CASE OF TACEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 746/02) îndreptată împotriva României prin care un cetățean al acestui stat, Domnul Ion Tarcea (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 7 septembrie 2001 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (“Convenția”).

Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna R. Rizoiu, care l-a înlocuit în funcție.

La 24 octombrie 2003, Curtea (secția a doua) a decis să transmită cererea Guvernului. Prevalându-se de dispozițiile de la articolul 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată secției a treia remaniată astfel (articolul 52 § 1).

Reclamantul s-a născut în 1927 și locuiește la Nehoiu.

La 26 aprilie 1991 și 16 august 1996 comisia locală din Nehoiu pentru aplicarea legii nr. 18/1991 (“comisia locală” și “legea nr.18”) a eliberat reclamantului certificate de atestare a dreptului său de proprietate asupra unui teren de 5.000 m², situat la Nehoiu, în locul denumit “La Bătătură”. Amplasamentul terenului a fost identificat prin respectivele certificate.

În 1995 direcția silvică din Ploiești (“direcția”), instituție descentralizată a Regiei naționale a pădurilor (“regia”) a început să planteze arbori pe terenul reclamantului. În consecință, acesta a citat comisia și direcția în fața judecătoriei Patîrlagele pentru a obține punerea în posesie a terenului său.

Printr-o hotărâre definitivă din 16 aprilie 1999 tribunalul a dat câștig de cauză acțiunii și a condamnat comisia locală și direcția să pună reclamantul în posesia terenului în conformitate cu certificatele eliberate de comisia locală. Tribunalul a ordonat de asemenea comisiei să plătească reclamantului cheltuielile de judecată, în sumă de 23.000 lei românești (ROL).

La 17 ianuarie 2000 comisia locală a eliberat reclamantului un certificat de punere a sa în posesie asupra terenului său, în conformitate cu sentința din 16 aprilie 1999. Cu toate acestea, terenul a rămas ocupat de direcție.

La 3 mai 2000 el a înaintat de asemenea o acțiune în daune-interese împotriva direcției pentru a i se repara prejudiciul suferit din cauza imposibilității de a-și folosi terenul între 1996 și 2000. După ce a trecut pe la mai multe instanțe, acțiunea a fost respinsă printr-o sentință definitivă a tribunalului județean Buzău la 10 septembrie 2001. Tribunalul a reținut că punerea în posesie neavând loc decât pe 17 ianuarie 2000, reclamantul nu putea pretinde că a suferit vreo daună înainte de această dată.

La 15 aprilie 2000 și 2 și 23 debruarie 2001 reclamantul a trimis scrisori noi la regie pentru a obține beneficiul terenului său, în conformitate cu sentința din 16 aprilie 1999. La această ultimă dată a cerut de asemenea ca regia să se conformeze la cererile sale cel mai târziu la 10 martie 2001.

La 5 martie 2001 direcția l-a informat că nu putea admite cererea sa în lipsa unei hotărâri a comisiei locale în acest sens, în conformitate cu legea nr. 18.

La 20 martie 2002 reclamantul a cerut din nou direcției să elibereze terenul și să-i plătească daunele-interese pentru privarea de beneficiul terenului din 1991 până în 2002, înainte de 1 aprilie 2002.

Printr-o hotărâre din 6 ianuarie 2003 comisia județeană din Buzău pentru aplicarea legii nr. 18 (“comisia județeană”) a validat propunerea comisiei locale și atribuit reclamantului un teren cu vegetație silvică de 5.000 m² la Nehoiu, în locul denumit “La Bătătură”.

La 29 noiembrie 2003 reclamantul a fost convocat de primarul din Nehoiu pentru punerea în posesie și delimitarea acestui teren, dar a refuzat să se prezinte pe motiv că terenul atribuit nu corespundea celui revendicat. Procesele-verbale de punere în posesie a terenului menționat au fost redactate în lipsa reclamantului dar în prezența vecinilor și unui martor.

