor de evaluare a impozitului modificate. La 26 ianuarie 1999, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg, în urma unei audieri (în care au fost tratate împreună acțiunile privind legalitatea anunțurilor de evaluare fiscală modificate și atașarea provizorie a bunurilor reclamantului), a hotărât că, de asemenea, instanța financiară are competență asupra acestui subiect. La 7 decembrie 1999, Curtea Federală fiscală a respins recursul reclamantului ca fiind inadmisibil. La 2 martie 2000, Curtea Fiscală Baden-Wurttemberg a hotărât că acțiunea reclamantului, din aceleași motive că acțiunea aderată privind atașarea provizorie a bunurilor sale, a fost admisă. La 19 octombrie 2000, Curtea Federală fiscală a respins recursul Oficiului fiscal Stuttgart privind punctele de drept împotriva hotărârii Curții Fiscale Baden-Wurttemberg din 2 martie 2000 ca fiind nefondată și apelul contrar al reclamantului asupra punctelor de drept ca fiind inadmisibil. La 22 mai 2003, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a respins acțiunea reclamantului de a declara că anunțurile de evaluare a impozitelor pentru anii 1987-1995 nu sunt justificate. Reclamantul a apelat ulterior împotriva hotărârii Curții fiscale Baden-Wurttemberg de a nu acorda permisiunea de a face apel la punctele de drept. Cazul este în prezent încă în așteptare în fața Curții fiscale federale. La 24 ianuarie 2000, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a respins cererea reclamantului de suspendare a executării în ceea ce privește plata impozitului suplimentar asupra veniturilor pentru anii 1987-1995. În argumentul său, Curtea fiscală Baden-Wurttemberg a afirmat că nu există nici o îndoială rezonabilă că reclamantul a subestimat în mod intenționat veniturile sale în toți anii în litigiu. Acesta a considerat că „imposibilitatea că instanța penală mai târziu ar fi putut presupune doar o evaziune fiscală extrem de negligentă (...), în calitate de manipulări ale veniturilor și cheltuielilor sale de către solicitant, prin natura lor, nu ar fi putut fi efectuată decât intenționat.” Prin urmare, autoritățile fiscale au dreptul să-și estimeze veniturile în anii relevante. La 12 februarie 2000, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională Federală și a susținut, printre altele, că decizia Curții de Fiscalitate Baden-Wurttemberg din 24 ianuarie 2000, declarând că a fost vinovată de evaziune fiscală, a încălcat presupunerea de inocence. La 24 martie 2000, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. La 22 decembrie 1999, Procuratura din Stuttgart a hotărât să întrerupă procedura penală împotriva reclamantului în timpul în care mandatul de arestare împotriva ei nu a putut fi executat. La 17 octombrie 2001, Curtea de Apel din Stuttgart a hotărât că drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 § 3 din Convenție nu au fost încălcate prin prezenta decizie, nici o acuzație nu a fost eliberată împotriva ei încă. La 5 decembrie 2001, Curtea Federală de Justiție a respins recursul reclamantului împotriva acestei decizii ca fiind inadmisibilă. La 5 ianuarie 2002, reclamantul a depus o plângere constituțională la Curtea Constituțională Federală și a susținut că decizia procurorului public de a întrerupe procedura penală împotriva ei, fără ca mandatul de arestare să fie anulat, a încălcat drepturile sale în temeiul Legii de bază germane. La 20 februarie 2002, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului, deoarece aceasta din urmă, care nu a furnizat motive suficiente pentru o posibilă încălcare a drepturilor omului, a fost inadmisibilă. Reclamantul a instituit numeroase proceduri suplimentare în instanța fiscală germană, cerând de a pune în aplicare anunțuri suplimentare de evaluare fiscală pentru anii 1996-1999 eliberate de Oficiul fiscal Stuttgart și să rămână în aplicarea diferitelor măsuri de executare. Între 21 ianuarie 1999 și 3 noiembrie 2000, reclamantul a depus unsprezece plângeri constituționale privind aceste proceduri. Curtea Constituțională Federală nu a admis niciunul dintre aceste plângeri, fără a da motive pentru hotărârile sale. La 3 noiembrie 2000, reclamantul a contestat trei judecători ai Curții Constituționale Federale din motive de prejudecată. Ea a fost ulterior informată printr-o scrisoare a acestei instanțe că o provocare a judecătorilor a fost posibilă doar înainte de începerea audierii unui caz. În plus, la 21 octombrie 2002, în unul dintre aceste seturi de proceduri, Oficiul fiscal din Stuttgart a atașat cererile reclamantului împotriva trei