AKSOY (EROGLU) c. TURQUIE

AKSOY (EROGLU) c. TURQUIE (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A IV-A

HOTĂRÂRE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

a cererii n° 59741/00

presentată de Șenay AKSOY (EROĞLU)

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a IV-a), întrunită la 3 noiembrie 2005 în ședință cu următoarea componență:

Sir Nicolas Bratza,

președinte,

D-nii J. Casadevall,

R. Türmen,

M. Pellonpää,

R. Maruste,

K. Traja,

D-na L. Mijović,

judecători,

și d. M. O'Boyle,

grefier de secțiune,

Având în vedere cererea sus-numită introdusă la 19 iunie 2000,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantă,

După deliberare, emite următoarea hotărâre:

FAPTE

Reclamanta, d-na Șenay Aksoy (Eroğlu), este o cetățeancă turcă, născută în 1968 și rezidentă la Ankara. Este reprezentată în fața Curții de d. B. Çiçekli, avocat la Ankara.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

În 1990, reclamanta și-a început o carieră de infirmieră la Academia Militară de Medicină Gülhane (Gülhane Askeri Tıp Akademisi) cu statut de funcționar lucrând pentru armată.

La 14 aprilie 1999, Înaltul Consiliu de Disciplină al Ministerului Apărării Naționale a hotărât să revoce reclamanta pentru a fi tulburat ordinea instituției sale prin efectuarea de activități ideologice și politice ca simpatizantă al unei organizații ilegale. Partea relevantă a hotărârii se citește după cum urmează:

"Rezultă din conținutul dosarului, din depozițiile martorilor și din declarațiile Șenay Aksoy că (...) aceasta a tulburat ordinea prin efectuarea următoarelor activități: ea este liderul unui grup de simpatizanți de stânga extremistă format din [trei] alte infirmiere ale armatei, și anume (...), ea încearcă să introducă în grup tinerele infirmiere ale serviciului, le distribuie publicații politice în scopuri de propagandă, propagă idei de stânga extremistă și ateism, critică Statul spunând că este alevi, folosind subiecte cum ar fi Cem Evi și evenimentele de la Sıvas, citește cărți intitulate "comunismul" și "problema kurdă", face propaganda ideilor și opiniilor exprimate în cotidianul Evrensel, stângist și pro-PKK, dorește să atragă infirmierele serviciului către o platformă politică folosind diverse activități sociale, face sugestii și recomandări pentru a le încuraja să voteze pentru HADEP și să participe la manifestații organizate cu prețextul drepturilor omului, a format un grup cu colegi apărând idei similare (...)"

La 9 iulie 1999, reclamanta a sesizat Înalta Curte Administrativă Militară ("Înalta Curte") cu un recurs de anulare a hotărârii de revocare. Conform ei, actele care i se reproșau trebuiau să fac obiectul unei proceduri penale care ar fi lăsat-o să fie "curat curățată". A observat că nici o investigație nu fusese efectuată împotriva sa în cursul celor unsprezece ani de serviciu. A contestat acuzațiile împotriva sa, a afirmat că nu era nici alevi sau atee, nici de origine kurdă, și a negat că ar fi conducător activități ilegale în favoarea unei organizații ilegale, și nici de altfel a unui partid politic legal. În plus, a afirmat că a citit cotidianul Cumhuriyet (centru-stânga) și nu Evrensel (cotidian legal, stânga). A susținut că acuzațiile nu erau susținute de nicio dovadă concretă. În final, în timp ce nega că ar fi citit cărțile în cauză, a făcut cunoscut că fiecare era liber să citească orice operă neinterzisă de tribunale și că un regim stabilind asemenea interdicții ar semnifica întoarcerea la epoca cenzurii și a unui partid unic; o asemenea practică ar fi contrară Constituției și convențiilor internaționale.

În memoriile sale în răspuns depuse la 20 august 1999, Ministerul Apărării a susținut că revocarea interesatei era bazată pe o investigație administrativă minuțioasă și că documentele aferente au fost supuse curții sub plic separat, în conformitate cu art. 52 al legii nr. 1602 privind Înalta Curte. A afirmat că revocarea fusese impusă reclamantei nu din cauza ideilor sau opiniilor sale ci pentru că făcea propaganda opiniilor sale și tulbura astfel ordinea publică a instituției. A subliniat de asemenea că pedeapsa disciplinară era diferită de penalitățile aplicate conform codului penal, în măsura în care avea scop asigurarea bunei desfășurări a serviciului public.

La 7 iulie 1999, reclamanta a depus memoriul în duplă. Ea a expus că documentele pe care revocarea era bazată și plicul ei de notare nu-i fuseseră comunicate în temeiul art. 52 § 3 al legii privind Înalta Curte. A cerut ca conformitatea acestei dispoziții cu Constituția să fie examinată de Curtea Constituțională.