Reclamantul invocă faptul că neexecutarea de către autoritățile administrative a sentinței definitive care ordona punerea în posesie a unui teren a restrâns dreptul său de acces la un tribunal, așa cum este prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenției, care prevede astfel:

Curtea constată că această plângere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea relevă de altfel că nu se lovește de nici-un alt motiv de admisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul consideră că autoritățile administrative nici nu au refuzat, nici nu au întârziat executarea sentinței din 16 aprilie 1999 care, de altfel, a fost executată prin hotărârea din 6 ianuarie 2003 a comisiei județene care atribuie reclamantului terenul, concretizată prin procesul-verbal de punere în posesie din 29 noiembrie 2003.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El invocă în special faptul că terenul care face obiectul cererii sale este un teren agricol și nu unul silvic și că nu ar fi putut aparține domeniului public.

Curtea amintește că executarea unei sentințe sau a unei hotărâri, indiferent al cărei instanțe, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenției. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă dreptul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă și obligatorie să rămână inactivă în detrimentul unei părți (

Curtea constată că, în prezenta cauză, reclamantul a obținut la 16 aprilie 1999 o sentință definitivă care ordonă autorităților administrative să-l pună în posesia unui anume teren și că el a făcut, ulterior, demersuri în vederea executării. la 29 noiembrie 2003, în ciuda refuzului reclamantului, acesta a fost pus în posesia unui teren care pare să corespundă cerințelor sentinței din 16 aprilie 1999.

În aceste împrejurări, Curtea consideră că sentința definitivă a rămas neexecutată cel puțin până la 29 noiembrie 2003, adică patru ani, șapte luni și paisprezece zile după adoptare.

Ori administrația constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiției. În consecință, dacă administrația întârzie să execute o hotărâre definitivă, garanțiile de la articolul 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii pierde orice rațiune de a fi (

Curtea nu ar putea lua în calcul argumentul Guvernului conform căruia întârzierea este justificată de încetineala procedurii prevăzute de legea nr. 18 pentru punerea în posesie. Ea amintește că fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor ce-i revin, Curtea având drept sarcină numai să examineze dacă în cazul în speță măsurile adoptate de autorități au fost adecvate și suficiente (a se vedea,

Mai mult, Curtea a considerat deja că ar fi excesiv să se ceară unui reclamant care a obținut o hotărâre judiciară definitivă împotriva statului să intenteze din nou acțiuni împotriva autorităților pentru a obține executarea obligației în cauză (a se vedea

Curtea amintește că a considerat deja că neglijența autorităților de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei hotărâri definitive poate antrena o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției, mai ales atunci când obligația de a executa hotărârea în cauză revine unei autorități administrative, cum este cazul în speță ( a se vedea,

Aceste elemente sunt de ajuns Curții pentru a concluziona că sistemul pus la dispoziția reclamantului pentru a obține executarea sentinței din 16 aprilie 1999 nu a fost eficient. În plus, refuzând să execute timp de peste patru ani sau cel puțin timp de doi ani sentința definitivă care ordona punerea în posesie a reclamantului, autoritățile naționale l-au privat de un acces efectiv la tribunal.

Reclamantul denunță o atingere adusă dreptului său de proprietate din cauza neexecutării hotărârii definitive pronunțate în favoarea sa. El invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care este astfel enunțat:

Asupra calității de victimă a reclamantului

Sprijinindu-se pe jurisprudența Curții, Guvernul consideră că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în măsura în care, la 29 noiembrie 2003, a fost pus în posesia terenului său. Astfel, reclamantul ar fi primit o reparație adecvată și suficientă care corespunde cererii sale în fața Curții.

Reclamantul contestă poziția Guvernului și menționează că, în orice caz, terenul atribuit nu este cel care face obiectul cererii și că încălcarea invocată nu este deci reparată.

Curtea amintește că o hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de “victimă” decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele,

Ori în cazul în speță Curtea a constatat o încălcare a articolului 6 § 1, a faptului că sentința din 16 aprilie 1999 nu a fost executată cel puțin până la 29 noiembrie 2003 (paragraful 27 de mai sus). De asemenea, nici-o autoritate nici nu a recunoscut o eventuală încălcare a dreptului de proprietate a reclamantului nici nu a reparat prejudiciul pe care el îl invocă.

Asupra temeiniciei plângerii

Curtea constată că această plângere nu este clar fondată greșit în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea relevă de altfel că acesta nu se lovește de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul menționează că certificatele emise de comisia locală nu atestă dreptul de proprietate al reclamantului. Ar fi putut să o facă numai certificatul combinat cu procesul-verbal de punere în posesie. Ori reclamantul nu a obținut aceste două acte împreună decât la data de 29 noiembrie 2003. Reclamantului, de altfel, nu i s-a eliberat niciodată un titlu de proprietate, singurul act care ar putea dovedi dreptul său de proprietate. În privința sentinței definitive din 16 aprilie 1999, nici aceasta nu a creat un drept de proprietate în patrimoniul reclamantului. În cel mai bun caz, a făcut să apară o “speranță legitimă” de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în cauză.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El menționează că certificatele din 1991 și 1996 atestă dreptul său de proprietate până la eliberarea titlurilor de proprietate. El consideră mai ales că nu a fost pus în posesia bunului său așa cum a fost identificat prin certificatele din 1991 și 1996 și prin procesul-verbal din 24 martie 2000.

Curtea amintește că sentința din 16 aprilie 1999 a condamnat o autoritate administrativă să pună reclamantul în posesia terenului său, așa cum a fost identificat prin certificatele ce i-au fost eliberate. Ori această sentință a rămas neexecutată până la 29 noiembrie 2003.

Există așadar în cazul în speță o valoare patrimonială în temeiul căreia reclamantul putea pretinde să aibă speranța legitimă de a obține dreptul de proprietate asupra terenului. Reclamantul are deci “un bun” în sensul articolului 1 al protocolului nr.1 (a se vedea, printre altele,

Curtea remarcă apoi că părțile nu contestă ingerința pe care reclamantul a suferit-o din cauza neexecutării.

Curtea constată, în plus, că, presupunând chiar că executarea ar fi fost imposibilă înainte de adoptarea, la 21 noiembrie 2001, hotărârii de Guvern nr. 1172, Guvernul nu a oferit totuși o justificare valabilă pentru ingerința suferită de reclamant pentru acest fapt, cel puțin începând de la această ultimă dată; ea era deci arbitrară și implica o încălcare a principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea să caute dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției dreptului individual al reclamantului (a se vedea,

În concluzie, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că a existat încălcarea articolului 1 al protocolului nr.1.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Reclamantul cere punerea în posesia terenului său așa cum a fost identificat prin sentința din 16 aprilie 1999, estimând valoarea sa la 2.000 euro. El cere 53.000.000 lei cu titlu de prejudiciu material, reprezentând lipsa beneficierii de terenul său timp de treisprezece ani și 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit.

Guvernul consideră că sumele cerute sunt exagerate. El amintește că în orice caz Curtea nu poate acorda nici-o sumă cu titlu de reparație a unui eventual prejudiciu suferit înainte de adoptarea sentinței din 1999. Perioada de treisprezece ani invocată de reclamant nu este deci legată de eventuala încălcare constatată de Curte.

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului din cauza lipsei de eficiență a sistemului pus la dispoziția sa pentru a obține executarea unei hotărâri definitive precum și a termenului în executare.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul de elemente de care dispune și hotărând în mod echitabil, așa cum prevede articolul 41 al Convenției, ea acordă reclamantului 1.500 euro pentru toate cauzele prejudiciului conexate.

Reclamantul cere de asemenea 3.698.000 lei pentru cheltuielile și taxele plătite la instanțele interne, din care suma de 770.000 lei legată de obținerea sentinței din 19 aprilie 1999 și restul fiind plătit în timpul acțiunii în daune-interese împotriva direcției, precum și 2.000.000 lei pentru cheltuielile plătite în fața Curții.

Guvernul se opune plății sumelor cerute pe motiv că reclamantul nu a dovedit că le-a cheltuit.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care s-a stabilit existența lor reală, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul în speță și ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră că cheltuielile legate de obținerea sentinței din 19 aprilie 1999 nu sunt justificate de reclamant, în timp ce cele pe nedrept suportate în timpul acțiunii în daune-interese nu au vreo legătură de cauzalitate cu încălcările constatate de Curte. În fine, reclamantul nu a prezentat suma cerută cu titlu de cheltuieli și taxe suportateîn procedura în fața Curții.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că a existat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției;

Decide că a existat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru surplus.