KAVAK c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 69790/01 prezentate de Mehmet Cemal KAVAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 30 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Türmen Biersan mei Tsatsasa-Nikolovska Jaeger, Myjer, judecătorii domnului V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 3 aprilie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Mehmet Cemal Kavak, este un resortisant turc, născut în 1966 și rezident în Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Karakaș, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează.

La momentul faptelor, reclamantul a fost președintele secțiunii locale a HADEP (Partea democrației poporului) la Bayrampașa (Istanbul). În timpul congresului extraordinar al HADEP, la 7 decembrie 1997 la Istanbul, reclamantul a ținut un discurs care a fost înregistrat de poliție. La 23 martie 1998, procurorul a solicitat autorităților competente să ia declarația reclamantului. La 26 martie 1998, procurorul l-a auzit pe Arife glacial, care a declarat că la congres nu a fost pronunțată nicio declarație cu caracter ilegal. Tot la 26 martie 1998, procurorul l-a auzit pe reclamant, care a recunoscut că a ținut un discurs și a ridicat mâna în semn de victorie, dar a negat că a declarat că: "Biji PKK." În aprilie 1998, procurorul a auzit, în calitate de martori, polițiștii Mahir Koyuncu și Muammer Dündar, care înregistraseră discursul rostit de reclamant.

Ei au declarat că, deși erau mulți oameni și zgomote în sufrageria în care se ținea congresul, reclamantul ridicase mâna în semn de victorie și uișie Biji PKK Printr-un act de acuzare din 8 iunie 1998, pe baza articolului 7 alineatul (2) din Legea nr. 3713, procurorul a intentat o acțiune penală împotriva reclamantului pentru propaganda PKK. La 22 iunie 1998, instanța de securitate a statului membru al UE a început să examineze cauza reclamantului. Septembrie 1998, instanța a ținut o audiere în absența reclamantului care nu fusese informat cu privire la aceasta. Ea l-a ascultat pe polițistul Mahir Koyuncu și, la cererea procurorului, a renunțat la audierea celuilalt polițist, Muammer Dündar.

La 10 noiembrie 1998, instanța a pronunțat o altă audiere în absența reclamantului care nu fusese informat cu privire la aceasta. La 18 decembrie 1998, Curtea a emis un mandat de a aduce împotriva reclamantului, ținându-se cont de faptul că persoana respectivă a fost acuzată și de prezumția de deviere la 18 decembrie 1998, instanța a ținut o audiere în prezența reclamantului și a reprezentantului său. Reclamantul a informat instanța că nu a putut să se prezinte la audierile anterioare din cauza unei schimbări de adresă. El a recunoscut că a ținut un discurs la congresul ținut la Bayrampașa și că a făcut un semn de victorie a mâinii, dar a contestat celelalte acuzații aduse împotriva sa. În plus, înregistrarea făcută de poliție arată că reclamantul nu declarase că Biji PKK, ci că polițiștii au făcut o astfel de transcriere manuscrisă.

Reclamantul a solicitat să interogheze polițistul care fusese auditat și că înregistrările sonore au fost examinate de un expert independent. În ședința din 12 ianuarie 1999, tribunalul a vizionat video-ul discursului rostit de reclamant. Ea a precizat că nu era posibil să se audă în mod clar discursul rostit de reclamant. Ea a constatat că o astfel de declarație nu a fost făcută ( La 18 februarie 1999, Curtea a ținut o audiere în cursul căreia a solicitat audierea polițiștilor Kemal quanar și Gülșen Bilgin. Potrivit reclamantului, curtea de securitate din la maijjj a fost compusă din trei judecători, printre care un magistrat militar care a stat acolo între 22 iunie 1998 și 24 aprilie 1999. La tribunalul din 29 aprilie 1999, instanța a constatat că polițiștii Kemal Cainar și Gülsen Bilgin fuseseră auziți în timpul unei audieri incidente în absența reclamantului și a reprezentantului său.