bănci din Germania. La 26 decembrie 2002, reclamantul a solicitat Curții Constituționale Federale pentru o procedură interimar, susținând că aceste atașamente, fără să-i lase un salariu minim de viață mai mult, au încălcat drepturile sale la viață și la integritatea fizică. La 9 ianuarie 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască plângerea constituțională a reclamantului. În decizia din 6 iunie 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să recunoască o altă plângere constituțională cu privire la litigiul fiscal al reclamantului și a avertizat-o că ar putea fi amendată pentru că a abusat de dreptul de cerere (Mißbrauchsgebühr) în cazul în care a depus plângeri similare. În temeiul Codului fiscal (Abgabenordnung), perioada de limitare în care autoritățile fiscale au dreptul să modifice o evaluare fiscală depinde, printre altele, de întrebarea dacă contribuabilul a evadat în mod intenționat sau negligent impozitele. În titlul „statut de limitare pentru evaluarea impozitului” (Festsetzungsverjährung), secțiunea 169 din Codul de impozitare, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „limită de timp pentru evaluarea impozitului. Evaluarea impozitelor, precum și revocarea sau modificarea acesteia, se exclude la expirarea termenului pentru evaluarea impozitului. (...) Termenul de evaluare fiscală este de un an pentru vamal și accize (...) patru ani pentru toate impozitele (...) nemenționate în nr. Termenul de evaluare fiscală este de zece ani în măsura în care o taxă a fost evadată și de cinci ani în măsura în care o taxă a fost subestimată cu neglijență brută. (...)” Evazia fiscală, atunci când este comisă intenționat, este o infracțiune penală pedepsită cu până la cinci ani de închisoare sau cu o amendă în temeiul secțiunii 370 din Codul Fiscal. Substanțarea impozitelor cu neglijență brută (leichtfertige Steuerverkürzung) este pedepsită ca infracțiune de reglementare (Ordnungswidrigkeit) în temeiul secțiunii 378 din Codul Fiscal. Secțiunea 393 din Codul fiscal, privind relația dintre procedura penală și procedura de evaluare fiscală, prevede că drepturile și taxele persoanei vizate de plata impozitelor și ale autorităților fiscale sunt determinate de dispozițiile aplicabile în procedura respectivă. În cadrul procedurii dinaintea instanțelor fiscale, o acțiune de anulare a unei decizii ale autorităților fiscale (Anfechtungsklage) poate fi transformată într-o acțiune de declarație care afirmă că decizia relevantă a fost ilegală (Fortsetzungsfestestellungsklage) de îndată ce decizia a fost executată. Această ultimă acțiune este admisibilă dacă reclamantul poate dovedi că are un interes legitim în această declarație. Se acceptă faptul că reclamantul are un interes atât de legitim dacă afirmă că vrea să se bazeze pe declarația de către instanțe fiscale că decizia autorității a fost ilegală în procedurile de răspundere oficiale ulterioare. Condițiile de răspundere ale unui oficial (Amtshaftung) sunt stabilite în secțiunea 839 din Codul Civil. În conformitate cu prezenta secțiune, o persoană poate solicita compensații pentru încălcarea taxei comise de către un funcționar. Este instanța civilă care are competența în cadrul acestei proceduri de răspundere. În conformitate cu secțiunea 230 din Codul de Procedință Penală, legislația germană, în principiu, nu permite un proces judiciar. Un număr limitat de excepții la această regulă sunt prevăzute în special la secțiunea 231 și secțiunea. În special, se poate avea o audiere în absența inculpatului în cazurile în care a fost convocat corect și se așteaptă doar o amendă de până la 180 de rate zilnice (Tagessätze) (Secțiunea 232 din Codul de Procedință Penală). În conformitate cu secțiunea 205 din Codul de Procedură Penală, aplicat prin analogie, procurorul public competent are dreptul să întrerupă temporar procedura penală preliminară, în cazul în care absența inculpatului împiedică efectuarea unei audieri principale pentru o perioadă considerabilă de timp.

