YORDANOV c. BULGARIE

Evenimentele din 31 ianuarie 1991 La 31 ianuarie 1991, niște clienți nemulțumiți, ale căror comenzi nu fusesem îndeplinite, s-au dus la magazinul reclamantului și au furat o parte din mărfurile care se găseau acolo, precum și bani și documente cum ar fi facturi. La 4 februarie 1991, reclamantul a depus o plângere pentru spargere și a furnizat parchetului lista persoanelor implicate. Printr-o ordonanță datată 25 septembrie 1991, care a fost notificată reclamantului la 11 mai 1992, procurorul de district din Bourgas a refuzat să inițieze urmărirea penală. Potrivit procurorului, din elementele cercetării, și anume din depozițiile clienților în cauză, a rezultat că reclamantul însuși le-a autorizat să ia mărfurile, nefiind în măsură să le ramburseze avansoasele versate. Reclamantul a contestat această decizie în fața procurorului regional care a confirmat clasarea la 3 iunie 1992. După un nou recurs la procurorul general, acesta din urmă a anulat ordonanța de clasare la 10 august 1992 și a retrimis dosarul parchetului de district pentru completare de cercetare. La 7 mai 1993, persoanele în cauză au fost puse sub acuzare pentru abuz de drept (самоуправство). În mai, apoi în iulie 1999, reclamantul a scris parchetului pentru a se plânge de inactivitatea organelor de cercetare. Printr-o ordonanță din 26 iunie 2000, procurorul de district a pus capăt urmăririi penale din cauza decăderii dreptului de urmărire.

Urmărirea penală împotriva reclamantului Ca urmare a plângerilor clienților, reclamantul a fost pus sub acuzare la 15 februarie 1991 pentru furt de fonduri care i-au fost încredințate (în virtutea articolului 158 din Codul penal anterior) și pentru infracțiuni privind reglementarea transferurilor de valută (în virtutea articolului 150 anterior). În cadrul cercetării, documente comerciale și contabile legate de activitatea sa, trei casete video conținând înregistrări ale unor întâlniri comerciale, corespondență privată și pașaportul internațional al reclamantului au fost confiscate, conform proceselor-verbale din 14 și 26 februarie 1991. Un act de acuzare a fost redactat la 28 decembrie 1991 și reclamantul a fost trimis în judecată. La ședința din 14 aprilie 1992 în fața tribunalului de district din Bourgas, tribunalul a decis să retrimită dosarul procurorului pentru completare de cercetare. După o nouă trimitere în judecată, tribunalul a retrimis din nou dosarul pentru completare de cercetare la 2 octombrie 1992. Prin scrisori din 26 octombrie 1992 și 30 noiembrie 1992, reclamantul s-a adresat președintelui tribunalului de district pentru a se plânge de pasivitatea organelor de cercetare, dar nu a primit răspuns. Printr-o ordonanță din 26 noiembrie 1998, procurorul de district a pus capăt urmăririi din cauza decriminalizării faptelor de transfer de valută și a dovezilor insuficiente privind infracțiunea de furt. Reclamantul a depus un recurs împotriva ordonanței de clasare cerând parchetului să se pronunțe asupra faptului dacă a săvârșit sau nu faptele decriminalizate. De asemenea, s-a plâncut de nereturunderea documentelor și corespondenței confiscate. La 7 ianuarie 1999, procurorul regional a confirmat motivul clasării și a ordonat ca documentele și efectele personale solicitate să fie returnate interesatului. Când reclamantul s-a prezentat la parchetul de district, ar fi fost informat verbal că cea mai mare parte a pieselor confiscate nu se găseau în dosar și probabil au fost pierdute. Ca urmare a unor noi recursuri ale reclamantului, ordonanța de clasare a fost confirmată de parchetul de apel la 16 februarie 1999, apoi de parchetul de casație la 22 iunie 1999. B. Legea internă relevantă 1. Infracțiunile imputate reclamantului Articolul 250 anterior din Codul penal incrimina diverse infracțiuni privind reglementarea transferurilor de valută străină. Acest text a fost abrogat în februarie 1993. Articolul 258 anterior incrimina faptul de a deturna în folosul propriu bunuri sau valori aparținând altora pe care autorul delictului le deține sau le păzește. 2. Confiscarea și păstrarea probelor materiale Potrivit articolului 108 din Codul de procedură penală, probele materiale se păstrează până la sfârșitul urmăririi penale. Obiectele confiscate pot fi returnate proprietarului lor înainte de sfârșitul procedurii dacă acest lucru nu compromite buna desfășurare a acesteia. Din 1 ianuarie 2000, un posibil refuz al anchetatorului sau al procurorului de a le returna este susceptibil de recurs justiție. Când urmărirea penală este închisă fără ca cauza să fie deferita tribunalului, procurorul este obligat să se pronunțe asupra sorii probelor materiale (articolul 237 alineatul 2 CPP). Obiectele care au servit la comiterea infracțiunii sau a căror posesie este interzisă sunt confiscate, la fel ca și cele al căror proprietar nu este cunoscut și care nu au fost revendicate într-un termen de un an după încheierea procedurii (articolul 53 din Codul penal și articolul 109 CPP). În alte cazuri, obiectele sunt returnate proprietarului lor.

