CEYHAN c. TURQUIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46330/99 prezentate de Neșe CEYHAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 4 octombrie 2005, într-o cameră compusă din domnii Casadevell președinte Türmen Pellonpäääääst Pavlovschi Borrego, Šikuta, judecători și domnii O Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 noiembrie 1998, După ce a deliberat, pronunța următoarea decizie în fața recurentei, Neșe Ceyhan, este un resortisant turc, născut în 1961 și rezident la Ankara. Ea este reprezentată în fața Curții de către Mnamćk Keleș și Gülpembe Keleș, avocați din Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Din 1 februarie 1980, recurenta lucra ca uverieră la municipalitatea d a decis să închidă secțiunea al cărei director era reclamanta. În acel moment, reclamanta și-a depus candidatura pentru a-și reintegra fosta funcție în municipalitatea din Ankara, la 9 decembrie 1994. Ea a invocat art. 29 din Legea nr. 2821 privind sindicatele, care obliga angajatorul să acorde prioritate angajatorului care și-a părăsit funcțiile pentru a deveni lider în cadrul unui sindicat, dorind să-și reintegreze fosta funcție în urma unei întreruperi a funcțiilor sindicale. La 12 iunie 1995, recurenta a intentat o acțiune care intenționa să fie reintegrată în munca pe care o desfășura înainte de a-și exercita activitățile sindicale sau alternativ să obțină despăgubirile și despăgubirile pentru prejudiciile sale morale și materiale în fața instanței de muncă din Ankara. Prin hotărârea din 30 aprilie 1997, tribunalul de lucru a fost parțial îndreptățit la cererea recurentei și i-a acordat despăgubirile și preavizul. El a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. Părțile s-au ocupat de casare. Prin hotărârea din 21 octombrie 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pronunțată de prima instanță. În motivele hotărârii sale, aceasta a considerat că motivul de drept prevăzut la art. 29 din Legea nr. 2821 nu a fost valabil decât în cazul în care mai multe persoane ar fi fost demise din funcția sa în cadrul unui sindicat pentru unul dintre cele trei motive enumerate într-un mod limitativ în articolul în cauză, și anume, să nu participe la alegerile din cadrul sindicatului, să nu fie ales în timpul alegerilor sau să părăsească funcțiile sindicale din proprie inițiativă. Or, reclamanta, fiind ridicată din funcția sa la sindicat din cauza închiderii secțiunii a cărei conducere era, nu poate beneficia de garanția prevăzută la art. 29. Prin scrisoarea din 4 decembrie 1997 la tribunalul de muncă, reclamanta a invocat că o interpretare literală a art. 29 din Legea nr. 2821 ar aduce atingere în mod nejustificat dreptului său la libertatea sindicală. printr-o hotărâre din 9 decembrie 1997, instanța de muncă s-a conformat la Tribunalul de Casație și a exonerat reclamanta de cererile sale. Recurenta s-a ocupat de casare, dar această cerere a fost respinsă de instanța de Casație la 12 mai 1998. La hotărârea Curții de Casație a fost pusă la dispoziție pe net, adică a fost depusă la instanța de muncă și adusă la cunoștința părților la 25 mai 1998. Dreptul intern relevant conform art. 29 din Legea nr. 2821 privind sindicatele, atunci când un muncitor își părăsește funcțiile pentru a deveni lider într-un sindicat și când funcțiile acestuia se încheie pe motiv că nu participă la alegeri în cadrul sindicatului, că este bătut în timpul alegerilor sau că își părăsește funcțiile în cadrul sindicatului prin propria sa voință, angajatorul trebuie să acorde prioritate cererii de reintegrare a fostului său post. În acest caz, drepturile de la .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Invocând art. 11 din Convenție coroborat cu articolele 17 și 18 din Convenție, reclamanta se plânge că interpretarea restrictivă a garanțiilor sindicale prevăzute la art. 29 din Legea nr. 2821 de către instanțele naționale i-a încălcat dreptul la libertatea de asociere. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plânge de la sfârșitul litigiului în cauză, susținând că instanțele naționale au efectuat o apreciere insuficientă și eronată a faptelor din speță și au lipsit de curaj. În conformitate cu art. 11 din Convenție, reclamanta se plânge că hotărârile instanțelor interne i-au încălcat dreptul la libertatea de asociere. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se baza cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale. Prezentul articol nu se referă la impunerea unor restricții legitime asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației statului. Curtea consideră că art. 11 din Convenția nr. pct. 11 nu conferă, în principiu, membrilor sindicatelor dreptul de a-și reintegra fosta funcție atunci când funcțiile lor sindicale încetează din orice motiv. În ceea ce privește obligația pozitivă de a asigura respectarea efectivă a dreptului garantat prin art. 11 pe care această dispoziție l-ar putea implica, aceasta nu ar putea să se extindă decât la măsurile care încalcă libertatea de asociere. După cum Curtea a declarat deja: O constrângere care nu afectează în mod semnificativ exercitarea acestei libertăți, chiar dacă aceasta cauzează un prejudiciu economic, nu duce la nicio obligație pozitivă în temeiul art. 11 (a se vedea, printre altele, Gustafsson c. Suedia, Hotărârea din 25 aprilie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 Pe de altă parte, Curtea amintește că art. 11 lasă fiecărui stat posibilitatea de a alege mijloacele de protecție a membrilor sindicatelor, iar interpretarea dispozițiilor interne în acest domeniu este în primul rând competența instanțelor interne. În prezenta cauză, Curtea consideră că nu s-a stabilit că dreptul recurentei de a-și relua fosta funcție după încetarea funcțiilor pe care le ocupa în cadrul sindicatului, ca urmare a închiderii secțiunii a cărei conducere era, era indispensabilă exercitării eficiente a libertății sindicale. Recurenta nu a fost împiedicată să găsească un loc de muncă corespunzător competențelor sale și, în orice caz, nu a fost împiedicată să se implice într-un sindicat sau să lucreze în calitate de sindicalist. Potrivit Curții, obligația pozitivă a statului sub art. 11 nu se extinde, în circumstanțele acestei cauze, la reintegrarea reclamantei în fosta sa funcție. Prin urmare, această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă ca fiind în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de o apreciere insuficientă și eronată a faptelor din speță de către instanțele naționale. Curtea arată că, prin acest motiv, recurenta intenționează să conteste soluția reținută de instanțele interne și reamintește că, în cazul în care Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează totuși eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care intră în prim-planul dreptului intern și al instanțelor naționale (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], nr 30544/96, § 28 CEDO 1999-I. Prin urmare, cauza este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