La 20 septembrie 1999, reclamanta a depus o cerere la Ministerul Apărării în vederea reintegrării sale, în temeiul dispozițiilor legii nr. 4455 din 28 august 1999 privind amnistia penalităților disciplinare ale funcționarilor. La 17 noiembrie 1999, prezidența statului-major a respins cererea reclamantei pe motiv că legea nu se aplica.

La 1 aprilie 2000, Înalta Curte a respins cererea reclamantei. În arrêtul ei, ea a considerat că, după cum rezulta din informațiile și documentele supuse de o plic purtând mențiunea "secret" și din depozițiile obținute în cadrul investigației administrative, era stabilit că interesata avusese oarecare activități politice și ideologice în exercitarea funcțiilor și avusese astfel a tulburat ordinea pe locul de muncă. Prin urmare, hotărârea de revocare era conformă legii. Cât privește cererea de examinare de Curtea Constituțională a art. 52 § 3 al legii privind Înalta Curte, curta a respins-o pe motiv că cea din urmă vizea să lărgească obiectul sesizării.

B.

Dreptul intern relevant

art. 52 al legii nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară dispune că această jurisdicție poate cere ca documentele privind cauza în curs în fața sa să-i fie transmise. Cu toate acestea, în temeiul celui de-al treilea paragraf, prim-ministrul, șeful statului-major sau ministrul în cauză pot refuza transmiterea documentelor cerute atunci când acestea privesc securitatea și interesele Republicii Turciei și relațiile internaționale.

art. 125/E a) al legii nr. 657 privind funcționarii de Stat și art. 13/5 a) al regulamentului din 4 aprilie 1983 privind consiliile și superiorii disciplinari pentru funcționarii lucrând în forțele armate turcești (Türk Silahlı Kuvvetlerinde Görevli Devlet Memurları Disiplin Kurulları ve Disiplin Amirleri Yönetmeliği) enumeră, printre altele, ca motiv al revocării definitive a funcționarilor de Stat:

"Tulbura liniștea (huzur), serenitatea (sükûn) și ordinea locului de muncă în scopuri ideologice și politice; participa la boicoturi, ocupații, prevenii (engelleme), încetiniri ale lucrului și la greve sau absenți în masă la asemenea scopuri; provoca sau ajuta asemenea acțiuni sau contribui la asemenea acțiuni".

GRIEF

Reclamanta susține de asemenea că absența comunicării documentelor și dovezilor pe care se baza hotărârea de revocare a încălcat principiul egalității armelor.

Pretinde de asemenea că faptul de a fi fost judecată de un tribunal militar reglementat de o procedură juridică diferită de cea a tribunalelor ordinare constituie discriminare în sensul acestei dispoziții.

ÎN DREPT

A.

Neepuizarea căilor de recurs interne

Guvernul excepționează neepuizarea căilor de recurs interne pe două puncte. În primul rând, subliniază că reclamanta nu a invocat dispozițiile Convenției în fața Înaltei Curți Administrative Militare. În al doilea rând, interesata ar fi putut iniția un recurs pentru despăgubiri în fața tribunalelor civile în cadrul codului obligațiilor sau un recurs în plină jurisdicție în fața Înaltei Curți, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 1602 privind aceasta curte.

Reclamanta contestă aceste excepții. Ea susține că invocarea dispozițiilor Convenției în fața juridicțiilor interne nu constituie o condiție prealabilă. În plus, succesul recursurilor pentru obținerea despăgubirilor este strâns legat de o constatare prealabilă a ilegalității actului administrativ în cauză.

Curtea reamintește că s-a pronunțat de mai multe ori cu privire la regula epuizării căilor de recurs interne enunțată la art. 35 § 1 al Convenției. Ea consideră că recursul în anulare a hotărârii de revocare în fața Înaltei Curți constituie un recurs eficace și suficient, și că reclamanta nu era obligată, în plus, să încerc din nou să obțină reparații printr-o acțiune civilă pentru despăgubiri sau printr-un recurs în plină jurisdicție în fața Înaltei Curți (v., printre altele, Bakbak c. Turcia (hotărâre), nr. 39812/98, 16 ianuarie 2003, și Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, § 86).

În plus, reclamanta s-a prevăzut de protecția libertăților garantate de Constituție și convențiile internaționale în recursul în fața Înaltei Curți. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că interesata a ridicat, cel puțin în substanță, grefele pe care le prezintă în fața ei.

Cu privire la grefele privind independența și imparțialitatea, Curtea consideră că, având în vedere statutul constituțional al Înaltei Curți, nu ar fi avut nicio șansă să reușească (v. Yavuz și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 29870/96, 25 mai 2000).

Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului.

B.

Grief-uri bazate pe art. 6 și 13 al Convenției

Reclamanta se plânge că cauza ei nu a fost audiată echitabil de un tribunal independent și imparțial. Ea susține că Înalta Curte Administrativă Militară nu poate fi considerată tribunal independent și imparțial în sensul art. 6 § 1 al Convenției, deoarece, printre cei cinci membri care șad în ea, doi sunt ofițeri de carieră și ceilalți trei (judecători militari) ofițeri care au urmat pregătire în drept. Conform interesatei, toți membrii tribunalului sunt dependenți de armată și nu prezintă garanțiile necesare în materia aceasta.

Ea face valabil de asemenea că absența comunicării documentelor și dovezilor pe care se baza hotărârea de revocare încalcă principiul egalității armelor.

Reclamanta se plânge că este privată de un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale pentru a-și valida grefele pe care le expune mai sus, și invocă art. 13 al Convenției.

Curtea estimează că faptele invocate se referă mai în special la domeniu de aplicare al art. 6 al Convenției. Din acest motiv, va examina grefele numai sub aspect al acestei dispoziții, ale cărei pasaje relevante se citesc după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la judecată echitabilă (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturi și obligații de caracter civil. (...)"

1.

Aplicabilitatea art. 6 al Convenției

Guvernul susține ca principal că art. 6 nu se aplică în cazul în cauză. Bazând-se pe jurisprudența Curții în materia aceasta, susține că reclamanta, în calitate de funcționar al unei instituții militare, efectua o activitate ținând de exercitarea puterii publice, în măsura în care era supusă unor obligații specifice "inerente caracterului de serviciu public". Într-adevăr, aceste obligații ar fi definite la paragraful F al art. 125 al legii nr. 657 privind funcționarii de Stat și la §5 a) al art. 13 al Regulamentului din 4 aprilie 1983 privind consiliile și superiorii disciplinari pentru funcționarii lucrând în forțele armate turcești. Guvernul susține că rezultă din dosar că faptele reprimate reclamantei sunt stabilite. În calitate de funcționar lucrând într-un spital militar, ea avea acces la dosarele medicale secrete ale membrilor ierarhiei militare supreme, în timp ce ar trebui să fie scutită de orice suspiciune de legătură cu o organizație ilegală (PKK). Prin urmare, ea ocupa un post strategic pentru o organizație ilegală și ar putea fi supusă presiunilor, ba chiar șantajului. Cererea ar trebui deci declarată inadmisibilă, pentru că incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

Reclamanta respinge argumentele Guvernului. Ea se referă la categoriile de activități și la posturile enumerate de Comisia Europeană în comunicarea sa din 18 martie 1988 și susține că "serviciile de operații de sănătate publică" sunt excluse din domeniu puterii publice. Ea susține că Academia Militară de Medicină Gülhane este un spital deschis de asemenea pentru familiile militarilor, precum și civililor. Administrația căreia este atașată, și anume Ministerul Apărării, ar fi o administrație civilă, nu militară. Ea adaugă că efectua un lucru care nu ar fi într-nicio măsură diferit, din punct de vedere al calificării și responsabilității, de cel efectuat în alte instituții de sănătate publice sau private. Prin urmare, nu ar acționa în funcția sa ca deținătoare a puterii publice responsabilă cu salvgardarea intereselor generale ale Statului sau ale altor colectivități publice. Ea susține că, în cazul în cauză, chestiunea principală privesc "mijloacele sale de existență".

Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia litigiile referitoare la personalul ospitalului, și deci a fortiori la infirmierele unui spital public aparținând funcției publice, aparțin domeniului art. 6 § 1 (v. Bedriye Ertaș Aydın și alții c. Turcia (hotărâre), nr. 43672/98, 15 martie 2005 și Pellegrin c. Franța [GC], nr. 28541/95, § 66, CEDH 1999-VIII). Nu sunt posturi care aparțin participării la exercitarea puterii publice, ale căror titulari dețin deci o particulă din suveranitate Statului.

Prin urmare, excepția ridicată de Guvern cu privire la neapplicabilitatea art. 6 § 1 nu poate fi reținută.

2.

Independența și imparțialitatea Înaltei Curți Administrative Militare

Guvernul susține că independența și imparțialitatea membrilor Înaltei Curți Administrative Militare sunt garantate de art. 138 §§ 1 și 2, 140 § 2 și 143 § 3 al Constituției. Subliniază că art. 112 al codului penal militar prevede obligația de a acționa în mod independent pentru judecătorii militari și sancționează nerespectarea acestui principiu. Contrar a ceea ce a fost spus de Curte în hotărârea Incal c. Turcia (9 iunie 1998, Culegere 1998-IV), conform art. 12 al legii nr. 357 privind magistrații militari, magistrații Înaltei Curți nu fac obiectul notărilor din partea armatei. În plus, magistrații acestei jurisdicții beneficiază de garanția inamovibilității enunțate la art. 143 § 3 al Constituției în măsura în care sunt desemnați pentru mandat de patru ani, conform art. 16 al legii nr. 357. Citând hotărârea Sramek c. Austria (22 octombrie 1984, seria A nr. 84, § 38), Guvernul susține de asemenea că prezența membrilor care nu au primit pregătire în drept în cadrul unui tribunal este compatibilă cu art. 6 § 1 al Convenției, cu condiția ca aceștia să acționeze în calitate individuală și să nu primească nicio instrucțiune din partea puterii executive. Subliniază că, spre deosebire de afaceri anterioare în care Curtea a constatat violare a art. 6 § 1 al Convenției din cauza prezenței unui judecător militar acolo unde o acțiune penală fusese deschisă împotriva unui reclamant, în cazul în cauză interesata a voluntar adus cauza în fața Înaltei Curți Administrative Militare.

