CtEDO 25.08.2005 Auto

ALPARSLAN c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
25.08.2005
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ALPARSLAN c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITA cererii nr. 52663/99 prezentată de Özlem ALPARSLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 25 august 2005 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Cabral Barreto Türmen Butkevych Jočienė, Popović, judecători și domnii Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 15 septembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, după ce a intenționat, se pronunță următoarea decizie ÎN FAȚĂ Recurenta este o resortisantă turcă, născută în 1974 și rezidentă în Istanbul. La momentul faptei, ea era studentă în primul an de drept la dreptul de autor al statului de drept și avea reședința în căminul fetelor din Vezneciler. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul F. Karakaș și E. Keskin, avocate la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Arestarea și reținerea recurentei la 14 noiembrie 1997, recurenta, împreună cu o altă persoană, a fost arestată de către ofițerii de poliție din cadrul Direcției de Securitate din Istanbul, secțiunea de combatere a terorismului. Potrivit procesului-verbal semnat de reclamantă, ea a așteptat în fața stației de autobuz Vezneciler (Istanbul), a încercat să fugă în timpul arestării și a căzut pe trotuar. Ea a rezistat poliției și a fost ținută sub control după o scurtă altercație. Procesul-verbal din 19 noiembrie 1999 a indicat că reclamanta a refuzat să depună mărturie. La 21 noiembrie 1997, reclamanta a fost adusă în fața procurorului republicii aproape de curtea de securitate a statului. În declarația sa, ea a indicat că a fost arestată în timp ce se afla în stația de autobuz. După o percheziție corp la corp, nu au găsit nici o dovadă, poliția l-a ținut în arest cu alte persoane. Ea a contestat faptele care i-au fost reproșate și a susținut că ea era membră a oricărei organizații ilegale. Ea a declarat că polițiștii au refuzat să ia declarația sa. Ea a semnat sub obligația de a depune mărturie pregătită de poliție fără să fi citit. Ea nu a citit nici conținutul procesului-verbal de confruntare. Poliția i-a cerut să semneze declarația și a spus că se va explica în fața Parchetului. Tot în aceeași zi, reclamanta și alte șapte persoane au fost duse la institut medico-legal da. Raportul medical a indicat că reclamanta prezenta pe partea interioară a celor două încheieturi vânătăi de 2 3 cm. La 21 noiembrie 1997, ea a fost ascultată de judecător lângă curtea de securitate a statului de jidan, în fața căreia ea a contestat faptele care îi erau reproșate și a confirmat declarația făcută în fața tribunalului. Judecătorul a constatat că nu a făcut nici o declarație în timpul arestării sale. La 24 noiembrie 1997, instanța a pronunțat decizia de eliberare provizorie a reclamantei în fața președintelui Curții de Securitate a Uniunii Europene. La 24 noiembrie 1997, instanța a eliberat un mandat de arestare în fața reclamantei. Acest mandat a fost notificat în persoană reclamantei la 24 ianuarie 1998. Plângere penală depusă împotriva polițiștilor pentru maltratare la 20 martie 1998, reclamanta a depus o plângere la Parchetul de la Fatih (Istanbul) împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. În plângerea sa, a menționat că a fost supusă unor presiuni fizice și sexuale și că a fost amenințată cu violul. Ea a spus că după ce a fost dezbracată și apoi pusă într-o celulă, polițiștii au dus un coleg acuzat, arestat împreună cu ea, în celula sa și obligat s-o privească dezbracată. În cele din urmă, ea a cerut să fie examinată de centrul de traume psihosociale al facultății de medicină din Istanbul. La 17 aprilie 1998, Parchetul lui Fatih a solicitat Direcției de Securitate, Secțiunea de Combatere a Terorismului, să-i comunice numele polițiștilor care au participat la interviul reclamantei în perioada 14-21. noiembrie 1997, și să le indice că acestea trebuiau să se prezinte la Parchet. El a solicitat, printre altele, o copie a ultimei pagini a depoziției recurentei, precum și procesul-verbal al arestării întocmit de poliție. La 17 aprilie și 12 iunie 1998, Parchetul a fost solicitat în Baroul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La data de 6 august 1998, Parchetul a ordonat casei din Ümraniye să o trimită pe reclamantă la audiere. La 26 august 1998, directorul casei de judecată a informat Parchetul că reclamanta fusese eliberată provizoriu la 30 aprilie 1998. La 24 noiembrie 1998, procurorul Republicii Fatih a dat un ordin de nejudiciare. reclamanta nu a depus o declarație la poliție; conform procesului verbal de arestare, a fost arestată, împreună cu cei doi co-inculpați, după o scurtă altercație; reprezentantul său nu a fost mutat deși a fost invitat; reclamantul a fost eliberat, adresa sa nu a putut fi determinată La 25 ianuarie 1999, reclamanta a formulat o acțiune împotriva ordonanței de nejudiciare și a indicat în special că nici ea, nici reprezentantul ei nu au fost informați cu privire la consecințele anchetei, că procurorul nu și-a găsit adresa și că nu auzise polițiștii incriminați. La 22 martie 1999, președintele Tribunalului de Instanță din Beyo.Istanbul (Istanbul) a confirmat ordonanța pronunțată de procurorul Republicii Fatih. Procedura penală intentată împotriva reclamantei în fața Curții de Securitate a statului de Jos la 30 aprilie 1998, reclamanta a fost ascultată de instanța de securitate