The applicant, Ms H.M., is a German national who was born in 1938 and lived in Stuttgart before moving abroad. Her present place of residence is unknown to the Court. She was represented before the Court by Mr G. Dannemann, a lawyer practising in London and Berlin. The respondent Government were represented by Mr K. Stoltenberg, Ministerialdirigent, and, subsequently, Mrs A. Wittling-Vogel, Ministerialrätin. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Following a tax audit the Tax Frauds Office (Steuerfahndung) came to the conclusion that the applicant, a self-employed dentist, had transferred 2,808,407 Deutschmarks (DEM) to Luxembourg without having declared this income in her tax returns. The tax authorities subsequently instituted proceedings with a view to changing the applicant's income tax assessment. On 15 March 1996 criminal proceedings were instituted against the applicant on suspicion of tax evasion. By the end of 1996 the applicant moved abroad. On 19 December 1996 the Stuttgart District Court issued a national warrant of arrest against the applicant. On 27 January 1997 the Stuttgart District Court quashed the national arrest warrant and issued an international arrest warrant. To date, it has not been possible to execute this warrant. On 4 October 1996 the Stuttgart Tax Office ordered the provisional attachment of the applicant's goods (dinglicher Arrest) in order to secure expected claims for supplementary tax payments for the years 1987 to 1994 of 1,190,485 DEM. On 21 October 1996 the applicant brought an action with the Baden-Wurttemberg Tax Court against the Stuttgart Tax Office to set aside the order of the provisional attachment of her goods. The provisional attachment of the applicant's goods was subsequently executed by the registration of mortgages on the applicant's real property. The applicant, on dates unknown to the Court, lodged several constitutional complaints with the Federal Constitutional Court, claiming that these enforcement measures prior to a court's decision on her liability to pay the taxes claimed violated the presumption of innocence. On 21 March 1997 the applicant changed her action to set aside the order of the provisional attachment of her goods into an action for a declaration that this order had been unlawful (Fortsetzungsfeststellungsklage). The applicant argued that she had a legitimate interest to obtain this declaration as she wanted to rely on it in official liability proceedings (Amtshaftungsverfahren) before the civil courts pursuant to Section 839 of the Civil Code. On 8 October 1997 the Baden-Wurttemberg Tax Court held a preliminary hearing (Erörterungstermin) in the applicant's case. On 26 January 1999 the Baden-Wurttemberg Tax Court, following a hearing, decided that the financial courts had jurisdiction over the subject-matter. On 7 December 1999 the Federal Tax Court dismissed the applicant's appeal against this decision as inadmissible. On 2 March 2000 the Baden-Wurttemberg Tax Court decided that the applicant's action was admissible. In particular, the fact that the applicant could constantly be reached via her counsel, but did not disclose her actual place of residence because of the arrest warrant against her, did not render her actions inadmissible. On 24 March 2000 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant's constitutional complaint concerning violations of the presumption of innocence by several enforcement measures. It appears that the Federal Constitutional Court, on dates unknown to the Court, refused to entertain further constitutional complaints lodged by the applicant concerning the same subject-matter. On 19 October 2000 the Federal Tax Court dismissed the Stuttgart Tax Office's appeal on points of law against the decision of the Baden-Wurttemberg Tax Court of 2 March 2000 as ill-founded and the applicant's counter-appeal on points of law as inadmissible. On 20 February 2001 the Baden-Wurttemberg Tax Court dismissed the applicant's action concerning the lawfulness of the provisional attachment of her goods as ill-founded and refused to grant the applicant leave to appeal on points of law. In its judgment, the Tax Court stated that it was sufficiently likely, on the balance of probabilities, that the applicant intentionally evaded taxes. Consequently, the amount of taxes due could be estimated also for the years 1987 to 1989. The applicant appealed against the Baden-Wurttemberg Tax Court's decision not to grant leave to appeal on points of law. On 13 September 2001 (decision served on 10 November 2001) the Federal Tax Court dismissed the applicant's appeal as inadmissible, because no appeal on points of law lay against the judgment of the Baden-Wurttemberg Tax Court. On 1 December 2001 the applicant lodged a constitutional complaint against the decision of the Federal Tax Court of 13 September 2001, claiming, inter alia, that the proceedings lasted unreasonably long and that the decision violated the presumption of innocence. On 6 June 2003 the Federal Constitutional Court, without giving reasons for its decision, refused to admit the applicant's constitutional complaint. On 3 December 1996 the Stuttgart Tax Office changed the applicant's notices of assessment for the years 1987 to 1993, increasing the applicant's liability to pay income tax. It also issued a tax assessment notice for the year 1994. The applicant lodged an objection (Einspruch) against these notices with the Tax Office. On 23 October 1997 the Stuttgart Tax Office issued a tax assessment notice for the applicant for the year 1995. The applicant lodged an objection (Einspruch) also against this notice with the Tax Office. On 28 February 1998 the applicant brought an action with the Baden-Wurttemberg Tax Court against the Stuttgart Tax Office to declare void the tax assessment notices for the years 1987 to 1995. On 20 May 1998 the Baden-Wurttemberg Tax Court held a preliminary hearing (Erörterungstermin) in the applicant's case concerning the lawfulness of the changed tax assessment notices. On 26 January 1999 the Baden-Wurttemberg Tax Court, following a hearing (in which the actions concerning the lawfulness of the changed tax assessment notices and the provisional attachment of the applicant's goods were treated together), decided that the financial courts also had jurisdiction over this subject-matter. On 7 December 1999 the Federal Tax Court dismissed the applicant's appeal as inadmissible. On 2 March 2000 the Baden-Wurttemberg Tax Court decided that the applicant's action, for the same reasons as the joined action concerning the provisional attachment of her goods, was admissible. On 19 October 2000 the Federal Tax Court dismissed the Stuttgart Tax Office's appeal on points of law against the decision of the Baden-Wurttemberg Tax Court of 2 March 2000 as ill-founded and the applicant's counter appeal on points of law as inadmissible. On 22 May 2003 the Baden-Wurttemberg Tax Court dismissed the applicant's action to declare the tax assessment notices for the years 1987 to 1995 to be void as ill-founded. The applicant subsequently appealed against the decision of the Baden-Wurttemberg Tax Court not to grant her leave to appeal on points of law. The case is currently still pending before the Federal Tax Court. On 24 January 2000 the Baden-Wurttemberg Tax Court rejected the applicant's motion for a stay of execution in respect of the payment of supplementary income tax for the years 1987 to 1995. In its reasoning, the Baden-Wurttemberg Tax Court stated that there was no reasonable doubt that the applicant intentionally understated her income in all the years in dispute. It considered it to be “impossible that the criminal court later could merely assume a grossly negligent tax evasion (...), as the manipulations of her receipts and expenditure by the applicant, by their very nature, could only have been carried out intentionally.” Consequently, the tax authorities were entitled to estimate her income in the relevant years. On 12 February 2000 the applicant lodged a complaint with the Federal Constitutional Court. She claimed inter alia that the decision of the Baden-Wurttemberg Tax Court of 24 January 2000, by stating that she was guilty of tax evasion, violated the presumption of innocence. On 24 March 2000 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant's constitutional complaint. On 22 December 1999 the Stuttgart Public Prosecutor's Office decided to discontinue the criminal proceedings against the applicant during the time the arrest warrant against her could not be executed. On 17 October 2001 the Stuttgart Court of Appeal decided that the applicant's rights under Article 6 § 3 of the Convention had not been violated by this decision, no indictment having been issued against her as yet. On 5 December 2001 the Federal Court of Justice dismissed the applicant's appeal against this decision as inadmissible. On 5 January 2002 the applicant lodged a constitutional complaint with the Federal Constitutional Court. She claimed that the decision of the Public Prosecutor's Office to discontinue the criminal proceedings against her, without the arrest warrant being quashed, violated her rights under the German Basic Law. On 20 February 2002 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant's constitutional complaint, as the latter, not giving sufficient reasons for a possible human rights violation, was inadmissible. The applicant instituted numerous further proceedings in the German tax courts, applying to set aside further notices of tax assessment for the years 1996 to 1999 issued by the Stuttgart Tax