Legea din 1988 privind răspunderea Statului pentru daunele cauzate persoanelor fizice (Закон за отговорността на държавата за вреди причинени на граждани) Această lege prevede: Articolul 1 "Statul este răspunzător pentru daunele cauzate persoanelor fizice prin acte, acțiuni sau inacțiuni ilegale ale autorităților sau agenților săi cu prilejul îndeplinirii funcțiilor lor în domenii administrative. (...)" Articolul 2 "Statul este răspunzător pentru daunele cauzate persoanelor fizice de autorități de cercetare, parchet și de instanțele judecătorești, din cauza: 1. Unei detenții, în special a detenției preventive, atunci când aceasta a fost anulată din lipsa de temei legal; 2. Unei acuzații în materie penală, atunci când persoana în cauză este ulterior achitată sau urmărirea este oprită pe motiv că nu este autorul faptelor, că faptele nu constituie o infracțiune, că procedura penală a fost inițiată după expirarea dreptului de urmărire din cauza decăderii sau amnistiei; 3. Unei condamnări penale sau a unei sancțiuni administrative, atunci când persoana în cauză este ulterior achitată sau sancțiunea anulată; (...)" Conform jurisprudenței predominante, oricine se consideră prejudiciat prin fapte care intră în domeniul de aplicare al legii din 1988 nu poate pretinde despăgubiri în aplicarea regulilor generale ale răspunderii delictuale, legea privind răspunderea Statului fiind un text special care deroge regimului general de răspundere (a se vedea în special реш. nr. 1370 din 16.12.1992, гр. д. nr. 1181/92, ВС IV г. о.).

Protecția proprietății Articolele 251 la 260 din Codul penal, în redacția lor pe vremea faptelor, incriminau diverse atingeri la dreptul de proprietate. Articolul 323 incrimină exercitarea abuzivă a unui drept prin act de autoritate (самоуправство). Articolul 45 din legea privind contractele și obligațiile reglementează răspunderea delictualã de drept comun și prevede o obligație de reparare a daunelor cauzate altora. Potrivit articolului 60 din Codul de procedură penală, în redacția aplicabilă pe vremea faptelor, acțiunea în repararea daunelor decurgând dintr-o infracțiune penală poate fi introdusă fie în cadrul procedurii penale, fie în fața tribunalelor civile. GRIURI 1. Reclamantul se plânge de durata urmăririi penale desfășurate împotriva sa, care nu ar fi conformă cererii de "durată rezonabilă" prevăzută de articolul 6 § 1 din Convenție. 2. Bazânduse pe articolul 6 § 1, el consideră că i-a fost refuzat accesul la un tribunal care se pronunță asupra bunului-fond al acuzației penale aduse împotriva sa pentru transfer ilegal de valută. 3. Prin raportare la articolul 8 din Convenție, se plânge de confiscarea și nereturnarea corespondenței sale și a casetelor video. 4. El mai consideră că confiscarea și nereturnarea documentației sale profesionale i-au împiedicat să-și continue activitatea comercială, în contradicție cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Invocând articolul 6 § 1 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că lungimea și lipsa eficacității cercetării penale efectuate privind spargerea care a avut loc în magazinul său nu au permis pedepsirea responsabililor.