a statului în care se afla. Ea a spus că, în timpul custodiei sale, a izbucnit o ceartă între ea și polițiști, și ei erau injurați unii de alții. Ea a precizat că fusese torturată de polițiști. În legătură cu raportul medical întocmit la 21 noiembrie 1997, ea a făcut să se susțină că prezenta urme de violență pe corpul ei, dar medicul nu le menționase pe toate în raport. Ea a vrut să-i arate gâtul, dar el i-a spus că nu era nevoie; el a menționat doar urmele de pe încheieturi. În ceea ce privește procesul-verbal de confruntare, ea a declarat că polițiștii i-au aliniat pe toți inculpații și i-au obligat să semneze procesul-verbal de confruntare astfel stabilit. Prin hotărârea din 20 aprilie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a informat reclamanta pentru absența probelor. Prin hotărârea din 7 decembrie 1999, Curtea de Casație a conchis hotărârea atacată. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanta susține că a suferit abuzuri în timpul custodiei sale, precum și presiuni fizice și psihologice, fiind legată la ochi, dezbrăcată, agresată sexual și amenințată cu violul. Invocând art. 13 din Convenție coroborat cu art. 6, recurenta se plânge că a fost privată de un acces efectiv la o instanță pentru a obține despăgubiri pentru suferințele suferite în timpul custodiei sale din cauza deficiențelor anchetei. Aceasta susține că sistemul de recurs în vigoare nu i-a permis să își exercite efectiv dreptul de a nu fi supus torturii. ÎN DREPTul Grief, întemeiat pe art. 3 din convenție, recurenta invocă o încălcare a articolului 3 din convenție astfel de formulare, nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Guvernul susține că reclamanta a depus o plângere pentru maltratarea polițiștilor la patru luni după ce a fost arestată. În noiembrie 1997 în custodia închisorii, Comisia nu le-a explicat nici celor din urmă că medicul care l-a luat în considerare a omis să menționeze pe raportul său sechele vizibile pe corpul său. Acest raport medical nu menționează originile constatărilor menționate anterior; de altfel, nu ar fi suficient pentru a susține afirmațiile persoanei în cauză. Curtea reamintește că acuzațiile de rele tratamente în conformitate cu art. 3 trebuie să fie susținute de elemente de probă corespunzătoare (a se vedea Klaas c. Germania, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A n 269, pp. 17-18, §, și Martinez Sala și alții c. Spania, nr. 58438/00, § 121, 2 noiembrie 2004). Pentru stabilirea faptelor invocate, Curtea utilizează criteriul probei dincolo de orice dubiu rezonabil; cu toate acestea, o astfel de dovadă poate rezulta dintr-o fâșie de fildeș sau din prezumții care nu au fost respinse, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A n 25, pp. 64-65, § 161 in fine, și Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 121 și 152, CEDH 2000 IV). În acest sens, Curtea constată că singurul element de probă prezentat în evaluarea sa este raportul medical din 21 noiembrie 1997 care indică faptul că recurenta prezenta pe partea interioară a celor două încheieturi vânătăi de 2 x 3 cm. Din elementele dosarului, în special din procesul-verbal de arestare, reiese că o altercație a avut loc între reclamantă și polițiști. În plus, în timpul arestării a avut loc și o dispută între reclamantă și polițiști, iar ei erau injurați unii de alții. În ordonanța sa din 24 noiembrie 1998, cu privire la faptul că a fost imposibil să se audieze reclamanta sau avocatul acesteia, Parchetul și-a motivat decizia ținând cont, în special, de faptul că leziunile menționate în raportul medical aveau ca origine lacțiunea pe care reclamanta o avusese cu polițiștii. Având în vedere aceste considerații, Curtea consideră că elementele de probă care fac obiectul evaluării sale nu îi permit să stabilească existența unor rele tratamente precum cele pe care recurenta le-a acordat. În plus, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că forța utilizată la arestarea recurentei a fost excesivă sau disproporționată. Prin urmare, art. 3 este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Recurenta se plânge că nu a dispus de o cale de atac eficientă pentru a-și susține afirmațiile formulate în temeiul articolului 3, în sensul articolului 13 din Convenție, coroborat cu art. 6. Curtea constată că acest aspect trebuie examinat din perspectiva articolului 13, astfel cum este formulat în partea sa relevantă Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul contestă aceste afirmații. Referindu-se la convocarea Parchetului din 17 aprilie și 12 iunie 1998, acesta explică faptul că reclamanta și avocatul său nu s-au prezentat pentru a explica acuzațiile de maltratare. Curtea amintește că, pe baza dovezilor prezentate în fața sa, aceasta a concluzionat că âncul prezentat la unghiul articolului 3 nu dezvăluie nicio aparență a unei încălcări. Prin urmare, nu este "nepedepsită" în sensul articolului 13 (în sens contrar, a se vedea, printre altele, Boyle și Rice c. Regatul Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A n 131, p. 23, § 52, Kaya Turcia , Hotărârea din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Rec., 1998, p. 330-311, § 107, și Yașa c. Turcia , Hotărârea din 2 septembrie 1998, Rec., 1998-VI, p. 2442, § 113. Prin urmare, această cauză trebuie respinsă pentru neatenție evidentă de temei în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că cererea inadmisibilă este respinsă. S. Dolé J.-P. Costa Grefier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă