SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 43007/02 prezentate de Petre Marius DUMITRAȘCU împotriva României și Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 iunie 2005, într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Caflisch Biersan Zagrebelsky mes Gyulumyan, Jaeger, judecători și dlui Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 noiembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernele pârâte și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Petre Marius Dumitrașcu, este un resortisant român, născut în 1986 și rezident în Constanța. Cornel Dumitrascu, tatăl său. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Hotărârile judecătorești favorabile reclamantului Prin hotărârea definitivă din 5 martie 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța, secțiunea penală, a condamnat Y.O., resortisant turc, precum și societatea de drept turcă T., în calitate de parte responsabilă din punct de vedere civil, să plătească reclamantului o sumă de 30 000 USD ( Cu titlu de reparație, în urma decesului mamei reclamantului într-un accident de circulație provocat de Y.O. Reclamantul susține că încercările sale de executare a acestei hotărâri au eșuat, având în vedere că, în conformitate cu art. 10 din Convenția de asistență judiciară în materie civilă și penală dintre România și Turcia ( La 18 august 1997, reclamantul a formulat o nouă acțiune în vederea obținerii unei despăgubiri în urma decesului mamei sale, de data aceasta în fața instanțelor civile. Prin hotărârea din 12 mai 1998, tribunalul județean din Constanța, secțiunea civilă, a acceptat cererea reclamantului și a condamnat Y.O. și societatea T. să îi plătească o despăgubire de 30 000 USD, precum și o taxă judiciară de 2 500 000 lei românești ( Această soluție a fost confirmată de o hotărâre definitivă a Curții Supreme de Justiție din 7 iunie 2002. La 22 mai 1998, în temeiul Convenției bilaterale, tribunalul juvenil Constanța notifia pronunțarea hotărârii din 12 mai 1998 către Y.O. și către societatea T. prin intermediul Parchetului General al Izmirului ( La 6 ianuarie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a acceptat cererea reclamantului, formulată prin intermediul tatălui său, și a autorizat executarea forțată a hotărârii din 14 decembrie 1998 în conformitate cu convenția bilaterală. Prin urmare, printr-o scrisoare adresată instanței turce, el a pus în întârziere debitorii să execute hotărârea. În 1999, Ministerul Justiției din Turcia a fost informat de Ministerul Justiției din România, Ministerul Justiției din România, în conformitate cu Convenția bilaterală. În lipsa unui răspuns din partea autorităților turce, cererea de execuție a fost reînnoită la 28 octombrie 1999 și 3 iulie 2001. La 17 mai 2002, ministerul român l-a informat pe reclamant că ministerul turc i-a pus din nou pe debitori să execute hotărârea, dar că nu luase nicio altă măsură în vederea executării. Apoi i-a informat pe reclamant cu privire la următoarele: Din atitudinea autorităților turce rezultă că partea interesată trebuie să se adreseze direct instanței turce pentru a se asigura că o hotărâre definitivă pronunțată în România este recunoscută și executată, deși art. 2 alineatul (2) din Convenția bilaterală prevede că: În lipsa unei dispoziții contrare, instanțele celor două părți contractante vor comunica prin intermediul ministerelor justiției, în temeiul prezentei convenții Hotărârea din 14 decembrie 1998 nu a făcut încă obiectul unei cereri de exequatur din partea reclamantului în Turcia. Convenția de asistență judiciară în materie civilă și penală între România și Turcia art. 2 alineatul (2) În lipsa unei dispoziții contrare, instanțele ambelor părți contractante vor comunica prin intermediul ministerelor justiției, în temeiul prezentei convenții. art. 8 alineatul (1) Autoritățile competente ale unei părți vor transmite, în conformitate cu legile și procedurile aplicabile pe teritoriul acestei părți, toate actele procedurale emise de autoritățile judiciare ale celeilalte părți (...) art. 10 Cele două părți contractante vor recunoaște și vor pune în aplicare, pe teritoriul lor, hotărârile definitive de natură patrimonială pronunțate în materie civilă pe teritoriul celeilalte părți (...) prin hotărârea cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor definitive emise pe teritoriul celeilalte părți contractante, astfel cum se prevede la alineatul (n). 