Reclamanta contestă argumentele Guvernului. Referindu-se la raționamentul Curții în hotărârea Incal precitată, ea susține că membrii Înaltei Curți Administrative Militare nu prezintă garanțiile necesare în ceea ce privește independența și imparțialitatea.

Curtea reamintește aprecierea sa în cauza Yavuz și alții c. Turcia ((hotărâre), nr. 29870/96, 25 mai 2000) privind statutul membrilor Înaltei Curți Administrative Militare în cadrul art. 6 § 1 al Convenției, și observă că nu are niciun motiv să se abată de la aceasta în cazul în cauză. Ea constată de asemenea că prezenta cauză este diferită de cauza Șahiner c. Turcia (nr. 29279/95, CEDH 2001-IX), în măsura în care aceasta din urmă se referea la o procedură penală.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca evident neîntemeiată, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

3.

Echitatea procedurii în fața Înaltei Curți Administrative Militare

Reclamanta susține că absența comunicării pieselor dosarului care au constituit fundamentul hotărârii Înaltei Curți Administrative Militare a rupt echilibrul între părți. Ea vede în aceasta violare a art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea estimează că acest grief ridică întrebări importante de fapt și drept în raport cu Convenția care necesită examen de fond. Din aceasta rezultă că acest grief nu poate fi declarat evident neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Curtea constată de asemenea că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

C.

Grief-uri bazate pe art. 9, 10 și 11 al Convenției, citite izolat sau combinate cu art. 14

Reclamanta se plânge că revocarea constituie violare a art. 9, 10 și 11 al Convenției, deoarece aceasta era bazată pe convicțiunile sale personale și politice, precum și pe participarea la anumite activități legale.

Curtea estimează că faptele invocate se referă mai în special la domeniu de aplicare al art. 10 al Convenției. Din acest motiv, va examina grefele numai sub aspectul acestei dispoziții, ale cărei pasaje relevante se citesc după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără ingerință din partea autorităților publice și fără considerare a frontierelor. (...)

Guvernul expune că prin alegerea unei instituții militare, reclamanta a acceptat din start să se supună regulilor care guvernează o asemenea instituție. Bazând-se pe jurisprudența Curții în materia aceasta, el susține că, din cauza statutului suo funcționar, interesata este legată la Stat printr-o legătură specială de încredere și loialitate. Ea ar fi rupt această legătură prin conducerea activităților în cauză, în interiorul și în afara instituției. Guvernul pune accent pe condițiile particulare ale cazului în cauză și subliniază că autoritățile trebuiau să fie vigilente cu privire la activitățile reclamantei, care era în relație strânsă cu membrii ierarhiei militare supreme și avea acces la dosarele lor medicale confidențiale. În plus, spre deosebire de hotărârea Grigoriades c. Grecia (hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII), reclamanta nu a suferit sancțiune penală.

Reclamanta susține că a fost pedepsit pentru pretinsele sale convicțiuni și participări la anumite activități culturale și sociale legale. Ea expune că faptele reprimate, cum ar fi participarea sau ajutorul la activități ale organizațiilor ilegale cum ar fi PKK, sau a fi simpatie către această organizație, constituie crime grave conform codului penal, în timp ce nicio urmărire nu a fost deschisă împotriva sa. Subliniază că a lucrat în acest spital militar timp de aproape zece ani respectând regulile deontologice și că nu a avut nicio comportare care ar putea "tulbura încrederea superiorilorlor" și "incompatibilă cu datoria de loialitate".

Curtea estimează că aceste grief-uri ridică în aceste privințe întrebări importante de fapt și drept în raport cu Convenția care necesită examen de fond. Din aceasta rezultă că aceste grief-uri nu pot fi declarate evident neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Curtea constată de asemenea că nu se ciocnesc cu niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

admisibile, cu rezerva tuturor mijloacelor de fond, grief-urile reclamantei privind încălcarea dreptului la libertatea de exprimare (art. 10) și lipsă echității procedurii în fața Înaltei Curți Administrative Militare (art. 6 § 1);

Declară

cererea inadmisibilă pentru restul.

Michael O'Boyle

Nicolas Bratza

Grefier

Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

59741/00

présentée par Șenay AKSOY (EROĞLU)

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 3 novembre 2005 en une chambre composée de

:

Sir

Nicolas

Bratza

,

président

,

MM.

J.

Casadevall

,

R.

Türmen

,

M.

Pellonpää

,

R.

Maruste

,

K.

Traja,

M

me

L.

Mijović,

juges

,

et de M. M.

