Vasilyev împotriva Rusiei

Prin decizia din 1 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Camera a decis, după consultarea părților, că nu a fost necesară nici o audiere cu privire la fond (art. 59 § 3 în amendă ), părțile au răspuns în scris la observațiile reciproce. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1935 și trăiește în regiunea Orenburg. 1995 reclamantul a primit pensia de vârstă de la autoritățile de securitate socială. La 23 iunie 1997, a fost adoptată Legea Federală privind Calcularea și îmbunătățirea pensiilor de stat (« Оорפдке исδислениש и увеливениδ δосударственнно), „Legea pensiilor”. A introdus un nou sistem de calcul al prestațiilor de pensionare – „Coeficientul pensionarului individual” (“IPC”). 10. La 1 februarie a fost adoptată „Legea pensiilor”. 1998 suma pensiei reclamantului a fost reevaluată în conformitate cu Legea pensiilor. Biroul de Protecție a Districtului Sakmarsky din regiunea Orenburg (ăspârzieră) (ăspârzieră) (ăspârzieră соноианой) a hotărât ca IPC să fie aplicată în cazul reclamantului să fie 0.420. 11. Reclamantul, care credea că este eligibil la o CIB de 0,641, a depus în judecată Biroului de Protecție a Districtului Sakmarsky pentru o creștere insuficientă a pensiei sale. 12. La 11 octombrie 1999, Curtea de District Sakmarskiy din regiunea Orenburg a constatat că acuzatul a interpretat greșit Legea Pensiunilor. La 16 decembrie 1999, Curtea Regională de Orenburg a respins apelul inculpatului și hotărârea din 11 octombrie 1999 a devenit finală. 14. La 10 iulie 2000, Președintele Curții Regionale de Orenburg a depus un recurs extraordinar ( 17 iulie. Presidiuul din 2000 al Curții Regionale de Orenburg a examinat recursul extraordinar în procedura de revizuire a supravegherii. 16. Presidium a constatat că instanțele mici au interpretat greșit Legea pensiilor. A variat hotărârea din 11 octombrie 1999 și decizia din 16 decembrie 1999 prin reintroducerea CIB-ului reclamantului la 0.420 și anularea creșterii premiate anterior, precum și a achitațiilor. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RESPONSABILĂ 17. În temeiul Codului de procedură civilă din 1964, care a fost în vigoare în timpul material, hotărârile au devenit definitive după cum urmează: art. 208. Intrarea în vigoare a hotărârilor „Hotărârile de judecată devin juridice obligatorii cu privire la expirarea termenului pentru depunerea unui recurs de casă în cazul în care nu a fost depus un astfel de recurs. Dacă hotărârea nu este anulată în urma unui recurs de casă, aceasta devine obligatorie în mod legal atunci când instanța superioară își pronunță hotărârea...” 18. Singurul alt mijloc de recurs a fost procedura specială de supraveghere-revizuire care a permis instanțelor să redeschidă hotărârile finale: art. 319. Hotărârile, deciziile și hotărârile amendabile revizuirii de supraveghere „Hotărârile, deciziile și hotărârile finale ale tuturor instanțelor ruse sunt considerabile revizuirii de supraveghere cu privire la o cerere depusă de funcționarii enumerate la art. 320 din cod.” 19. Competența oficialilor de a depune o cerere ( protest ) depinde de gradul lor și jurisdicția teritorială: art. 320. Oficialii care pot iniția reexaminarea de supraveghere „Procurorul General poate fi depus de: 1. Procurorul – împotriva hotărârilor, deciziilor și hotărârilor oricărei instanțe;

Președintele Curții Supreme – împotriva hotărârilor Presidium ale Curții Supreme și a hotărârilor și hotărârilor Camerei Civile ale Curții Supreme care acționează ca instanță de primă instanță;

Procurorii Adjuncți Generali – împotriva hotărârilor, hotărârilor și hotărârilor oricărei alte instanțe decât hotărârile Presidium ale Curții Supreme;

Vicepreședinții Curții Supreme – împotriva hotărârilor și hotărârilor Camerei Civile ale Curții Supreme care acționează ca instanță de primă instanță;