46330/99

présentée par Neșe CEYHAN

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 4 octobre 2005 en une chambre composée de

:

MM.

J.

Casadevall

,

président

,

R.

Türmen

,

M.

Pellonpää

,

R.

Maruste

,

S.

Pavlovschi

,

J.

Borrego Borrego,

J.

Šikuta,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 6 novembre 1998,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, Neșe Ceyhan, est une ressortissante turque, née en 1961 et résidant à Ankara. Elle est représentée devant la Cour par M

es

Namık Keleș et Gülpembe Keleș, avocats à Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Depuis 1

er

février 1980, la requérante travaillait en tant qu’ouvrière à la municipalité d’Ankara. Le 24 octobre 1992, elle fut élue comme dirigeante de l’une des sections du syndicat

Belediye-İș

et quitta ses fonctions à la municipalité.

Le 2 octobre 1994, le syndicat

Belediye-Iș

décida de fermer la section dont la requérante était la dirigeante.

La requérante posa alors sa candidature afin de réintégrer son ancien poste à la municipalité d’Ankara, le 9 décembre 1994. Elle invoqua l’article 29 de la loi n

o

2821 relatif aux syndicats, qui obligeait l’employeur à donner priorité à l’ouvrier ayant quitté ses fonctions pour devenir dirigeant au sein d’un syndicat, souhaitant réintégrer son ancien poste à la suite d’une cessation de ses fonctions syndicales. La candidature de la requérante fut rejetée.

Le 12 juin 1995, la requérante intenta une action tendant à être réintégrée dans le travail qu’elle effectuait avant d’exercer ses activités syndicales ou alternativement à obtenir ses indemnités d’ancienneté et de préavis ainsi que la réparation de ses préjudices moraux et matériaux devant le tribunal de travail d’Ankara («

le tribunal de travail

»).

Par un arrêt du 30 avril 1997, le tribunal de travail fit partiellement droit à la demande de la requérante et lui accorda ses indemnités d’ancienneté et de préavis. Il déclara la demande irrecevable pour le surplus. Les parties se pourvurent en cassation.

Par un arrêt du 21 octobre 1997, la cour de cassation infirma le jugement rendu par la première instance. Dans les motifs de son arrêt, elle considéra que le moyen de droit prévu par l’article 29 de la loi n

o

2821 n’était valable que si l’intéressé avait été démise de ses fonctions au sein d’un syndicat pour l’un des trois motifs énumérés d’une manière limitative dans l’article en question, à savoir, ne pas participer aux élections au sein du syndicat, ne pas être élu lors des élections ou quitter ses fonctions syndicales de par sa propre volonté. Or, la requérante, ayant été relevée de son poste au syndicat en raison de la fermeture de la section dont elle était la dirigeante, ne saurait bénéficier de la garantie prévue par l’article 29.