În sfârșit, invocă articolul 13 din Convenție și denunță absența unui recurs efectiv pentru a remedia violările menționate mai sus. PE DREPT A. Grievuri legate de procedura penală desfășurată împotriva reclamantului 1. Privind grievurile bazate pe durata urmăririi penale Reclamantul se plânge de durata excesivă a urmăririi penale desfășurate împotriva sa și de absența unui recurs în această privință, prin raportare la articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, formulate după cum urmează: Articolul 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra bunului-fond al oricărei acuzații penale aduse împotriva sa." Articolul 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." Guvernul nu a depus observații. Curtea constată că aceste grievuri pun întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a recurului, ci necesită examinare pe fond; din aceasta rezultă că aceste grievuri nu pot fi declarate vădit nefondate, conform articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit. 2. Privind grievul referitor la accesul la tribunal Tot pe baza articolului 6 § 1, reclamantul se plânge că nu a avut acces la un tribunal care să constată dacă a săvârșit efectiv faptele de transfer ilegal de valută. El subliniază că dacă clasarea din 26 noiembrie 1998 ar fi fost motivată de insuficiența dovezilor, ar fi putut pretinde despăgubiri potrivit legii interne. Curtea reamintește în această privință că, potrivit jurisprudenței sale, articolul 6 nu consacră un drept la obținerea unui rezultat determinat la sfârșitul unui proces penal, nici la pronunțarea unei decizii exprese de condamnare sau achitare asupra acuzațiilor formulate, și nu interzice parchetului să pună formal capăt urmăririi sau chiar să abandoneaze pur și simplu urmărirea (Withey c. Regatul Unit (decizie), nr. 59493/00, CEDO 2003-X; X c. Regatul Unit, nr. 8233/78, decizie a Comisiei din 3 octombrie 1979, Decizii și rapoarte 17, p. 146). Din aceasta rezultă că acest grievu este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Grievuri privind confiscarea documentelor 1. Privind grievurile bazate pe articolele 8 și 13 Reclamantul expune în plus că corespondența și alte efecte confiscate în cadrul urmăririi penale nu i-au fost returnate la încheierea acesteia. El invocă articolele 8 și 13 din Convenție, formulate după cum urmează în părțile relevante: Articolul 8 "1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista intervenție a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această intervenție este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, pentru ordinea publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora." Articolul 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." a) Privind excepția preliminară a Guvernului Guvernul subliniază că reclamantul ar fi putut cere repararea prejudiciului suferit din cauza pierderii pieselor confiscate, care constituie un act ilegal al administrației, în aplicarea legii privind răspunderea Statului sau a legii civile comune. Reclamantul răspunde că articolul 1 al legii privind răspunderea Statului privește doar actele ilegale ale administrației. Privind acțiunile autorităților judiciare că sunt organele de cercetare și parchet, răspunderea lor ar fi limitată de articolul 2 al legii la anumite cazuri, enumerate în mod exhaustiv și care nu acoperă cazul de față. Cât privește dreptul comun al răspunderii civile, aplicarea sa ar fi exclusă de efectul legii speciale care reglementează răspunderea Statului. Curtea constată că întrebările ridicate de excepția de neepuizare se confundă cu acelea pe care trebuie să le examineze în cadrul examinării pe fond a grievului bazat pe articolul 13 din Convenție privind existența recurului efectiv pentru remedierea violării presupuse a articolului

Prin urmare, este necesar să se unească pe fond excepția ridicată de Guvern. b) Privind amploarea grievurilor Guvernul arată că confiscarea documentelor a avut loc înainte de ratificarea Convenției de către Statul pârât la 7 septembrie 1992 și scapă prin urmare de competența Curții ratione temporis. Reclamantul recunoaște această circumstanță și indică că-și menține grievurile doar privind păstrarea corespondenței și efectelor sale personale după data intrării în vigoare a Convenției. Prin urmare, Curtea va examina grievurile ridicate doar pentru ceea ce privesc perioada după 7 septembrie 1992. c) Pe fond cu privire la grievuri Privind păstrarea corespondenței reclamantului, Guvernul consideră că aceasta a constituit o restricție legitimă a dreptului său la respectarea corespondenței, rendută necesară în cadrul urmăririi penale ale cărei subiect era. Ca răspuns, reclamantul susține că corespondenți, documentele și casetele confiscate nu aveau nicio legătură cu acuzațiile aduse împotriva sa pentru transfer ilegal de valută și prin urmare nu constituiau "probe materiale" în sensul Codului de procedură penală. Prin urmare, ar fi trebuit să i se returneze în cursul urmăririi, o dată constatată această lipsă de legătură. În consecință, reclamantul consideră că privarea pe termen lung a corespondenței sale nu era legală, nici proporțională prin raportare la articolul 8 § 2. El consideră că, în orice caz, pierderea sau distrugerea corespondenței sale, care face imposibilă returnarea după încheierea urmăririi, nu era nici "prevăzută de lege", nici "necesară într-o societate democratică" în sensul acestei dispoziții. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea constată că aceste grievuri pun întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu de examinare a recurului, ci necesită examinare pe fond; din aceasta rezultă că aceste grievuri nu pot fi declarate vădit nefondate, conform articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost găsit. 2. Privind grievurile bazate pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 și articolul 13 Reclamantul expune că confiscarea și refuzul de a i returna documentația ar fi împiedicat recuperarea creanțelor sale și continuarea activității sale comerciale. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 și denunță de asemenea absența recurului în dreptul intern prin raportare la articolul