O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 19 juin 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, M

me

Șenay Aksoy (Eroğlu), est une ressortissante turque, née en 1968 et résidant à Ankara. Elle est représentée devant la Cour par M

e

B.

Çiçekli, avocat à Ankara.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

En 1990, la requérante entama une carrière d’infirmière à l’Académie militaire de médecine de Gülhane (

Gülhane Askeri Tıp Akademisi

) avec le statut de fonctionnaire travaillant pour l’armée.

Le 14 avril 1999, le Haut conseil de discipline du ministère de la Défense nationale décida de révoquer la requérante pour avoir troublé l’ordre de son établissement en menant des activités idéologiques et politiques en tant que sympathisante d’une organisation illégale. La partie pertinente de la décision se lit comme suit

:

«

Il ressort du contenu du dossier, des dépositions des témoins et des déclarations de Șenay Aksoy que (...) celle-ci a troublé l’ordre en menant les activités suivantes

: elle est le leader d’un groupe de sympathisants d’extrême-gauche formé par

[trois] autres infirmières de l’armée, à savoir (...)

, elle essaye d’introduire dans le groupe les jeunes infirmières du service, leur distribue des publications politiques à des fins de propagande, elle propage des idées d’extrême-gauche et d’athéisme, elle critique l’Etat en disant qu’elle est alevi, en utilisant des sujets tels que les

Cem Evi

[1]

et les événements de Sıvas

[2]

, elle lit des livres intitulés «

le communisme

» et «

le problème kurde

», elle fait la propagande des idées et opinions exprimées dans le quotidien

Evrensel

, gauchiste et pro-PKK, elle veut attirer les infirmières du service vers une plate-forme politique en utilisant les diverses activités sociales, elle fait des suggestions et des recommandations afin de les encourager à voter pour le HADEP

[3]

et à participer aux manifestations organisées sous prétexte de droits de l’homme, elle a formé un groupe avec des collègues défendant des idées similaires (...)

»

Le 9 juillet 1999, la requérante saisit la Haute Cour administrative militaire («

la Haute Cour

») d’un recours en annulation de la décision de révocation. Selon elle, les actes qui lui étaient reprochés devaient faire l’objet d’une procédure pénale qui lui aurait laissé le droit d’être «

blanchie

». Elle fit observer qu’aucune enquête n’avait été menée à son encontre durant ses onze années de service. Elle contesta les accusations à son encontre, affirma qu’elle n’était ni alévi ou athée, ni d’origine kurde, et nia avoir mené des activités illégales en faveur d’une organisation illégale, ni d’ailleurs d’un parti politique légal. En outre, elle affirma avoir lu le quotidien

Cumhuriyet

(centre-gauche) et non

Evrensel

(quotidien légal, gauche). Elle soutint que les charges n’étaient étayées par aucune preuve concrète. Enfin, tout en niant avoir lu les livres en question, elle fit savoir que chacun était libre de lire toute œuvre non interdite par les tribunaux et qu’un régime établissant de telles interdictions signifierait le retour à l’époque de la censure et d’un parti unique

; une telle pratique serait contraire à la Constitution et aux conventions internationales.

Dans ses mémoires en réponse déposés le 20 août 1999, le ministère de la Défense soutint que la révocation de l’intéressée était fondée sur une enquête administrative minutieuse et que les documents y afférents avaient été soumis à la cour sous pli séparé, conformément à l’article 52 de la loi n

o

1602 relative à la Haute Cour. Il affirma que la révocation avait été imposée à la requérante non en raison de ses idées ou opinions mais parce qu’elle faisait la propagande de ses opinions et troublait ainsi l’ordre public de son établissement. Il souligna également que la peine disciplinaire était différente des peines infligées en application du code pénal, dans la mesure où elle avait pour but d’assurer le bon déroulement du service public.

Le 7 juillet 1999, la requérante déposa son mémoire en réplique. Elle exposa que les documents sur lesquels sa révocation était fondée ainsi que son dossier de notation ne lui avaient pas été communiqués en vertu de l’article

52 § 3 de la loi relative à la Haute Cour. Elle demanda que la conformité de cette disposition à la Constitution fût examinée par la Cour constitutionnelle.

Le 20 septembre 1999, la requérante déposa une demande auprès du ministère de la Défense en vue de sa réintégration, en vertu des dispositions de la loi n

o

4455 du 28 août 1999 relative à l’amnistie des sanctions disciplinaires des fonctionnaires. Le 17 novembre 1999, la présidence de l’état-major débouta la requérante de sa demande au motif que la loi ne lui était pas applicable.

Le 1

er

avril 2000, la Haute Cour débouta la requérante de sa demande. Dans son arrêt, elle considéra que, tel qu’il ressortait des informations et documents soumis par une enveloppe portant la mention «

secret

» et des dépositions obtenues dans le cadre de l’enquête administrative, il était établi que l’intéressée avait mené des activités politiques et idéologiques dans l’exercice de ses fonctions et avait ainsi troublé l’ordre dans le lieu de travail. Dès lors, la décision de révocation était conforme à la loi. Quant à la demande tendant à l’examen par la Cour constitutionnelle de l’article 52 §

3 de la loi relative à la Haute Cour, la cour la rejeta au motif que celle-ci visait à élargir l’objet de la saisine.

