AFFAIRE CEYLAN c. TURQUIE (N°2)

AFFAIRE CEYLAN c. TURQUIE (N°2) (CtEDO, 2005)

SECȚIUNEA A DOUA CEYLAN c. TURCIA (n (solicitarea nr. 46454/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2005 DEFINIF 11/01/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Ceylan c. Turcia (n Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J-P. Costa președinte Cabral Barreto Türmen Butkevych Ugrekhelidze mei Fura-Sandström, Jočienė, judecători și al domnului S. Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 20 septembrie 2005, rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se găsește o cerere (n 46454/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Münir Ceylan, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, la 19 iunie 1998 în temeiul art. 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( H. Kaplan, avocat la ostanbul. Guvernul turc (at'a'u') nu a desemnat un agent. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. 1 din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 5 decembrie 2000, prima secțiune a decis să comunice cererea guvernului. noiembrie 2001 și 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Această cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ], prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), la 1 martie 2005, a doua secțiune a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul s-a născut în 1951 și a locuit în Stánbul. La momentul faptelor, el era sindicalist. La 2 ianuarie 1996, reclamantul a semnat în numărul 22 al ziarului Demokrasi (democrație), un articol intitulat Emekçiler ve Kürtler (Les La articolul a comentat rezultatele alegerilor parlamentare care au avut loc la 24 decembrie precedent și care au fost învinse de partidul HADEP (parte din democrația poporului). Reclamantul a criticat, printre altele, Kurzii, proletarii și democrații care nu au votat pentru partidul respectiv. [...] Nu v-ați simțit afectați de valori cum ar fi identitatea, onoarea, libertatea? Nu credeți că este destul din prețul atât de mare plătit din cauza războiului, a opresiunii, a abuzului și a torturii? Doriți deci ca războiul să continue, că există și mai mulți morți, mai mulți dispăruți, demigrații forțate, tortură și șomaj; pe scurt, o viață și mai rea La 15 ianuarie 1996, procurorul aflat în apropierea Curții de Securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . De asemenea, procurorul a solicitat să fie sesizate toate exemplarele acestui jurnal, precum și închiderea definitivă a acestuia. 11. În fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile împotriva sa și a invocat art. 10 din Convenție. 12. printr-o hotărâre din 17 decembrie 1996, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare, precum și să plătească o amendă grea de 600 Curtea a ordonat, de asemenea, închiderea, timp de zece zile, a ziarului Demokrasi . Ea a respins cererea reclamantului de suspendare la executarea pedepsei cu închisoarea, dat fiind tendința celui acuzat de comiterea de infracțiuni (...) mai târziu, Curtea a făcut referire la următoarele pasaje din textul în litigiu. Proletariatul este în majoritatea sa săracă și fără loc de muncă, prins în angrenajul nemilos al sistemului, la fel ca și populația kurdă, care este, pe de altă parte, din cauza asupririi suferite de zeci de ani (...). Proletarii și kurzii sunt întotdeauna cei care pierd. Opresiunile, exploatarea și torturarea poporului kurd și proletarilor de ani de zile, prețul greu plătit din cauza războiului (...). Un popor fără identitate nu poate fi un popor demn, condiția sine qua non Demnitatea pentru poporul kurd înseamnă libertate (...). Cei care nu-și apără clasa, identitatea și libertatea trebuie să reflecteze încă o dată (...). Curtea a considerat că: [în articolul] lucrătorii și kurzii sunt asimilați, iar un mesaj este transmis, declarând că populația kurdă ar fi asuprită numai din cauza faptului că ar fi kurdă. Prin această afirmație ireală, tîlhâiul de instigare deschis la ură și la glazură pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o rasă a fost comis 13. Reclamantul a avut grijă de casarea împotriva hotărârii din 17 februarie 2003. În temeiul recursului său, a invocat art. 10 din Convenție. 14. Prin hotărârea din 1 mai 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea atacată, subliniind următoarele puncte (...) La articolul (...). Nu numai că [articolul] nu poate fi interpretat ca un stimulent la □ (...), ci și [autor] afirmă că cetățenii de origine kurdă și lucrătorii doresc să trăiască prin apărarea păcii împotriva războiului și a violenței, și în condiții de egalitate 15. Prin hotărârea din 30 octombrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene și-a menținut prima decizie și a subliniat în această a doua hotărâre că (...) spre deosebire de afirmațiile reclamantului, persoanele de origine kurdă trăiesc în aceleași condiții ca și celelalte părți ale populației și cer o altă libertate, o altă identitate pentru ei, numai datorită originii lor nu este o atitudine de bună credință 16. Prin hotărârea din 10 martie 1998, Adunarea Plenară a camerelor penale ale Curții de Casație l-a decăzut de această dată pe reclamant printr-o decizie votată cu majoritate de voturi. Curtea de Casație a subliniat că infracțiunea definită la art. 312 din Codul penal era un potențial infracțional faptul că lucrătorii și kurzii ar fi asupriți de societate și că, la cererea reclamantului și în schimbul unei cauțiuni de 200 000 000 TRL, acesta a acordat o suspendare la executarea pedepsei cu închisoarea. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Özkaya c. Turcia, nr. 421198/98, § 12-18, 30 noiembrie 2004, Gençel Turcia, nr. 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003 și Õbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 41-42, 10 octombrie 2000. Reclamantul susține că instanța de securitate din statul care l-a judecat și condamnat nu constituia un tribunal independent și imparțial, care i-a putut garanta un proces echitabil, având în vedere prezența unui judecător militar în cadrul său. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 20. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 (a se vedea Özel c. Turcia, nr. 4373/98, § 33-34, 7 noiembrie 2002 și Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00 § 35-36, 10 iulie 2001 22. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le are reclamantul cu privire la independența și la imparțialitatea acestei instanțe (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, p. 1573, § 72 fine 23. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamantul, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ DIN ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIE 24. Recurentul susține că condamnarea sa la infracțiune a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzut la art. 10 din convenție, astfel cum a fost formulat în părțile relevante ale acesteia Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) În ceea ce privește exercitarea acestor libertăți, care implică obligații și responsabilități, pot fi supuse anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor (...) 25. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 26. Curtea ia notă de faptul că nu este controversat între părți că condamnarea în litigiu constituia o interferență în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 alineatul (1). Nu se contestă mai mult faptul că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția integrității teritoriale în sensul articolului 10 alineatul (2) (a se vedea În acest sens, litigiul se referă la întrebarea dacă ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul susține că condamnarea reclamantului era necesară într-o societate democratică, în măsura în care articolul respectiv constituia o propagandă separatistă împotriva intereselor fundamentale ale comunității naționale, cum ar fi integritatea teritorială, unitatea națională și securitatea, precum și prevenirea infracțiunii 28. Curtea a tratat deja probleme similare celor din cazul în speță și a constatat încălcarea articolului 10 din convenție (a se vedea în special Ceylan c. Turcia [GC], n 23556/94, § 38, CEDH 1999 IV, Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 74, CEDH 1999 VI, Turcia, n 27528/95, § 43, 2 octombrie 2003). 29. Curtea a examinat prezenta cauză în lumina jurisprudenței sale și consideră că Ön a furnizat nici un fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în acest caz. Comisia a acordat o atenție deosebită termenilor utilizați în articolul respectiv și contextului în care a fost publicat. În această privință, aceasta a ținut seama de circumstanțele referitoare la cazul supus examinării sale, în special de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea punctul 60 de mai sus) și Hotărârea Incal, citată anterior, p. 1568 alineatul 58). 30. Articolul a fost publicat într-un context post-electoral în care reclamantul critica Pe de altă parte, ca motiv al situației actuale deplorabile în care s-ar afla aceste populații, el a prezentat condițiile de război care dominaseră în sud-estul țării. 31. Curtea arată că instanța de securitate a statului a considerat că articolul în cauză conținea termeni care îi incită pe oameni să se înfurie și să se agite. 32. Curtea a examinat motivele care figurează în hotărârile instanțelor interne care nu pot fi considerate, ca atare, suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare (a se vedea, mutatis mutandis Sürek c. Turcia (n [GC], n 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). În special, Comisia observă că, deși anumite pasaje din articol sunt prezentate într-o imagine cea mai negativă a statului turc și, prin urmare, oferă o conotație ostilă, ele nu solicită utilizarea violenței, nici rezistența armată, nici revolta și nici vorbirea de □, ceea ce este, în opinia Curții, elementul esențial care trebuie luat în considerare (a se vedea, a contrario, Sürek c. Turcia [GC], n 26682/95, § 62, CEDH 1999 IV, Gerger c. Turcia [GC], n 24919/94, § 50, 8 iulie 1999). 33. Curtea arată că natura și povara pedepselor aplicate sunt, de asemenea, elemente care trebuie luate în considerare atunci când . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Curtea constată că acesta din urmă a fost supus unor restricții, în special în cadrul activităților sale politice, care decurg din condamnarea sa în temeiul articolului 312 din Codul penal (punctul 18 de mai sus). Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 35. Reclamantul solicită 5 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și 15 36. Guvernul menține că sumele solicitate sunt exorbitante și nu sunt susținute de documente. 37. În ceea ce privește pierderea pecuniară pretinsă, Curtea constată că reclamantul este achitat de suma de 600 000 TRL și de 200 000 000 TRL. În ceea ce privește restul pretențiilor, bazate în special pe cheltuieli de judecată în fața instanțelor interne, în măsura în care recurentul nu prezintă niciun element de probă, Curtea respinge această cerere. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că persoana respectivă poate trece pentru a fi încercat o anumită nelămurire din cauza circumstanțelor din speță. Comisia consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 000 EUR pentru prejudiciile materiale și morale. 38. În ceea ce privește Curtea, atunci când un particular, ca în speță, a fost condamnat de o instanță care nu îndeplinește condițiile de independență și de imparțialitate impuse de convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea acesteia, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Öcalan c. Turcia, [GC], nr. 46221/99, § 210 În fine CEDO 2005, Hotărârea din 12 mai 2005). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 39. Reclamantul solicită, de asemenea, 7 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții. 40. Guvernul susține că această cerere nu se bazează pe niciun atestat. 41. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR, indiferent de costuri, și la .interese moratoriu 42. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, LA .UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alin. (1) din Convenție A spus că a avut loc o încălcare a art. 10 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului i. 2 1000 EUR (două mii EUR) pentru daune materiale și morale ii. 1 500 EUR (mii cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării acestui termen și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobânda simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 11 octombrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Naismith J.-P. Costa Modululr Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