Reclamantul a contestat aceste depoziții în măsura în care acestea fuseseră obținute cu încălcarea Codului de procedură penală și nu le-a putut interoga. La 6 iulie 1999, tribunalul i-a sesizat pe martorii Mecit Aygün, Nizamettin Öztürk și Kemal Ya din Legea nr. 3713, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni pentru ajutor și asistență pentru PKK. În motivele sale, aceasta a precizat că, la momentul faptelor, reclamantul era președintele secțiunii HADEP de la Bayrampașa. La primul congres extraordinar al HADEP, el a ținut un discurs, la sfârșitul căruia a părăsit pupitrul, ridicând mâna și făcând semnul victoriei și a luat cuvântul Biji PKK Acest lucru a fost confirmat de procesele-verbale ale polițiștilor care asistaseră la congres, precum și de declarațiile lor făcute sub jurământ.

Întrucât PKK este o organizație teroristă înarmată, o astfel de afirmație prin care o astfel de organizație poate fi considerată ajutor și sprijin pentru o organizație armată ilegală. Curtea a precizat că un supliment de drept la apărare fusese acordat reclamantului. La 11 noiembrie 1999, reclamantul a formulat un recurs prin care a solicitat o audiere. Curtea de Casație l-a informat pe reclamant cu privire la organizarea unei audieri la 25 octombrie 2000, ora 9:00. Reprezentantul reclamantului a informat Curtea de Casație cu privire la indisponibilitatea sa din motive profesionale, în măsura în care avea o audiere în fața instanței de securitate din statul membru în cauză. Curtea de Casație a respins motivul invocat.

Prin hotărârea din 2 noiembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Aceasta a arătat că … Prin hotărârea din 8 ianuarie 2001, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Legea nr. 4616 privind eliberarea, suspendarea executării procedurilor și a pedepselor care au avut loc înainte de 23 aprilie 1999, Curtea de Securitate a statului membru în cauză a dispus suspendarea executării pedepsei pronunțate împotriva reclamantului. Aceasta a precizat că, în cazul în care în termen de cinci ani de la data eliberării condiționate, la ui ar fi condamnat la o pedeapsă egală sau mai mare, hotărârea pronunțată împotriva sa ar fi de executat.

Dreptul intern relevant Legea nr. 4388 privind executarea cursurilor de siguranță ale statului 4388 din 18 iunie 1999 privind inițierea cursurilor de securitate de la … Președintele, doi membri titulari, un membru supleant și procurorul general al Republicii sunt numiți printre judecători și procurori de prim rang, procurorii Republicii printre procurorii din alte domenii, timp de patru ani, de către Înaltul Consiliu al judecătorilor și procurorilor, în conformitate cu procedura prevăzută în legea specială.

Mandatul acestora poate fi reînnoit (...) Modificările necesare în ceea ce privește numirea judecătorilor și a procurorilor republicii au fost aduse Legii nr. 2845 privind cursul de securitate de la Ö Õ prin Legea nr. 4390 din 22 iunie 1999. În conformitate cu articolul provizoriu 1 din Legea nr. 4390, mandatele judecătorilor militari și ale procurorilor militari funcționați în cadrul Curților de Securitate de Stat trebuiau să înceteze la data publicării acestei legi (22 iunie 1999). În conformitate cu art. 3 din aceeași lege, procedurile pendinte în fața cursurilor de securitate de la … Oricine...

dă în cunoștință de cauză refugiu sau oferă asistență, furnizează alimente, arme, muniție sau îmbrăcăminte unei bande sau unei asociații, cum ar fi cele menționate în articolul precedent, sau favorizează, în orice fel, operațiunile, vor fi pedepsite (...) Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului în conformitate cu art. 4 din Legea nr. 3713, încălcarea prevăzută la art. 169 din Codul penal este inclusă în categoria actelor de terorism în temeiul articolului 5 din Legea nr 3713, pedeapsa prevăzută de Codul penal pentru o încălcare definită la art. 4 va fi mărită la jumătate. Legea nr. 4616 La art. 1 alineatul (3) din Legea nr. 4616 privind eliberarea condiționată și suspendarea executării procedurii și a pedepselor privind infracțiunile comise până la 23 aprilie 1999, promulgată la 21 decembrie 2000, prevede că persoanele ale căror condamnări au devenit definitive vor beneficia și ele de această lege.