B.

Le droit interne pertinent

L’article 52 de la loi n

o

1602 relative à la Haute Cour administrative militaire dispose que cette juridiction peut demander que les documents concernant l’affaire pendante devant elle lui soit transmis. Toutefois, en vertu du troisième paragraphe, le premier ministre, le chef de l’état-major ou le ministre concerné peuvent refuser de transmettre les documents demandés lorsque ceux-ci concernent la sécurité et les intérêts de la République de Turquie et les relations internationales.

L’article 125/E a) de la loi n

o

657 sur les fonctionnaires d’Etat et l’article

13/5 a) du règlement du 4 avril 1983 sur les conseils et supérieurs disciplinaires concernant les fonctionnaires travaillant dans les forces armées turques (

Türk Silahlı Kuvvetlerinde Görevli Devlet Memurları Disiplin Kurulları ve Disiplin Amirleri Yönetmeliği

) énumèrent, entre autres, comme cause de la révocation définitive des fonctionnaires d’Etat

:

«

Troubler la tranquillité (

huzur

), la sérénité (

sükûn

) et l’ordre du lieu de travail à des fins idéologiques et politiques

;

participer aux boycotts, occupations, empêchements (

engelleme

), ralentissements du travail et aux grèves ou s’absenter en masse à de tels fins

;

provoquer ou aider de telles actions ou contribuer à de telles actions

».

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été jugée par un tribunal indépendant et impartial. Elle fait savoir que, parmi les cinq membres de la Haute Cour administrative militaire, deux sont des officiers de carrière et les trois autres (juges militaires) des officiers ayant suivi une formation en droit. Tous sont dépendants de l’armée et ne présentent pas les garanties nécessaires en ce qui concerne l’indépendance et l’impartialité.

La requérante soutient aussi que l’absence de communication des documents et preuves sur lesquels se fondait la décision de révocation a enfreint le principe de l’égalité des armes.

2.

La requérante prétend que sa révocation constitue une violation des articles

9, 10 et 11 de la Convention, étant donné que celle-ci était fondée sur ses convictions personnelles et politiques ainsi que sur sa participation à certaines activités légales.

3.

La requérante se plaint d’être privée d’un recours effectif devant une instance nationale pour faire valoir les griefs qu’elle expose ci-dessus. D’après elle, la seule voie de recours possible est celle de porter sa cause devant la Haute Cour militaire qui n’est ni impartiale ni indépendante. De plus, les arrêts de cette juridiction sont définitifs et ne peuvent faire l’objet d’un appel. Elle invoque l’article 13 de la Convention.

4.

Invoquant en outre l’article 14 de la Convention, la requérante soutient avoir subi une discrimination en raison de ses convictions personnelles et politiques.

Elle prétend aussi que le fait d’avoir été jugée par un tribunal militaire régi par une procédure juridique différente de celle des tribunaux ordinaires constitue une discrimination au sens de cette disposition.

EN DROIT

A.

Non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes sur deux points. Premièrement, il souligne que la requérante n’a pas invoqué les dispositions de la Convention devant la Haute Cour administrative militaire. Deuxièmement, l’intéressée aurait pu entamer un recours en dommages-intérêts devant les tribunaux civils dans le cadre du code des obligations ou un recours en pleine juridiction devant la Haute Cour, conformément aux dispositions de la loi n

o

1602 relative à ladite cour.

La requérante conteste ces exceptions. Elle soutient que l’invocation des dispositions de la Convention devant les juridictions internes ne constitue pas une condition préalable. Par ailleurs, le succès des recours en vue d’obtenir des dommages-intérêts est étroitement lié à une constatation préalable de l’illégalité de l’acte administratif en question.

La Cour rappelle qu’elle s’est prononcée à maintes reprises au sujet de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article

35 §

1 de la Convention. Elle considère que le recours en annulation de la décision de révocation devant la Haute Cour constitue un recours efficace et suffisant, et que la requérante n’était pas obligée, en outre, d’essayer une nouvelle fois d’obtenir réparation en engageant au civil une action en dommages-intérêts ou en engageant un recours en pleine juridiction devant la Haute Cour (voir, parmi d’autres,

Bakbak c. Turquie

(déc.), n

o

39812/98, 16

janvier 2003, et

Assenov et autres c. Bulgarie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VIII, § 86).

Par ailleurs, la requérante s’est prévalue de la protection des libertés garanties par la Constitution et les conventions internationales dans son recours devant la Haute Cour. Dans ces circonstances, la Cour considère que l’intéressée a soulevé, au moins en substance, les griefs qu’elle présente devant elle.