CEYLAN c. TURQUIE (n

o

2)

(Requête n

o

46454/99)

ARRÊT

STRASBOURG

11 octobre 2005

DÉFINITIF

11/01/2006

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Ceylan c. Turquie (n

o

2)

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

R.

Türmen

,

V.

Butkevych

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström,

D.

Jočienė,

juges

,

et de M. S.

Naismith,

greffier adjoint de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2005,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

46454/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Münir Ceylan («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 19 juin 1998 en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

H. Kaplan, avocat à İstanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent.

3.

La requête a été transmise à la Cour le 1

er

novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n

o

11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n

o

11).

4.

Elle a été attribuée à la première section de la Cour (article

52

§

1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

5.

Le 5 décembre 2000, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement.

6.

Les 1

er

novembre 2001 et 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

7.

Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, le 1

er

mars 2005, la deuxième section a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

8.

Le requérant est né en 1951 et réside à İstanbul. A l’époque des faits, il était syndicaliste.

9.

Le 2 janvier 1996, le requérant signa, dans le numéro 22 du journal

Demokrasi

(la démocratie), un article intitulé

Emekçiler ve Kürtler

(Les

prolétaires et les Kurdes). L’article commentait les résultats des élections législatives ayant eu lieu le 24 décembre précédent et qui s’étaient soldées par la défaite du parti

HADEP

(parti de la démocratie du peuple). Le requérant critiquait notamment «

les Kurdes, les prolétaires et les démocrates

» qui n’avaient pas voté pour ledit parti

:

«

[...] Ne vous sentiez-vous point concernés par les valeurs telles que l’identité, l’honneur, la liberté

? Ne pensez-vous pas qu’il y en a assez du prix si lourd payé à cause de la guerre, des oppressions, abus et tortures

? Voulez-vous donc que la guerre perdure, qu’il y ait encore plus de tués, plus de disparus, d’émigrations forcées, de tortures et de chômage

; bref une vie encore plus

rebben

(misérable)? [en kurde et en turc dans le texte]

»

10.

Le 15 janvier 1996, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul inculpa le requérant d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race et une région, infraction prévue à l’article 312 §§ 2 et 3 du code pénal. Le procureur demanda également la saisie de tous les exemplaires dudit journal ainsi que sa fermeture définitive.

11.

Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant contesta les accusations pesant sur lui et invoqua l’article 10 de la Convention.

12.