1, instanța numită își va aplica propriile legi. Legea turcă nr. 2675 privind dreptul internațional privat și procedura art. 34 Decizia de exequatur Hotărârea pronunțată în materie civilă de către o instanță străină și devenit definitivă în conformitate cu legislația statului de origine este susceptibilă de a fi executată numai în temeiul unei hotărâri de exequatur emise de instanța competentă din Turcia. O hotărâre de exequatur nu poate fi solicitată pentru o hotărâre pronunțată în materie penală decât atunci când implică datoriile persoanelor. Invocând articolele 1, 5, 6 alineatul (1), 8, 18 și 53 din convenție, reclamantul se plânge că autoritățile române nu au făcut toate demersurile posibile pentru a-l asista în executarea hotărârii din 14 decembrie 1998 care îi acordase despăgubiri. 1, 14, 17, 18 și 53 din Convenție, se plânge că autoritățile turce nu au executat hotărârea menționată anterior. ÎN DREPT, pe baza art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, din cauza inactivitatei celor două Guverne, ambele decizii definitive pronunțate în favoarea sa. Astfel, art. 6 se citește în părțile sale relevante. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Neexecutarea imputată României Guvernul României consideră că presupusa încălcare de către reclamant nu este imputabilă autorităților române, obligația de a executa hotărârea a autorităților turce. Potrivit guvernului, Ministerul României a respectat toate obligațiile care decurg din Convenția bilaterală. Prin urmare, acesta a trimis autorităților turce mai multe cereri de executare a deciziei definitive, a solicitat în repetate rânduri informații privind procedura și a informat în mod corespunzător reclamantul cu privire la poziția autorităților turce. Ministerul nu mai putea interveni din moment ce autoritățile turce au decis, în temeiul convenției bilaterale, să aplice legea turcă în materie de executare; prin urmare, neexecuția nu este imputabilă autorităților române, în măsura în care reclamantul a refuzat să se adreseze direct instanțelor turce, în pofida consilierilor celor două ministere. Reclamantul susține că demersurile întreprinse de guvernul român pentru executarea hotărârii definitive au fost insuficiente. Curtea constată, în primul rând, că din Convenția bilaterală și din legea turcă reiese că procedura conform căreia hotărârile instanțelor străine sunt executate în Turcia este reglementată de dreptul turc. Prin urmare, autoritățile române nu aveau nicio obligație sau chiar posibilitatea de a interveni în executarea hotărârii din 14 decembrie 1998. În plus, Curtea constată că reclamantul a fost informat în mod corespunzător de către ministerul român că autoritățile turce sunt singurele competente pentru executarea hotărârii din 14 decembrie 1998 și că nimeni altul decât reclamantul nu le poate sesiza. În plus, Curtea consideră că guvernul român și-a îndeplinit pe deplin obligațiile impuse de Convenția bilaterală și a notificat în mod corespunzător decizia de justiție din România, a solicitat informații și a comunicat reclamantului toate informațiile obținute de la autoritățile turce cu privire la procedura care trebuie urmată. Prin urmare, neexecutarea hotărârii judecătorești definitive nu este imputabilă autorităților române. Această parte a plângerii este, prin urmare, incompatibilă cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 Neexecuție imputată Turciei Guvernul turc consideră că convenția bilaterală nu impune nicio obligație Ministerului turc de a iniția o acțiune pentru recunoașterea sau executarea unei hotărâri definitive a unei instanțe străine. În plus, la art. 10 alineatul (3) din convenție, convenția prevede că țara în cauză își aplică propria legislație în materie. 2675, reclamantul ar fi trebuit să formeze o cerere la tribunalele de mare instanță din Izmir, Istanbul sau Ankara pentru a obține recunoașterea hotărârii din 14 decembrie 1998 (tenfiz karari) ) În al doilea rând, acesta ar fi trebuit să se adreseze autorităților turce pentru executarea hotărârii astfel recunoscute; aceste demersuri fiind necesare și efective, guvernul turc consideră că reclamantul nu a epuizat căile de atac prevăzute de legislația turcă în materie de exequatur și de executare a unei decizii definitive. Reclamantul contestă aceste argumente, întrucât, din cauza pasivității guvernului turc, deciziile definitive pronunțate în favoarea acestuia au rămas neexecutate. Curtea amintește că scopul regulii privind epuizarea căilor de atac interne este de a permite autorităților