Invocând articolele 9 și 10 din convenție, reclamantul susține că condamnarea sa pe motiv că ar fi pronunțat cuvintele "Biji PKK" la sfârșitul discursului său a încălcat dreptul său la libertatea de conștiință și de gândire, precum și la libertatea de exprimare. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a condamnat era compusă din trei judecători, printre care un magistrat militar care a stat acolo între 22 iunie 1998 și 24 aprilie 1999. Acesta susține că declarația sa și cele ale martorilor au fost obținute în prezența magistratului militar, chiar dacă, după aplicarea legii nr. 4390 din 22 iunie 1999, acesta din urmă nu mai face parte din compunerea Curții de Securitate a statului.

El susține că a fost condamnat pentru declarația lui Biji PKK În timp ce o astfel de declarație nu este conținută în banda sonoră înregistrată de poliție. La înregistrare și transcrierea acestor benzi au fost efectuate de către polițiști care au fost numiți experți în acest caz; ei nu pot fi considerați experți obiectivi. În plus, martorii pe care le-a menționat au declarat că nu au spus că nu au fost. Curtea de Securitate a statului l-a auzit pe polițistul Mahir Koyuncu, în absența sa, fără ca el să fi reușit să-l interogheze, și a renunțat să-l audă pe Muammer Dündar. În cele din urmă, instanța l-a auzit pe Gülsen Bilgin și pe Kemal dalnar într-o audiență incidentă care a avut loc în absența sa.

Reclamantul susține că Curtea de Casație a desfășurat o ședință în lipsă a reprezentantului său, în timp ce acesta a informat că, în aceeași zi, trebuia să participe la o ședință în fața unei instanțe de securitate a statului. El susține că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei căi de atac interne pentru a-și invoca obiecțiile, în măsura în care condamnarea sa rezultă din aplicarea normelor naționale. ÎN Â Invocând art. 9 și 10 din Convenție, reclamantul susține că condamnarea sa pe motiv că ar fi pronunțat cuvintele "Biji PKK" La sfârșitul discursului său a ignorat dreptul său la libertatea de conștiință și de gândire, precum și la libertatea de exprimare.

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de absența de echitate a procedurii în fața instanței de securitate a statului membru în cauză. El susține că aceasta era alcătuită din trei judecători, printre care un magistrat militar care a stat acolo între 22 iunie 1998 și 24 aprilie 1999. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamantul susține că a fost condamnat, în lipsa unor dovezi, pentru declararea lui Biji PKK În timp ce o astfel de declarație nu este conținută în banda sonoră înregistrată de poliție. Înregistrarea și transcrierea acestor benzi au fost efectuate de către polițiști care au fost numiți experți în acest caz, iar aceștia nu pot fi considerați experți obiectivi.

În plus, martorii pe care i-a citat au declarat că nu au menționat acest lucru. În cele din urmă, Curtea l-a auzit pe polițistul Mahir Koyuncu, în absența sa, fără ca el să fi reușit să-l interogheze și a renunțat să-l audă pe Muammer Dündar. În cele din urmă, instanța l-a auzit pe Gülșen Bilgili și Kemal signar în timpul unei audieri incidentale care a avut loc în absența sa. De asemenea, se plânge că instanța l-a auzit pe Gülșen Bilgili și Kemal cauțion în timpul unei audieri incidentale care a avut loc în absența sa. În cele din urmă, se plânge că avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.

Recurentul susține că Curtea de Casație a desfășurat o ședință în lipsa reprezentantului său; la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. În primul rând, Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă și cu condiția ca a avut loc o ședință publică în primă instanță, circumstanțele specifice procedurii în litigiu pot justifica absența unei dezbateri publice În al doilea sau al treilea caz.

Prin urmare, o cerere de autorizare de apel sau o procedură care nu cuprinde decât puncte de drept și nu de fapt poate îndeplini cerințele articolului 6, chiar dacă recursul nu este văzut oferă posibilitatea de a se prezenta personal în fața tribunalului de apel sau de casare (Bulut c. Austria, Hotărârea din 22 februarie 1996, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 II. În speță, Curtea arată că nu se contestă faptul că a avut loc o ședință publică în primă instanță și în fața Curții de Casație. Aceasta amintește că recurentul a avut o posibilitate rezonabilă de a-și apăra interesele prin acordarea de asistență de către un consiliu. Comisia observă că Curtea de Casație a ținut o audiere și, deși fusese informat în acest sens, avocatul reclamantului nu a putut asista la aceasta în măsura în care avea o altă audiere în aceeași zi în fața unei instanțe de securitate a statului.