Părțile relevante ale acestor dispoziții se citesc după cum urmează: Articolul 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional." Articolul 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." Guvernul subliniază că reclamantul nu a dovedit în niciun fel că confiscarea documentelor ar fi împiedicat recuperarea creanțelor sale sau continuarea activității sale comerciale. În orice caz, dacă aceasta ar fi fost situația, interesatul ar fi putut folosi posibilitatea prevăzută de articolul 108 din Codul de procedură penală și cere returnarea lor în cursul urmăririi sau cere să i se furnizeze copii. Potrivit reclamantului, pare evident că confiscarea întregii documentații comerciale a sa a împiedicat exercitarea activității sale. El expune în plus că toate lichidurile și mărfurile firmei ar fi fost supuse confiscării în cursul urmăririi. Curtea constată de la început că afirmațiile reclamantului că mărfuri și bani ar fi fost confiscați nu sunt susținute de niciun element de dovadă din dosar. Privind documentele remise în mâinile autorităților, Curtea observă că confiscarea însăși a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Convenției și Protocolului nr. 1 pentru Bulgaria, la 7 septembrie 1992, și prin urmare nu intră în domeniul lor de aplicare ratione temporis. Cât privește perioada după această dată, reclamantul nu indică niciun fapt concret care să permită concluzia că privarea acestor documente a încălcat exercitarea activităților sale. Curtea observă de altfel că avea posibilitatea de a cere returnarea lor în cursul urmăririi, ceea ce nu a considerat oportun să facă. În fine, Curtea nu vede cum nereturnarea și pierderea documentelor litigioase după încheierea urmăririi penale ar fi putut avea efectul de a întrerupe activitatea comercială a reclamantului, opt ani după confiscarea lor. În definitiv, Curtea consideră că grievul bazat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu este susținut de elemente de dovadă suficiente. Având în vedere această concluzie, consideră că interesatul nu avea un "grievu apărabil" de încălcare a acestei dispoziții prin raportare la articolul 13 din Convenție. Din aceasta rezultă că grievurile sunt vădit nefondate și trebuie respinse în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție. C. Grievuri privind infracțiunile de care reclamantul ar fi fost victimă Reclamantul se plânge de caracterul ineficace și de lentele cercetării penale efectuate împotriva presupușilor autori ai spargerii magazinului său, care s-a încheiat cu o clasare din cauza decăderii dreptului de urmărire. El invocă în această privință articolele 6 § 1 și 13 din Convenție și articolul 1 din Protocolul nr. 1, formulate după cum urmează în părțile relevante: Articolul 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privitoare la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)" Articolul 13 "Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale." Articolul 1 din Protocolul nr. 1 "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale." Privind grievul bazat pe articolul 6 § 1 din Convenție referitor la durata cercetării penale, Curtea observă că interesatul nu s-a constituit parte civilă în cadrul acestei proceduri, care prin urmare nu privea "drepturile și obligațiile sale de natură civilă", în sensul acestei dispoziții (a se vedea Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, CEDO 2004-I). Procedura nu privea nici o "acuzație penală" împotriva reclamantului. În aceste circumstanțe, articolul 6 § 1 nu se aplică procedurii în cauză. Grievul este deci incompatibil ratione materiae cu dispoziții din Convenție și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4. Dacă reclamantul se plânge de neducerea la capăt a urmăririi penale, Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, nici articolul 6 § 1, nici articolul 13, nici alte dispoziții din Convenție și Protocoalele sale nu garantează, ca atare, dreptul de a vedea inițiată urmărirea penală împotriva unor terți. Din aceasta rezultă că acest aspect al recurului este de asemenea incompatibil ratione materiae și trebuie respins în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4. Privind drepturile garantate de articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că, chiar și în absența unei intervenții a autorităților publice în exercitarea acestor drepturi, în unele cazuri această dispoziție poate implica pentru Stat obligații pozitive de a lua măsurile necesare pentru protecția lor. În caz de presupunere de încălcare, Curtea trebuie să verifice dacă a fost menținut un echilibru corect între interesul general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale individului (Novoseletskiy c. Ucraina [GC], nr. 47148/99, §§ 100–101, 22 februarie 2005). În cauza de față, Curtea observă că legea internă prevede, în cazul atingerilor la proprietatea altora, urmărire penală, dar și o acțiune civilă în repararea prejudiciului suferit, care poate fi introdusă separat sau în conjunto cu acțiunea penală. În speță, chiar dacă urmărirea penală inițiată s-a încheiat cu o decădere, reclamantul avea totuși posibilitatea de a sesiza un tribunal civil, dacă cunoștea identitatea persoanelor în cauză. Această cale putea duce la condamnarea responsabililor de a-i versa o despăgubire pentru prejudiciul suferit și prin urmare era de natură să satisfacă obligațiile pozitive decurgând din articolul 1 din Protocolul nr. 1 în contextul prezentei cauze. Or, reclamantul nu a considerat oportun să introducă o asemenea acțiune în pofida refuzului inițial de a urmări din partea procurorului și ineficacității cercetării penale. Având în vedere aceste observații, Curtea consideră că grievul este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE de a uni pe fond întrebarea epuizării căilor de atac privitoare la grievurile bazate pe articolele 8 și 13 privind confiscarea și nereturnarea corespondenței și a altor efecte personale ale reclamantului; DECLARĂ admisibile, cu toate mijloacele de fond rezervate, grievurile reclamantului bazate pe articolele 6 § 1 și 13 privind durata excesivă a urmăririi penale, precum și grievurile bazate pe articolele 8 și 13 privind confiscarea și nereturnarea corespondenței și a altor efecte personale ale sale. DECLARĂ recurul inadmisibil în rest. Santiago Quesada Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