Par un arrêt du 17 décembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à deux ans de prison ainsi qu’à payer une amende lourde de 600

000 livres turques (TRL). La cour ordonna également la fermeture, pendant dix jours, du journal

Demokrasi

. Elle rejeta la demande du requérant tendant au sursis à l’exécution de sa peine de prison, «

vu la tendance de l’accusé à commettre des délits (...)

». Dans ses attendus, la cour fit référence aux passages suivants du texte litigieux

:

«

(...) le prolétariat est dans sa majorité pauvre et sans travail, pris dans l’engrenage impitoyable du système, tout comme la population kurde, qui l’est, quant à elle, du fait de l’oppression subie depuis des décennies, (...). Les prolétaires et les Kurdes sont toujours les perdants. (...) Les oppressions, l’exploitation et les tortures subies par le peuple kurde et les prolétaires depuis des années, le prix lourd payé à cause de la guerre (...).

Un peuple sans identité ne peut être un peuple digne, la condition

sine qua non

de la dignité pour le peuple kurde, c’est la liberté (...). Ceux qui ne défendent pas leur classe, leur identité et leur liberté doivent réfléchir une fois de plus (...).

La cour considéra que

: «

[dans l’article] les travailleurs et les Kurdes sont assimilés, et un message est transmis, énonçant que la population kurde serait opprimée du seul fait d’être kurde. Par cette allégation irréelle, le délit d’incitation ouverte à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race a été commis

».

13.

Le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt du 17

décembre

14.

Par un arrêt du 1

er

mai 1997, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué, en soulignant les points suivants

:

«

(...) L’article litigieux comporte dans son ensemble des critiques et des constatations, sur la situation des travailleurs et des Kurdes, selon la perception subjective de l’auteur

(...). Non seulement [l’article] ne peut être interprété comme une incitation à la haine (...), mais aussi [l’auteur] énonce que les citoyens d’origine kurde et les travailleurs entendent vivre en défendant la paix contre la guerre et la violence, et dans des conditions d’égalité

».

15.

Par un arrêt du 30 octobre 1997, la cour de sûreté de l’Etat maintint sa première décision. Elle souligna dans ce deuxième arrêt que

:

«

(...) contrairement aux allégations du requérant, les personnes d’origine kurde vivent dans les mêmes conditions que les autres parties de la population, et demander une autre liberté, une autre identité pour eux, uniquement du fait de leur origine n’est pas une attitude de bonne foi

».

16.

Le requérant se pourvut une deuxième fois en cassation. Par un arrêt du 10 mars 1998, l’assemblée plénière des chambres pénales de la Cour de cassation débouta cette fois-ci le requérant, par une décision votée à la majorité. La Cour de cassation souligna que le délit défini à l’article 312 du code pénale était «

un délit potentiel

» (

tehlike suçu

), et que «

l’insistance de l’intéressé à affirmer que les travailleurs et les Kurdes seraient les opprimés de la société » ainsi que «

le ton revendicatif

» de l’article comportait l’élément matériel constitutif du délit, à savoir l’incitation à la haine.

17.

A la demande du requérant et en contrepartie d’une caution de 200

000

000 TRL, celui-ci bénéficia d’un sursis à l’exécution de la peine de prison.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

18.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans

Özkaya c.

Turquie

, n

o

42119/98, §§ 12-18, 30 novembre 2004,

Gençel

c.

Turquie

, n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003, et

İbrahim

Aksoy c. Turquie

, n

os

28635/95, 30171/96 et 34535/97, §§ 41-42, 10

octobre

2000.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constituait pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable, en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

A.

Sur la recevabilité

20.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

21.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6

§

1 (voir

Özel c. Turquie

, n

o

42739/98, §§ 33-34, 7

novembre

2002, et

Özdemir c. Turquie

, n

o

59659/00 §§

35-36, 10

juillet

2001).

22.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in

fine

).

23.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 10 DE LA CONVENTION

24.

Le requérant allègue que sa condamnation au pénal a enfreint son droit à la liberté d’expression tel que prévu par l’article 10 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)

2.

L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime (...)

»

A.

Sur la recevabilité

25.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

26.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’intégrité territoriale au sens de l’article 10 § 2 (voir

Yağmurdereli c.

Turquie

, n

o

29590/96, §

40, 4

juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était «

nécessaire dans une société démocratique

».

27.

Le Gouvernement maintient que la condamnation du requérant était nécessaire dans une société démocratique, dans la mesure où l’article litigieux constituait une propagande séparatiste contre les intérêts fondamentaux de la communauté nationale, tels que l’intégrité territoriale, l’unité nationale et la sécurité, ainsi que la prévention du crime.