naționale (în special autorităților judiciare) să examineze motivul privind încălcarea unui drept protejat prin convenție și, dacă este cazul, de a remedia această încălcare înainte ca Curtea să fie sesizată. Întrucât la nivel național există o acțiune care permite instanțelor interne să examineze argumentul referitor la încălcarea unui drept protejat prin convenție, această acțiune trebuie să fie epuizată (Azinas c. Cipru [GC], nr 56679/00, § 38, 28 aprilie 2004). Or, deși reclamantului i s-a permis să sesizeze instanțele turce cu privire la o cerere de exequatur și să solicite ulterior executarea hotărârii din 14 decembrie 1998 de către autoritățile turce competente. Curtea amintește că reclamantul a fost informat în mod corespunzător cu privire la procedura care trebuie urmată. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a justificat în niciun fel refuzul de a sesiza autoritățile competente și nici nu a demonstrat că o astfel de acțiune nu era accesibilă și adecvată în sensul jurisprudenței Curții. În plus, nimic în acest caz nu sugerează o eventuală ineficiență a acțiunii indicate de guvernul turc. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și al articolului 4 din convenție. Reclamantul consideră că, prin faptul că nu se depun toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii din 14 aprilie 2011, În decembrie 1998, autoritățile române și-au încălcat, de asemenea, drepturile garantate prin articolele 1, 5, 8, 18 și 53 din convenție și consideră că neexecutarea hotărârii de către autoritățile turce și-a încălcat drepturile prevăzute la articolele 14, 17, 18 și 53 din convenție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio formă de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Modululer
de la requête n
o
43007/02
présentée par Petre Marius DUMITRAȘCU
contre la Roumanie et la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 9 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
L.
Caflisch
,
C.
Bîrsan
,
V.
Zagrebelsky
,
M
mes
A.
Gyulumyan,
R.
Jaeger,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 novembre 2002,
Vu les observations soumises par les gouvernements défendeurs et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Petre Marius Dumitrașcu, est un ressortissant roumain, né en 1986 et résidant à Constanța. Il est représenté devant la Cour par M.
Cornel Dumitrașcu, son père.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
Les décisions judiciaires favorables au requérant
Par un jugement définitif du 5 mars 1997, le tribunal de première instance de Constanța, section pénale, condamna Y.O., ressortissant turc, ainsi que la société de droit turc T., en qualité de partie civilement responsable, à verser au requérant une somme de 30
000 dollars américains («
USD
») à titre de réparation, à la suite du décès de la mère du requérant dans un accident de la circulation provoqué par Y.O.
Le requérant allègue que ses tentatives pour faire exécuter ce jugement ont échoué, en raison du fait que selon l'article 10 de la Convention d'assistance judiciaire en matière civile et pénale entre la Roumanie et la Turquie («
la convention bilatérale
»), seules les décisions judiciaires prononcées par les juridictions civiles peuvent être exécutées, les dispositions des volets civils des décisions pénales échappant au champ d'application de ladite convention.
Dès lors, le 18 août 1997, le requérant forma une nouvelle action en vue d'obtenir une réparation à la suite du décès de sa mère, cette fois devant les juridictions civiles.
Par un jugement du 12 mai 1998, le tribunal départemental de Constanța, section civile, fit droit à la demande du requérant et condamna Y.O. et la société T. à lui payer une indemnité de 30
000 USD ainsi que des frais judiciaires de 2
500
000 lei roumains («
ROL
»). Par un arrêt définitif du 14
décembre
1998, la cour d'appel confirma le jugement et octroya une somme supplémentaire de 2
500
000 ROL au titre des frais judiciaires.
L'appel de la société T. contre cet arrêt définitif fut rejeté par la cour d'appel comme non prévu par loi, le 19 décembre 2000. Cette solution fut confirmée par un arrêt définitif de la Cour suprême de justice du 7
juin
2002.
2.
Tentatives d'exécution de l'arrêt du 14 décembre 1998
Le 22 mai 1998, en vertu de la convention bilatérale, le tribunal départemental de Constanța notifia le jugement du 12 mai 1998 à Y.O. et à la société T. par l'intermédiaire du parquet général d'Izmir («
la juridiction turque
»).
Le 6 janvier 1999, le tribunal de première instance de Constanța fit droit à la demande du requérant, formée par l'intermédiaire de son père, et autorisa l'exécution forcée de l'arrêt du 14 décembre 1998 conformément à la convention bilatérale. Dès lors, par une lettre adressée à la juridiction turque, il mit en demeure les débiteurs d'exécuter l'arrêt. Le 20
janvier
1999, le ministère turc de la Justice («
le ministère turc
») fut informé par le ministère roumain de la Justice («
le ministère roumain
») de cette demande, en vertu de la convention bilatérale.
Faute de réponse des autorités turques, la demande d'exécution fut renouvelée les 28 octobre 1999 et 3 juillet 2001. De nombreux autres rappels furent envoyés par le ministère roumain au ministère turc.
Le 17 mai 2002, le ministère roumain informa le requérant que le ministère turc avait mis à nouveau les débiteurs en demeure d'exécuter l'arrêt, mais qu'il n'avait pris aucune autre mesure en vue de l'exécution. Ensuite, il fit savoir au requérant ce qui suit
:
«
Il ressort de l'attitude des autorités turques que la partie intéressée doit s'adresser directement à la juridiction turque afin de faire reconnaître et exécuter une décision judiciaire définitive rendue en Roumanie, bien que l'article 2 § 2 de la convention bilatérale prévoie que «
faute d'une disposition contraire, les juridictions des deux Parties contractantes communiqueront par l'intermédiaire des ministères de la justice, en application de la présente convention
».
L'arrêt du 14 décembre 1998 n'a toujours pas fait l'objet d'une demande d'exequatur de la part du requérant en Turquie.
B.
Le droit interne et international pertinent
1.
Convention d'assistance judiciaire en matière civile et pénale entre la Roumanie et la Turquie
Article 2 § 2
«
Faute d'une disposition contraire, les juridictions des deux Parties contractantes communiqueront par l'intermédiaire des ministères de la Justice, en application de la présente convention.
»
Article 3
«
Les ministères de la Justice des parties contractantes se communiqueront réciproquement, sur demande, des renseignements sur leur législation.
»
Article 8 § 1
«
Les autorités compétentes d'une Partie transmettront, conformément aux lois et procédures applicables sur le territoire de cette Partie, tous les actes procéduraux délivrés par les autorités judiciaires de l'autre Partie (...)
»
Article 10
«
1.
Les deux Parties contractantes reconnaîtront et feront exécuter, sur leur territoire, les décisions définitives de nature patrimoniale, prononcées en matière civile sur le territoire de l'autre Partie (...)
(...)
3.
En décidant sur la reconnaissance et l'exécution des décisions définitives délivrées sur le territoire de l'autre Partie contractante, comme prévu par le paragraphe n
o
1, la juridiction appelée appliquera ses propres lois.
»
2.
Loi turque n
o
2675 sur le droit international privé et la procédure
Article 34
Décision d'exequatur
«
La décision rendue en matière civile par une juridiction étrangère et devenue définitive conformément à la législation de l'Etat d'origine n'est susceptible d'exécution forcée qu'en vertu d'une décision d'exequatur émanant du tribunal turc compétent.
Une décision d'exequatur ne peut être demandée pour une décision rendue en matière pénale que lorsqu'elle implique les doits des personnes.
»
1.
Invoquant les articles 1, 5, 6 § 1, 8, 18 et 53 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les autorités roumaines n'ont pas fait toutes les démarches possibles en vue de l'assister dans l'exécution de l'arrêt du 14
décembre
1998 qui lui avait octroyé une réparation.
2.
Se fondant sur les articles 1, 6
§
1, 14, 17, 18 et 53 de la Convention, il se plaint de l'inexécution par les autorités turques de l'arrêt précité.
1.
Se fondant sur l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l'inexécution, en raison de l'inactivité des deux Gouvernements, des décisions définitives rendues en sa faveur. L'article 6 se lit ainsi dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
a)
Non-exécution imputée à la Roumanie
Le gouvernement roumain estime que la violation alléguée par le requérant n'est pas imputable aux autorités roumaines, l'obligation d'exécuter la décision judiciaire incombant aux autorités turques.
Selon le Gouvernement, le ministère roumain a respecté toutes les obligations ressortant de la convention bilatérale. Ainsi, il a envoyé aux autorités turques plusieurs demandes d'exécution de la décision définitive, a demandé à maintes reprises des renseignements sur la procédure et a dûment informé le requérant de la position des autorités turques. Le ministère ne pouvait plus intervenir dès lors que les autorités turques avaient décidé, en vertu de la convention bilatérale, d'appliquer la loi turque en matière d'exécution. Dès lors, la non-exécution n'est pas imputable aux autorités roumaines, dans la mesure où le requérant a refusé de s'adresser directement aux juridictions turques, malgré les conseils des deux
ministères.
Le requérant fait valoir que les démarches entamées par le gouvernement roumain pour l'exécution de la décision définitive ont été insuffisantes.
La Cour constate, en premier lieu, qu'il ressort de la convention bilatérale et de la loi turque que la procédure selon laquelle les décisions des juridictions étrangères sont exécutées en Turquie, est régie par le droit turc. Les autorités roumaines n'avaient donc aucune obligation ni même de possibilité d'intervenir dans l'exécution de l'arrêt du 14 décembre 1998. Au surplus, la Cour observe que le requérant a été dûment informé par le ministère roumain que les autorités turques étaient seules compétentes pour l'exécution et que personne d'autre que le requérant ne pouvait les saisir.
En outre, la Cour estime que le gouvernement roumain a pleinement satisfait aux obligations imposées par la convention bilatérale. Il a dûment notifié la décision de justice roumaine, a demandé des renseignements et a communiqué au requérant toutes les informations obtenues des autorités turques concernant la procédure à suivre.
Il s'ensuit que l'inexécution de la décision judiciaire définitive n'est pas imputable aux autorités roumaines. Cette partie du grief est, donc, incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article 35
§
4.
b)
Non-exécution imputée à la Turquie
Le gouvernement turc considère que la convention bilatérale n'impose aucune obligation au ministère turc d'entamer une action pour faire reconnaître ou exécuter une décision définitive d'une juridiction étrangère. En outre, la convention dispose, dans son article 10 § 3, que le pays concerné applique sa propre législation en la matière. Or, selon la loi
turque
n
o
2675, le requérant aurait dû former auprès des tribunaux de grande instance d'Izmir, d'Istanbul ou d'Ankara une demande en vue d'obtenir la reconnaissance de l'arrêt du 14 décembre 1998 (
«
tenfiz
karari
»
). Ensuite, il aurait dû s'adresser aux autorités turques pour l'exécution de la décision ainsi reconnue. Ces démarches étant nécessaires et effectives, le gouvernement turc estime que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours prévues par la législation turque en matière d'exequatur et d'exécution d'une décision définitive.
Le requérant conteste ces arguments, considérant qu'en raison de la passivité du gouvernement turc, les décisions définitives rendues en sa faveur sont demeurées inexécutées.
La Cour rappelle que la finalité de la règle relative à l'épuisement des voies de recours internes est de permettre aux autorités nationales (notamment aux autorités judiciaires) d'examiner le grief concernant la violation d'un droit protégé par la Convention et, le cas échéant, de redresser cette violation avant que la Cour n'en soit saisie. Dès lors qu'il existe au niveau national un recours permettant aux juridictions internes d'examiner l'argument relatif à la violation d'un droit protégé par la Convention, c'est ce recours qui doit être épuisé (
Azinas c. Chypre
[GC], n
o
56679/00, § 38, 28 avril 2004).
Or, bien qu'il ait été loisible au requérant de saisir les juridictions turques d'une demande d'exequatur et de demander ensuite l'exécution, par les autorités turques compétentes, de l'arrêt du 14 décembre 1998, il ne l'a pas fait. La Cour rappelle que le requérant a été dûment informé de la procédure à suivre. Cependant, le requérant n'a en aucune manière justifié son refus de saisir les autorités compétentes, ni n'a démontré qu'un tel recours n'était pas accessible et adéquat au sens de la jurisprudence de la Cour. De plus, rien en l'espèce ne fait présumer une éventuelle inefficacité du recours indiqué par le gouvernement turc.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
2.
Le requérant considère qu'en ne déployant pas tous les efforts requis pour l'exécution de l'arrêt du 14
décembre 1998, les autorités roumaines ont également enfreint ses droits garantis par les articles 1, 5, 8, 18 et 53 de la Convention. Il estime que la non-exécution de l'arrêt par les autorités turques a violé ses droits prévus par les articles 14, 17, 18 et 53 de la Convention.
Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président