Les événements du 31 janvier 1991 Le 31 janvier 1991, des clients mécontents dont les commandes n’avaient pas été honorées se rendirent au magasin du requérant et y dérobèrent une partie des marchandises qui s’y trouvaient, ainsi que de l’argent et des documents tels que des factures. Le 4 février 1991, le requérant porta plainte pour cambriolage et fournit au parquet la liste des personnes en cause. Par une ordonnance datée du 25 septembre 1991, qui fut notifiée au requérant le 11 mai 1992, le procureur de district de Bourgas refusa d’engager des poursuites pénales. Selon le procureur, il résultait des éléments de l’enquête, et notamment des dépositions des clients concernés, que le requérant les avait lui-même autorisés à prendre la marchandise, n’étant pas en mesure de leur rembourser les acomptes versés. Le requérant recourut contre cette décision devant le procureur régional qui confirma le non-lieu le 3 juin 1992. Suite à un nouveau recours auprès du procureur général, ce dernier annula l’ordonnance de non-lieu le 10 août 1992 et renvoya le dossier au parquet de district pour un complément d’enquête. Le 7 mai 1993, les personnes concernées furent mises en examen pour voie de fait (самоуправство). En mai, puis en juillet 1999, le requérant écrivit au parquet pour se plaindre de l’inactivité des organes d’enquête. Par une ordonnance du 26 juin 2000, le procureur de district mit un terme à la procédure pénale en raison de la prescription de l’action publique.

Les poursuites pénales à l’encontre le requérant Suite à des plaintes de clients, le requérant fut mis en examen le 15 février 1991 du chef de détournement des fonds qui lui avaient été confiés (en vertu de l’ancien article 158 du Code pénal) et d’infractions à la réglementation sur le transfert de devises (en vertu de l’ancien article 150). Dans le cadre de l’enquête, des documents commerciaux et comptables liés à son activité, trois cassettes vidéo contenant les enregistrements de réunions commerciales, des courriers privés et le passeport international du requérant furent saisis, ainsi qu’il résulte des procès-verbaux des 14 et 26 février 1991. Un acte d’accusation fut établi le 28 décembre 1991 et le requérant fut renvoyé en jugement. A l’audience tenue le 14 avril 1992 devant le tribunal de district de Bourgas, le tribunal décida de retourner le dossier au procureur pour un complément d’instruction. Suite à un nouveau renvoi en jugement, le tribunal retourna encore une fois le dossier pour un complément d’instruction le 2 octobre 1992. Par lettres du 26 octobre 1992 et du 30 novembre 1992, le requérant s’adressa au président du tribunal de district pour se plaindre de la passivité des organes d’enquête, mais n’obtint pas de réponse. Par une ordonnance du 26 novembre 1998, le procureur de district mit fin aux poursuites en raison de la dépénalisation des faits de transfert de devises et de l’insuffisance des preuves concernant l’infraction de détournement de fonds. Le requérant introduisit un recours contre l’ordonnance de non-lieu en demandant que le parquet se prononce sur la question de savoir s’il avait commis ou non les faits dépénalisés. Il se plaignit en outre de l’absence de restitution des documents et correspondance saisis. Le 7 janvier 1999, le procureur régional confirma le motif du non-lieu et ordonna que les documents et effets personnels réclamés soient restitués à l’intéressé. Lorsque le requérant se rendit au parquet de district, il aurait été verbalement informé que la majeure partie des pièces saisies ne figurait pas au dossier et avait probablement été perdue. Suite à de nouveaux recours du requérant, l’ordonnance de non-lieu fut confirmée par le parquet d’appel le 16 février 1999, puis par le parquet de cassation le 22 juin 1999. B. Le droit interne pertinent 1. Les infractions reprochées au requérant L’ancien article 250 du Code pénal réprimait différentes infractions à la réglementation sur le transfert de devises étrangères. Ce texte a été abrogé en février 1993. L’ancien article 258 réprimait le fait de détourner à son profit des biens ou valeurs appartenant à autrui que l’auteur du délit a en sa possession ou sous sa garde. 2. Saisie et conservation des éléments de preuve matériels En vertu de l’article 108 du Code de procédure pénale, les éléments de preuve matériels sont gardés jusqu’à la fin de la procédure pénale. Les objets saisis peuvent être restitués à leur propriétaire avant la fin de la procédure si cela ne compromet pas le bon déroulement de celle-ci. Depuis le 1 er janvier 2000, un éventuel refus de l’enquêteur ou du procureur de les restituer est susceptible d’un recours judiciaire. Lorsque la procédure pénale est clôturée sans que l’affaire ne soit déférée au tribunal, le procureur est tenu de se prononcer sur le sort des éléments de preuve matériels (article 237 alinéa 2 CPP). Les objets ayant servi à la perpétration de l’infraction ou dont la possession est interdite sont confisqués, de même que ceux dont le propriétaire n’est pas connu et qui n’ont pas été revendiqués dans un délai d’un an après la clôture de la procédure (article 53 du Code pénal et article 109 CPP). Dans les autres cas, les objets sont restitués à leur propriétaire.