28.

La Cour a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 10 de la Convention (voir notamment

Ceylan c.

Turquie

[GC], n

o

23556/94, §

38, CEDH 1999

‑

IV,

Öztürk c. Turquie

[GC], n

o

22479/93, §

74, CEDH 1999

‑

VI,

İbrahim Aksoy c. Turquie

, précité, §

80,

Karkın c.

Turquie

, n

o

43928/98, § 39, 23

septembre

2003, et

Kızılyaprak c.

Turquie

, n

o

27528/95, § 43, 2

octobre

2003).

29.

La Cour a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Elle a porté une attention particulière aux termes employés dans l’article et au contexte dans lequel il a été publié. A cet égard, elle a tenu compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir

İbrahim

Aksoy

, précité, § 60, et

Incal,

précité, p. 1568, § 58).

30.

L’article litigieux avait été publié dans un contexte post-électoral où le requérant critiquait les «

Kurdes, prolétaires et démocrates

» qui n’avaient pas voté pour le parti qui, selon lui, défendait le mieux la cause des «

perdants de la société

», à savoir les Kurdes et les travailleurs. Il exposait par ailleurs, comme motif de la situation actuelle déplorable dans laquelle se trouveraient ces populations, les conditions de guerre qui avaient dominé dans le sud-est du pays.

31.

La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat a estimé que l’article litigieux contenait des termes incitant le peuple à la haine et à l’hostilité.

32.

La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés, en tant que tels, comme suffisants pour justifier l’ingérence dans le droit du requérant à la liberté d’expression (voir,

mutatis mutandis

,

Sürek c. Turquie (n

o

4)

[GC], n

o

24762/94, §

58, 8 juillet 1999). Elle observe notamment que si certains passages de l’article litigieux dressent un tableau des plus négatifs de l’Etat turc et donnent ainsi au récit une connotation hostile, ils n’exhortent pas pour autant à l’usage de la violence, ni à la résistance armée, ni au soulèvement, et qu’il ne s’agit pas d’un discours de haine, ce qui est, aux yeux de la Cour, l’élément essentiel à prendre en considération (voir,

a contrario,

Sürek c.

Turquie

(n

o

1)

[GC], n

o

26682/95, § 62, CEDH 1999

‑

IV,

et

Gerger

c. Turquie

[GC], n

o

24919/94, §

50, 8 juillet 1999).

33.

La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence. Elle note à cet égard que le requérant a été condamné à deux ans de prison ainsi qu’à payer une amende de 600

000

TRL. Il a ensuite été sursis à l’exécution de la peine de prison contre une caution de 200

000

000 TRL payée par le requérant. La Cour note par ailleurs que ce dernier a subi des restrictions, notamment dans le cadre de ses activités politiques, découlant de sa condamnation en vertu de l’article 312 du code pénal (paragraphe 18 ci-dessus).

Partant, l’ingérence s’avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non «

nécessaire dans une société démocratique

». Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

34.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

35.

Le requérant réclame 5

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 15

000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subis.

36.

Le Gouvernement maintient que les sommes réclamées sont exorbitantes et non étayées par des documents.

37.

S’agissant de la perte pécuniaire alléguée, la Cour constate que le requérant s’est acquitté des sommes de 600

000 TRL et 200

000

000 TRL. En ce qui concerne le reste des prétentions, basées notamment sur des frais de justice devant les juridictions internes, dans la mesure où le requérant ne produit aucun élément de preuve, la Cour rejette cette demande. En ce qui concerne le dommage moral, la Cour estime que l’intéressé peut passer pour avoir éprouvé un certain désarroi de par les circonstances de l’espèce. Elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2

000 EUR au titre des préjudices matériel et moral confondus.

38.

Pour la Cour, lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir

Öcalan c. Turquie

, [GC], n

o

46221/99, § 210

in fine

CEDH 2005, arrêt du 12 mai 2005).

B.

Frais et dépens

39.

Le requérant demande également 7

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

40.

Le Gouvernement fait valoir que cette demande n’est basée sur aucune attestation.

41.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1

500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

42.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement

:

i. 2

000 EUR (deux mille euros) pour dommages matériel et moral

;

ii. 1

500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens

;

iii. plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration de ce délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

S.

Naismith

J.-P.

Costa

Greffier adjoint

Président