Cu toate acestea, el aparținea avocatului de a aprecia oportunitatea de a participa la încuviințarea ținută în fața Curții de Casație, organul suprem, mai degrabă decât a celei în fața Curții de Securitate a statului. Curtea amintește, de asemenea, că lipsa unei dezbateri publice în fața unei instanțe la nivel înalt care nu cunoaște decât chestiuni de drept și care intervin după ce cauza a fost audiată public la un nivel inferior n Prin urmare, refuzul Curții de Casație de a lua în considerare motivul pentru care avocatul reclamantului nu este suficient în sine pentru a justifica o încălcare a articolului 6. Prin urmare, examinarea acestui motiv nu permite identificarea niciunei forme de violență a dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § (1) În consecință, este necesar ca aceste obiecții să fie respinse pentru neajunsuri vădite de fond, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.

Reclamantul se plânge de lipsa unei căi de atac interne pentru a-și exercita obiecțiile, în măsura în care condamnarea sa rezultă din aplicarea normelor naționale. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea arată că reclamantul a fost condamnat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene la 15 octombrie 1999. În urma recursului în casare formulat de reclamant, Curtea de Casație a confirmat hotărârea primei instanțe la 2 noiembrie 2000. În aceste împrejurări, Curtea constată că reclamantul a dispus, în dreptul intern, de o cale de atac efectivă și că instanele judiciare competente s-au pronunat asupra obieciilor sale.

Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru lipsa vădită a temeiului, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4 din Convenie. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Amâne în scris. - (PT) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) - (RO) Premier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 69790/01 présentée par Mehmet Cemal KAVAK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 30 juin 2005 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič , président , J. Hedigan , R. Türmen , C. Bîrsan , M mes M. Tsatsa-Nikolovska , R. Jaeger, M. E. Myjer, juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 3 avril 2001, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mehmet Cemal Kavak, est un ressortissant turc, né en 1966 et résidant à Istanbul. Il est représenté devant la Cour par M e F. Karakaș, avocate à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

A l’époque des faits, le requérant était le président de la section locale du HADEP (Parti de la démocratie du peuple) à Bayrampașa (Istanbul). Au cours du congrès extraordinaire du HADEP, le 7 décembre 1997 à Istanbul, le requérant prononça un discours qui fut enregistré par la police. Par la suite, le procureur de la République d’Istanbul ouvrit une information judiciaire à l’encontre du requérant et des autres personnes qui avaient prononcé un discours lors de ce congrès. Le 23 mars 1998, le parquet demanda aux autorités compétentes de prendre la déposition du requérant. Le 25 mars 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul (« le procureur ») entendit Nusrettin Kaplan qui déclara avoir participé au congrès en sa qualité de membre du HADEP.

Le 26 mars 1998, le procureur entendit Arife Çınar qui déclara que, lors du congrès, aucune déclaration à caractère illégal n’avait été prononcée. Toujours le 26 mars 1998, le procureur entendit le requérant qui reconnut avoir prononcé un discours et avoir levé la main en signe de victoire, mais nia avoir déclaré « Biji PKK » (« Vive le PKK »). Le 1 er avril 1998, le procureur entendit, en qualité de témoins, les policiers Mahir Koyuncu et Muammer Dündar, lesquels avaient enregistré le discours prononcé par le requérant. Ils déclarèrent que, bien qu’il y avait beaucoup de monde et de bruit dans le salon où se tenait le congrès, le requérant avait bien levé la main en signe de victoire et crié « Biji PKK ». Par un acte d’accusation du 8 juin 1998, sur le fondement de l’article 7 § 2 de la loi n o 3713, le procureur intenta une action pénale à l’encontre du requérant pour avoir fait la propagande du PKK.