Par une lettre du 4 décembre 1997 au tribunal de travail, la requérante fit valoir qu’une interprétation littérale de l’article 29 de la loi n

o

2821 porterait atteinte d’une manière injustifiée à son droit à la liberté syndicale.

Par un arrêt du 9 décembre 1997, le tribunal de travail se conforma à l’arrêt de la cour de cassation et débouta la requérante de ses demandes.

La requérante se pourvut en cassation, mais cette demande fut repoussée par la cour de cassation le 12 mai 1998. L’arrêt de la Cour de cassation fut mis au net, c’est-à-dire qu’il fut versé au dossier auprès du tribunal de travail et porté à l’attention des parties le 25 mai 1998.

B.

Le droit interne pertinent

Selon l’article 29 de la loi n

o

2821 sur les syndicats, lorsqu’un ouvrier quitte ses fonctions pour devenir dirigeant dans un syndicat et que les fonctions de celui-ci prennent fin au motif qu’il ne participe pas aux élections au sein du syndicat, qu’il est battu lors des élections ou qu’il quitte ses fonctions au syndicat de par sa propre volonté, l’employeur doit donner priorité à la demande de l’intéressé souhaitant réintégrer son ancien poste. Dans ce cas, les droits de l’intéressé relatifs à l’indemnité d’ancienneté et au salaire sont réservés. Ce droit doit être utilisé dans les trois mois à partir de la date où les fonctions de dirigeant de syndicat de l’intéressé prennent fin.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 11 de la Convention combiné avec ses articles 17 et 18 de la Convention, la requérante se plaint de ce que l’interprétation restrictive des garanties syndicales prévues par l’article 29 de la loi n

o

2821 par les instances nationales a porté atteinte à son droit à la liberté d’association.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint de l’issue du litige en question. Elle fait valoir que les juridictions nationales ont procédé à une appréciation insuffisante et erronée des faits de l’espèce et ont manqué d’impartialité.

EN DROIT

1.

La requérante invoque l’article 11 de la Convention combiné avec ses articles 17 et 18 et se plaint que les décisions des juridictions internes ont porté atteinte à son droit à la liberté d’association.

Aux termes de l’article 11 de la Convention,

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts.

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’Etat.

»

La Cour estime que l’article 11 de la Convention n’assure pas, en principe, aux membres de syndicat le droit de réintégrer leur ancien poste lorsque leurs fonctions syndicales prennent fin pour un motif quelconque. Quant à l’obligation positive d’assurer le respect effectif du droit garanti par l’article 11 que cette disposition pourrait impliquer, elle ne saurait s’étendre qu’aux mesures qui empiètent sur la liberté d’association. Comme la Cour l’a déjà déclaré

: «

Une contrainte qui n’entrave pas de manière importante l’exercice de cette liberté, même si elle provoque un préjudice économique, n’entraîne aucune obligation positive au titre de l’article 11

» (voir, entre autres,

Gustafsson c. Suède

, arrêt du 25 avril 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

II, § 52). Par ailleurs, la Cour rappelle que l’article 11 laisse à chaque État le choix des moyens pour la protection des membres de syndicat et que l’interprétation des dispositions internes en la matière relève au premier chef de la compétence des juridictions internes.

Dans la présente affaire, la Cour estime qu’il n’a pas été établi que la faculté pour la requérante de reprendre son ancien poste après la cessation des fonctions qu’elle occupait au sein du syndicat suite à la fermeture de la section dont elle était la dirigeante était indispensable à l’exercice efficace de la liberté syndicale. La requérante n’a pas été empêchée de trouver un travail correspondant à ses compétences et en tout cas, n’a pas été empêchée de s’affilier à un syndicat ou de travailler en tant que syndicaliste. Selon la Cour, l’obligation positive de l’Etat sous l’article 11 ne s’étend pas, dans les circonstances de cette affaire, à la réintégration de la requérante dans son ancien poste.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

2.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint d’une appréciation insuffisante et erronée des faits de l’espèce par les juridictions nationales.

La Cour relève que par ce grief, la requérante entend contester la solution retenue par les tribunaux internes. Elle rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, parmi d’autres,

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28 CEDH 1999-I). Par conséquent, le grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4).

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Michael

O’Boyle

Josep

Casadevall

Greffier

Président