La loi de 1988 sur la responsabilité de l’Etat pour les dommages causés aux particuliers (Закон за отговорността на държавата за вреди причинени на граждани) Cette loi prévoit : Article 1 « L’Etat est responsable des dommages causés aux particuliers du fait des actes, actions ou inactions illégaux de ses autorités ou agents à l’occasion de l’accomplissement de leurs fonctions en matière administrative. (...) » Article 2 “L’Etat est responsable des dommages causés aux particuliers par les autorités de l’instruction, du parquet et par les juridictions, du fait : 1. D’une détention, notamment la détention provisoire, lorsque celle-ci a été annulée pour absence de fondement légal ; 2. D’une accusation en matière pénale, lorsque l’intéressé est ensuite relaxé ou qu’il est mis fin aux poursuites au motif qu’il n’est pas l’auteur des faits, que les faits ne sont pas constitutifs d’une infraction, que la procédure pénale a été engagée après l’extinction de l’action publique en raison de la prescription ou d’une amnistie ; 3. D’une condamnation pénale ou d’une sanction administrative, lorsque l’intéressé est par la suite relaxé ou la sanction annulée; (...)” Selon la jurisprudence dominante, quiconque se prétend lésé par des faits entrant dans le champ d’application de la loi de 1988 ne peut prétendre à une indemnisation en application des règles générales de la responsabilité délictuelle, la loi sur la responsabilité de l’Etat étant un texte spécial qui déroge au régime général de la responsabilité (voir notamment реш. n o 1370 от 16.12.1992, гр. д. n o 1181/92, ВС IV г. о.).

La protection de la propriété Les articles 251 à 260 du Code pénal, dans leur rédaction à l’époque des faits, incriminaient différentes atteintes au droit de propriété. L’article 323 incrimine l’exercice abusif d’un droit par voie de fait (самоуправство). L’article 45 de la loi sur les contrats et les obligations régit la responsabilité délictuelle de droit commun et prévoit une obligation de réparation des dommages causés à autrui. En vertu de l’article 60 du Code de procédure pénale, tel qu’applicable au moment des faits, l’action en réparation des dommages découlant d’une infraction pénale peut être introduite soit dans le cadre de la procédure pénale, soit devant les tribunaux civils. GRIEFS 1. Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale menée à son encontre, qui ne serait pas conforme à l’exigence de « délai raisonnable » prévue à l’article 6 § 1 de la Convention. 2. S’appuyant sur l’article 6 § 1, il considère qu’il a été privé de l’accès à un tribunal qui se prononce sur le bien-fondé de l’accusation pénale portée contre lui pour transfert illégal de devises. 3. Au regard de l’article 8 de la Convention, il se plaint de la saisie et du défaut de restitution de sa correspondance et de ses cassettes vidéo. 4. Il considère en outre que la saisie et la non-restitution de sa documentation professionnelle l’ont empêché de poursuivre son activité commerciale, en violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint que la longueur et l’absence d’efficacité de l’enquête menée au sujet du cambriolage survenu à son magasin n’ont pas permis la punition des responsables.