Le 22 juin 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul commença à examiner la cause du requérant. Le 1 er septembre 1998, la cour tint une audience en l’absence du requérant qui n’en avait pas été informé. Elle entendit le policier Mahir Koyuncu et, sur demande du procureur, renonça à entendre l’autre policier, Muammer Dündar. Le 10 novembre 1998, la cour tint une autre audience en l’absence du requérant qui n’en avait pas été informé. Elle délivra un mandat d’amener à l’encontre du requérant compte tenu « de l’infraction reprochée et de la présomption de fuite ». Le 18 décembre 1998, la cour tint une audience en la présence du requérant et de son représentant. Le requérant informa la cour qu’il n’avait pas pu se présenter aux audiences précédentes en raison d’un changement d’adresse.

Il reconnut avoir prononcé un discours lors du congrès tenu à Bayrampașa et avoir fait un signe de victoire de la main, mais contesta les autres accusations portées à son encontre. D’ailleurs l’enregistrement fait par la police montrait que le requérant n’avait pas déclaré « Biji PKK », mais que les policiers y avaient fait une telle transcription manuscrite. Le requérant demanda à interroger le policier qui avait été auditionné et que les enregistrements sonores fussent examinés par un expert indépendant. A l’audience du 12 janvier 1999, la cour visionna la vidéo du discours prononcé par le requérant. Elle précisa qu’il n’était pas possible d’entendre nettement le discours prononcé par le requérant.

Elle constata qu’une telle déclaration n’avait pas été faite (« herhangibir suç unsurlarının olmadığı »). Le 18 février 1999, la cour tint une audience au cours de laquelle elle demanda à entendre les policiers Kemal Çınar et Gülșen Bilgin. Selon le requérant, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul était composée de trois juges, dont un magistrat militaire qui y a siégé du 22 juin 1998 au 24 avril 1999. A l’audience du 29 avril 1999, la cour constata que les policiers Kemal Çınar et Gülșen Bilgin avaient été entendus lors d’une audience incidente en l’absence du requérant et de son représentant. Le requérant contesta ces dépositions dans la mesure où elles avaient été obtenues en violation du code de procédure pénale et qu’il n’avait pas pu les interroger.

A l’audience du 6 juillet 1999, la cour entendit les témoins Mecit Aygün, Nizamettin Öztürk et Kemal Yağıș, qui déclarèrent que, lors du congrès, le requérant n’avait pas déclaré « Biji PKK ». A l’audience du 23 juin 1999, sur le fondement des articles 169 et 5 de la loi n o 3713, le parquet présenta ses réquisitions sur le fond. Le 19 octobre 1999, sur le fondement des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois pour aide et assistance au PKK. Dans ses motifs, elle précisa qu’à l’époque des faits, le requérant était le président de la section du HADEP de Bayrampașa.

Lors du premier congrès extraordinaire du HADEP, il avait prononcé un discours, à la fin duquel il avait quitté le pupitre en levant la main et faisant le signe de la victoire et avait crié « Biji PKK ». Cela avait été confirmé par les procès-verbaux des policiers qui avaient assisté au congrès ainsi que de leurs dépositions faites sous serment. Le PKK étant une organisation terroriste armée, un tel propos faisant l’éloge d’une telle organisation peut être considéré comme aide et soutien à une organisation armée illégale. La cour précisa qu’un supplément de droit de défense avait été accordé au requérant. Le 11 novembre 1999, le requérant forma un pourvoi un cassation en demandant une audience.

La Cour de cassation informa le requérant de la tenue d’une audience le 25 octobre 2000 à 9 heures. Le représentant du requérant informa la Cour de cassation de son indisponibilité pour des motifs professionnels, dans la mesure où il avait une audience devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. La Cour de cassation rejeta le motif invoqué. Par un arrêt du 2 novembre 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué. Elle indiqua que l’excuse avancée par le représentant du requérant n’était pas fondée sur une raison valable ; les preuves réunies avaient été examinées de manières adéquates. Le pourvoi en rectification d’arrêt formé par la suite fut rejeté.

Par un arrêt du 8 janvier 2001, sur le fondement de l’article 1 § 3 de la loi n o 4616 relative à la mise en liberté, au sursis à l’exécution des procédures et des peines ayant eu lieu avant le 23 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul ordonna le sursis à exécution de la peine prononcée à l’encontre du requérant. Elle précisa que, si dans les cinq ans à compter de la date du sursis, l’intéressé était condamné à une peine égale ou plus lourde, l’arrêt rendu à son encontre serait à exécuter. B. Le droit interne pertinent