En ce qui concerne les griefs concernant l’indépendance et l’impartialité, la Cour considère qu’étant donné le statut constitutionnel de la Haute Cour, ils n’auraient eu aucune chance d’aboutir (voir

Yavuz et autres c.

Turquie

(déc.), n

o

29870/96, 25 mai 2000).

Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.

B.

Griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention

La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Elle soutient que la Haute Cour administrative militaire ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dès lors que, parmi les cinq membres qui y siégent, deux sont des officiers de carrière et les trois autres (juges militaires) des officiers ayant suivi une formation en droit. Selon l’intéressée, tous les membres du tribunal sont dépendants de l’armée et ne présentent pas les garanties nécessaires en la matière.

Elle fait valoir aussi que l’absence de communication des documents et preuves sur lesquels se fondait la décision de révocation enfreint le principe de l’égalité des armes.

La requérante se plaint d’être privée d’un recours effectif devant une instance nationale pour faire valoir les griefs qu’elle expose ci-dessus, et invoque l’article 13 de la Convention.

La Cour estime que les faits invoqués relèvent plus particulièrement du champ d’application de l’article 6 de la Convention. Pour cette raison, elle n’examinera les griefs que sous l’angle de cette disposition, dont les passages pertinents se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil. (...)

»

1.

Applicabilité de l’article 6 de la Convention

Le Gouvernement soutient à titre principal que l’article 6 ne s’applique pas en l’espèce. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour en la matière, il allègue que la requérante, en sa qualité de fonctionnaire dans un établissement militaire, exerçait une activité relevant de la puissance publique, dans la mesure où elle était assujettie à des obligations spécifiques «

inhérentes au caractère de service public

». D’ailleurs, ces obligations seraient définies au paragraphe F de l’article 125 de la loi n

o

657 relative aux fonctionnaires d’Etat et au paragraphe 5 a) de l’article 13 du Règlement du 4 avril 1983 sur les conseils et supérieurs disciplinaires concernant les fonctionnaires travaillant dans les forces armées turques. Le Gouvernement avance qu’il ressort du dossier que les faits reprochés à la requérante sont établis. En sa qualité de fonctionnaire travaillant dans un hôpital militaire, elle avait accès aux dossiers médicaux secrets des membres de la plus haute hiérarchie militaire, alors qu’elle devrait être exempte de tout soupçon de lien avec une organisation illégale (PKK). Partant, elle occupait un emploi stratégique pour une organisation illégale et pourrait faire l’objet de pressions, voire de chantage. La requête devrait donc être déclarée irrecevable, parce qu’incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention.

La requérante rejette les arguments du Gouvernement. Elle fait référence aux catégories d’activités et aux emplois énumérés par la Commission européenne dans sa communication du 18 mars 1988 et soutient que «

les services opérationnels de santé publique

» sont exclus du domaine de la puissance publique. Elle avance que l’académie militaire de médecine de Gülhane est un hôpital ouvert également aux familles des militaires, ainsi qu’aux civils. L’administration à laquelle elle est rattachée, à savoir le ministère de la Défense, serait une administration civile, non militaire. Elle ajoute qu’elle effectue un travail qui ne serait aucunement différent, du point de vue de la qualification et de la responsabilité, de celui effectué dans d’autres établissements de santé publics ou privés. Par conséquent, elle n’agirait pas dans sa fonction comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’Etat ou des autres collectivités publiques. Elle soutient que, en l’espèce, la question principale concerne ses «

moyens d’existence

».

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle les litiges relatifs au personnel hospitalier, et donc

a fortiori

à des infirmières d’un hôpital public appartenant à la fonction publique, relèvent du domaine de l’article 6 §

1 (voir

Bedriye Ertaș Aydın et autres c. Turquie

(déc.), n

o

43672/98, 15

mars 2005 et

Pellegrin c. France

[GC], n

o

28541/95, § 66, CEDH 1999-VIII). Ce ne sont pas des postes qui relèvent d’une participation à l’exercice de la puissance publique, dont les titulaires détiennent ainsi une parcelle de la souveraineté de l’Etat.

Partant, l’exception soulevée par le Gouvernement quant à l’inapplicabilité de l’article 6 § 1 ne saurait être retenue.

2.

Indépendance et impartialité de la Haute Cour administrative militaire

Le Gouvernement soutient que l’indépendance et l’impartialité des membres de la Haute Cour administrative militaire est garantie par les articles

138 §§ 1 et 2, 140 § 2 et 143 § 3 de la Constitution. Il souligne que l’article

112 du code pénal militaire prévoit l’obligation d’agir indépendamment pour les juges militaire et sanctionne le non-respect de ce principe. Contrairement à ce qui a été dit par la Cour dans l’arrêt

Incal c.

Turquie

(9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV), selon l’article 12 de la loi n

o

357 sur les magistrats militaires, les magistrats de la Haute Cour ne font pas l’objet de notations de la part de l’armée. De plus, les magistrats de cette juridiction bénéficient de la garantie d’inamovibilité énoncée à l’article

143 §

3 de la Constitution dans la mesure où ils sont désignés pour un mandat de quatre ans, selon l’article 16 de la loi n

o

Sramek c.

Autriche

(22 octobre 1984, série A n

o

84, § 38), le Gouvernement avance par ailleurs que la présence de membres n’ayant pas reçu une formation en droit au sein d’un tribunal est compatible avec l’article 6 § 1 de la Convention, à condition que ceux-ci agissent en leur qualité individuelle et ne reçoivent aucune instruction du pouvoir exécutif. Il souligne qu’à la différence des affaires précédentes dans lesquelles la Cour a constaté une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la présence d’un juge militaire là où une action pénale avait été diligentée à l’encontre d’un requérant, en l’espèce l’intéressée a volontairement porté l’affaire devant la Haute Cour administrative militaire.

La requérante conteste les arguments du Gouvernement. Se référant au raisonnement de la Cour dans l’arrêt

Incal

précité, elle soutient que les membres de la Haut Cour administrative militaire ne présentent pas les garanties nécessaires en ce qui concerne l’indépendance et l’impartialité.

La Cour rappelle son appréciation dans l’affaire

Yavuz et autres c.

Turquie

((déc.), n

o

29870/96, 25 mai 2000) concernant le statut des membres de la Haute Cour administrative militaire dans le cadre de l’article

6 § 1 de la Convention, et note qu’elle n’a aucune raison de s’en écarter dans le cas d’espèce. Elle constate par ailleurs que la présente affaire est différente de l’affaire

Șahiner c. Turquie

(n

o

29279/95, CEDH 2001

‑

IX), dans la mesure où cette dernière était relative à une procédure pénale.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Equité de la procédure devant la Haute Cour administrative militaire

La requérante soutient que l’absence de la communication des pièces du dossier qui ont constitué le fondement de la décision de la Haute Cour administrative militaire a rompu l’équilibre entre les parties. Elle y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour estime que ce grief soulève d’importantes questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen de fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

C.

Griefs tirés des articles 9, 10 et 11 de la Convention, lus isolément ou combinés avec l’article 14

La requérante se plaint que sa révocation constitue une violation des articles

9, 10 et 11 de la Convention, étant donné que celle-ci était fondée sur ses convictions personnelles et politiques ainsi que sur sa participation à certaines activités légales.

La Cour estime que les faits invoqués relèvent plus particulièrement du champ d’application de l’article 10 de la Convention. Pour cette raison, elle n’examinera les griefs que sous l’angle de cette disposition, dont les passages pertinents se lisent comme suit

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...)

»

Le Gouvernement expose qu’en choisissant un établissement militaire, la requérante a accepté dès le début de se soumettre aux règles régissant un tel établissement. Se fondant sur la jurisprudence de la Cour en la matière, il soutient qu’en raison de son statut fonctionnaire, l’intéressée est liée à l’Etat par un lien spécial de confiance et de loyauté. Elle aurait rompu ce lien en menant les activités en question, au sein et en dehors de l’établissement. Le Gouvernement met l’accent sur les conditions particulières du cas de l’espèce et souligne que les autorités devaient être vigilantes concernant les activités de la requérante, laquelle était en étroite relation avec les membres de la plus haute hiérarchie militaire et avait accès à leurs dossiers médicaux confidentiels. Par ailleurs, à la différence de l’arrêt

Grigoriades c.

Grèce

(arrêt du 25 novembre 1997,

Recueil

1997

‑

VII), la requérante n’a pas subi de sanction pénale.

La requérante prétend qu’elle a été punie pour ses prétendues convictions et participations à certaines activités culturelles et sociales légales. Elle expose que les faits reprochés, tels que participation ou aide aux activités des organisations illégales comme le PKK, ou être sympathie envers cette organisation, constituent un crime grave selon le code pénal, alors qu’aucune poursuite n’a été engagée à son encontre. Elle souligne qu’elle a travaillé dans cet hôpital militaire pendant près de dix ans en respectant les règles déontologiques et qu’elle n’a eu aucun comportement qui serait susceptible de «

perturber la confiance des supérieurs

» et «

incompatible avec le devoir de loyauté

».

La Cour estime que ces griefs soulèvent à ces égards d’importantes questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen de fond. Il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs de la requérante tirés de l’atteinte à son droit à la liberté d’expression (article

10) et du défaut d’équité de la procédure devant la Haute Cour administrative militaire (article 6 § 1)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Nicolas

Bratza

Greffier

Président

1.

Les maisons «

culturelles

» des alevis.

2.

Ville en Turquie. Le 2 juillet 1993, un incendie criminel se produisit lors des festivités de Pir Sultan Abdal, chef spirituel des alevis au XVI

è

siècle, et provoqua le décès de trente-sept personnes, dont des intellectuels et des musiciens ayant participé aux festivités.

3.

HADEP

: parti de la démocratie du peuple (un parti politique légal).