Il invoque enfin l’article 13 de la Convention et dénonce l’absence de recours efficace pour remédier aux violations susmentionnées. EN DROIT A. Griefs relatifs à la procédure pénale diligentée contre le requérant 1. Sur les griefs tirés de la durée de la procédure pénale Le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure pénale menée à son encontre et de l’absence de recours à cet égard, au regard des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, libellés comme suit : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement n’a pas soumis d’observations. La Cour estime que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Sur le grief relatif à l’accès à un tribunal Toujours sur le terrain de l’article 6 § 1, le requérant se plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal qui constate s’il avait effectivement commis les faits de transfert illégal de devises. Il souligne que si le non-lieu du 26 novembre 1998 avait été motivé par l’insuffisance de preuves, il aurait pu prétendre à une indemnisation en droit interne. La Cour rappelle à cet égard que, selon sa jurisprudence, l’article 6 ne consacre pas un droit à l’obtention d’un résultat déterminé à l’issue d’un procès pénal, ni au prononcé d’une décision expresse de condamnation ou d’acquittement sur les accusations formulées, et n’interdit pas au parquet de mettre formellement fin aux poursuites ou même d’abandonner purement et simplement des poursuites ( Withey c. Royaume-Uni (déc.), n o 59493/00, CEDH 2003 ‑ X ; X c. Royaume-Uni , n o 8233/78, décision de la Commission du 3 octobre 1979, Décisions et rapports 17, p. 146). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur les griefs relatif à la saisie de documents 1. Sur les griefs tirés de l’article 8 et de l’article 13 Le requérant expose en outre que la correspondance et les autres effets saisis dans le cadre de la procédure pénale ne lui ont pas été restitués à la clôture de celle-ci. Il invoque l’article 8 et l’article 13 de la Convention, libellés comme suit en leurs parties pertinentes : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » a) Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement souligne que le requérant aurait pu demander réparation du préjudice subi du fait de la perte des pièces saisies, qui constitue un acte illégal de l’administration, en application de la loi sur la responsabilité de l’Etat ou du droit commun. Le requérant réplique que l’article 1 de la loi sur la responsabilité de l’Etat ne concerne que les actes illégaux de l’administration. Concernant l’action des autorités judiciaires que sont les autorités du parquet et de l’instruction, leur responsabilité serait limitée par l’article 2 de la loi à certaines hypothèses, énumérées de manière exhaustive et ne couvrant pas le cas de l’espèce. Quant au droit commun de la responsabilité civile, son application serait exclue par l’effet de la loi spéciale régissant la responsabilité de l’Etat. La Cour constate que les questions soulevées par l’exception de non ‑ épuisement se confondent avec celles qu’elle devra examiner dans le cadre de l’examen du bien-fondé du grief tiré de l’article 13 de la Convention concernant l’existence de recours effectifs pour remédier à la violation alléguée de l’article

Il convient dès lors de joindre au fond l’exception soulevée par le Gouvernement. b) Sur l’étendue des griefs Le Gouvernement met en avant que la saisie des documents est intervenue avant la ratification de la Convention par l’Etat défendeur le 7 septembre 1992 et échappe dès lors à la compétence ratione temporis de la Cour. Le requérant reconnaît cette circonstance et indique ne maintenir ses griefs que concernant la conservation de sa correspondances et effets personnels postérieurement à l’entrée en vigueur de la Convention. Dès lors, la Cour n’examinera les griefs soulevés que pour ce qu’ils portent sur la période postérieure au 7 septembre 1992. c) Sur le fond des griefs Concernant la conservation de la correspondance du requérant, le Gouvernement considère qu’il s’agissait d’une restriction légitime de son droit au respect de la correspondance, rendue nécessaire dans le cadre de la procédure pénale dont il faisait l’objet. En réponse, le requérant fait valoir que les correspondances, documents et cassettes saisis n’avaient aucun lien avec les accusations portées contre lui pour transfert illégal de devises et ne constituaient dès lors pas des « éléments de preuve matériels » au sens du Code de procédure pénale. Ils auraient donc dû lui être retournés au cours de la procédure, une fois cette absence de lien constatée. En conséquence, le requérant considère que la privation prolongée de sa correspondance n’était pas légale, ni proportionnée au regard de l’article 8 § 2. Il estime qu’en tout état de cause la perte ou la destruction de cette correspondance, empêchant sa restitution après la clôture de la procédure n’était ni « prévue par la loi », ni « nécessaire dans une société démocratique » au sens de cette disposition. A la lumière de l’ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ces griefs posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. 2. Sur les griefs tirés de l’article 1 du Protocole n o 1 et de l’article 13 Le requérant expose que la saisie et le refus de lui restituer sa documentation aurait entravé le recouvrement de ses créances et la poursuite son activité commerciale. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 et dénonce également l’absence de recours en droit interne au regard de l’article