Office and to stay the execution of various enforcement measures. Between 21 January 1999 and 3 November 2000 the applicant lodged eleven constitutional complaints concerning these proceedings. The Federal Constitutional Court did not admit any of these complaints, without giving reasons for its decisions. On 3 November 2000 the applicant therefore challenged three judges of the Federal Constitutional Court on grounds of bias. She was subsequently informed by a letter of that court that a challenge of the judges was only possible before the beginning of the hearing of a case. Furthermore, on 21 October 2002, in one of these sets of proceedings, the Stuttgart Tax Office attached the applicant's claims against three banks in Germany. On 26 December 2002 the applicant applied to the Federal Constitutional Court for an interim order, claiming that these attachments, not leaving to her a minimum living wage any longer, violated her rights to life and physical integrity. On 9 January 2003 the Federal Constitutional Court refused to admit the applicant's constitutional complaint. In its decision of 6 June 2003 the Federal Constitutional Court refused to admit another constitutional complaint concerning the applicant's tax litigation and cautioned her that she might be fined for having misused the right of petition (Mißbrauchsgebühr) if she lodged further similar complaints. Under the Taxation Code (Abgabenordnung), the period of limitation during which the tax authorities are entitled to change a tax assessment depends inter alia on the question whether the taxpayer intentionally or negligently evaded taxes. Under the heading “statute of limitation for tax assessment” (Festsetzungsverjährung), Section 169 of the Taxation Code, as far as relevant, provides as follows: “Time limit for tax assessment. The assessment of taxes as well as its revocation or change shall be excluded on expiry of the time limit for tax assessment. (...) The time limit for tax assessment shall be one year for customs and excise (...). four years for all taxes (...) not mentioned in no. 1. The time limit for tax assessment shall be ten years insofar as a tax has been evaded and five years as far as a tax has been understated with gross negligence. (...)” Tax evasion, when committed intentionally, is a criminal offence which is punishable with up to five years' imprisonment or a fine pursuant to Section 370 of the Taxation Code. Understating taxes with gross negligence (leichtfertige Steuerverkürzung) is punishable as a regulatory offence (Ordnungswidrigkeit) pursuant to Section 378 of the Taxation Code. Section 393 of the Taxation Code, on the relationship between criminal proceedings and tax assessment proceedings, provides that the rights and duties of the person liable to pay taxes and of the tax authorities are determined by the provisions applicable in the respective proceedings. In proceedings before the tax courts, an action to set aside a decision of the tax authorities (Anfechtungsklage) can be changed into an action for a declaration that the relevant decision was unlawful (Fortsetzungsfeststellungsklage) as soon as the decision has been executed. The latter action is admissible if the plaintiff can prove to have a legitimate interest in this declaration. It is accepted that the plaintiff has such a legitimate interest if he states that he wants to rely on the declaration by the tax courts that the authority's decision was unlawful in subsequent official liability proceedings. The conditions of liability of an official (Amtshaftung) are laid down in Section 839 of the Civil Code. Pursuant to this Section, a person can claim compensation for breaches of duty committed by an official. It is the civil courts which have jurisdiction in these liability proceedings. Pursuant to Section 230 of the Code of Criminal Procedure, German law, in principle, does not allow for an in-absentia-trial. A limited number of exceptions to this rule are notably laid down in Sections 231 et seq. A hearing may, in particular, be held in the defendant's absence in cases in which he has been summoned correctly and only a fine of up to 180 daily rates (Tagessätze) is to be expected (Section 232 of the Code of Criminal Procedure). According to Section 205 of the Code of Criminal Procedure, applied by analogy, the competent public prosecutor is entitled to temporarily discontinue the preliminary criminal proceedings, if the absence of the defendant prevents the holding of a main hearing for a considerable period of time.