Les parties pertinentes de ces dispositions se lisent comme suit : Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement souligne que le requérant n’a aucunement prouvé en quoi la saisie de documents l’aurait empêché de recouvrer ses créances ou de poursuivre son activité commerciale. En tout état de cause, si tel avait été le cas, l’intéressé aurait pu faire usage de la faculté prévue à l’article 108 du Code de procédure pénale et demander leur restitution en cours de procédure ou encore demander qu’on lui fournisse des copies. Selon le requérant, il semble évident que la saisie de toute sa documentation commerciale a entravé l’exercice de son activité. Il expose en outre que toutes les liquidités et marchandises de la firme auraient fait l’objet d’une saisie pendant la procédure. La Cour relève d’emblée que les affirmations du requérant selon lesquelles des marchandises et de l’argent auraient été saisis ne sont étayées par aucun élément de preuve figurant au dossier. Concernant les documents remis aux mains des autorités, la Cour relève que la saisie elle-même est intervenue avant l’entrée en vigueur de la Convention et du Protocole n o 1 pour la Bulgarie, le 7 septembre 1992, et n’entre dès lors pas dans leur champ d’application ratione temporis . Quant à la période après cette date, le requérant n’indique aucun fait concret permettant de conclure que la privation de ces documents a enfreint l’exercice de ses activités. La Cour observe au demeurant qu’il avait la possibilité de demander leur restitution en cours de procédure, ce qu’il n’a pas jugé utile de faire. Enfin, la Cour ne voit pas comment le défaut de restitution et la perte des documents litigieux après la clôture de la procédure pénale auraient pu avoir pour effet d’interrompre l’activité commerciale du requérant, huit ans après leur saisie. En définitive, la Cour estime que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 n’est pas étayé par des éléments de preuve suffisants. Au vu de cette conclusion, elle considère que l’intéressé ne disposait pas d’un « grief défendable » de violation de cette disposition au regard de l’article 13 de la Convention. Il s’ensuit que les griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur les griefs relatifs aux infractions dont le requérant aurait été victime Le requérant se plaint du caractère ineffectif et des lenteurs de l’enquête pénale diligentée à l’encontre des auteurs présumés du cambriolage de son magasin, qui s’est soldée par un non-lieu en raison de la prescription de l’action publique. Il invoque sur ce point les articles 6 § 1 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n o 1, libellés comme suit en leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 13 « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. » Concernant le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention relativement à la durée de l’enquête pénale, la Cour relève que l’intéressé ne s’est pas constitué partie civile dans le cadre de cette procédure, qui ne portait dès lors pas sur ses « droit et obligations de caractère civil », au sens de cette disposition (voir Perez c. France [GC], n o 47287/99, CEDH 2004-I). La procédure ne concernait pas non plus une « accusation en matière pénale » contre le requérant. Dans ces circonstances, l’article 6 § 1 ne trouve pas à s’appliquer à la procédure en cause. Le grief est donc incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4. Dans la mesure où le requérant se plaint du défaut d’aboutissement des poursuites pénales, la Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, ni l’article 6 § 1, ni l’article 13, ni les autres dispositions de la Convention et de ses Protocoles ne garantissent, en tant que tel, le droit de voir provoquer des poursuites pénales contre des tiers. Il s’ensuit que cet aspect de la requête est également incompatible ratione materiae et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4. Concernant les droits garantis par l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour rappelle que même en l’absence d’ingérence des autorités publiques dans l’exercice de ces droits, dans certains cas cette disposition peut impliquer pour l’Etat des obligations positives de prendre les mesures nécessaires à leur protection. En cas d’allégation de violation, la Cour doit vérifier si un juste équilibre a été ménagé entre l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Novoseletskiy c. Ukraine [GC], n o 47148/99, §§ 100–101, 22 février 2005). En l’occurrence, la Cour relève que le droit interne prévoit en cas d’atteintes à la propriété d’autrui des poursuites pénales, mais également une action civile en réparation du préjudice subi, qui peut être introduite séparément ou conjointement à l’action pénale. En l’espèce, si les poursuites pénales engagées se sont soldées par une prescription, le requérant avait néanmoins la possibilité de saisir un tribunal civil, dans la mesure où il connaissait l’identité des personnes concernées. Cette voie aurait pu conduire à la condamnation des responsables à lui verser un dédommagement pour le préjudice subi et était dès lors de nature à satisfaire aux obligations positives découlant de l’article 1 du Protocole n o 1 dans le contexte de la présente affaire. Or, le requérant n’a pas jugé utile d’introduire une telle action malgré le refus initial de poursuivre de la part du procureur et l’inefficacité de l’enquête pénale. Au vu de ces observations, la Cour considère que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre au fond la question de l’épuisement des voies de recours relativement aux griefs tirés des articles 8 et 13 concernant la saisie et le défaut de restitution de la correspondance et d’autres effets personnels du requérant ; Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés des articles 6 § 1 et 13 concernant la durée excessive de la procédure pénale, ainsi que les griefs tirés des articles 8 et 13 relativement à la saisie et au défaut de restitution de sa correspondance et d’autres effets personnels. Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Santiago Quesada Christos Rozakis Greffier adjoint Président