Procurorul general, Procurorul general Adjunct, Președintele și vicepreședintele Curții Supreme – împotriva hotărârilor, hotărârilor și hotărârilor oricărei alte instanțe decât hotărârile de Presidium ale Curții Supreme; Președintele Curții Supreme a unei republici autonome, a unei instanțe regionale, a unei instanțe municipale, a unei regiuni autonome sau a unei instanțe de judecată autonomă, a procurorului public al unei republici autonome, a unei regiuni, a orașului, a unei regiuni autonome sau a unui district autonomă – împotriva hotărârilor și hotărârilor judecătorilor de district (cită) și a hotărârilor camerelor civile ale, respectiv, a Curții Supreme a unei republici autonome, a instanței regionale, a instanței municipale, a unei regiuni autonome sau a unei instanțe autonome care au examinat cazul de recurs.” 20. Competența de a depune astfel de cereri a fost discrețională, adică numai funcționarul în cauză decide dacă un caz particular a justificat o revizuire a supravegherii. 21. În conformitate cu art. 322, funcționarii enumerați în art. 320 care au considerat că un caz merită o examinare mai atentă ar putea obține, în anumite circumstanțe, dosarul pentru a stabili dacă există motive bune pentru depunerea unei cereri. 22. art. 323 din Codul a împuternicit funcționarii relevanți să rămână executarea hotărârii, hotărârea sau hotărârea în cauză până la încheierea procedurii de revizuire a supravegherii. 23. Curții audiere cererile de revizuire a supravegherii avea o competență extinsă în ceea ce privește hotărârile finale: art. 329. Competențele instanței de supraveghere-revizuire „Instanța care examinează o cerere de reexaminare a controlului poate: (1) Reținerea hotărârii, a hotărârii sau a hotărârii și respinge cererea; 2. Reține toate sau o parte a hotărârii, hotărârii sau hotărârii și ordona o proaspătă examinare a cazului în prima instanță sau în caz de casă; 3. Reținerea totală sau parte a hotărârii, hotărârii sau hotărârii și încetează procedura sau părăsește reclamația nedecisată; 4. Susținerea oricărei hotărâri, hotărâri sau hotărâri anterioare în acest caz; 5. Quash sau variază hotărârea instanței de prima sau a unei instanțe de casă sau a unei instanțe care au efectuat o reexaminare de supraveghere și eliberat o nouă hotărâre fără a respinge cazul de reexaminare în cazul în care legile de fond au fost interpretate și aplicate greșit.” 41. Motivele de anulare a hotărârilor finale au fost următoarele: art. 330. Motivele de anulare a hotărârilor privind revizuirea supravegherii „... 1. aplicarea sau interpretarea nelegiuită a legilor de fond; 2. încălcarea semnificativă a normelor procedurale care au dus la eliberarea hotărârii, hotărârii sau hotărârii ilegale...” 24. Nu a existat nici un termen pentru depunerea unei cereri de control și, în principiu, astfel de cereri ar putea fi depuse în orice moment după ce o hotărâre a devenit finală. Reclamantul s-a plâns că atribuirea acordată în favoarea sa a fost ulterior anulată prin revizuire de supraveghere, care a dus la o scădere a pensiei sale. Curtea va examina în primul rând această plângere în temeiul articolului 6 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică ...” Argumentele părților 1. Guvernul 26. Guvernul contestat a susținut că hotărârea în favoarea reclamantului a fost anulată de Presidium al Curții Regionale de Orenburg, în vederea corectării unei erori judiciare. Guvernul a făcut referire la faptul că litigiul reclamantului cu privire la creșterea sa de pensii a fost o parte dintr-o problemă generală complexă cauzată de vagitatea Legii Federale privind Calcularea și îmbunătățirea pensiilor de stat. Ambiguitatea a fost eliminată printr-o instruire adoptată la 29 de ani. Decembrie 1999 de către Ministerul Muncii și Dezvoltării Sociale pentru a clarifica modul în care această lege ar trebui interpretată și aplicată. Toate litigiile similare cu cele ale reclamantului au fost rezolvate în conformitate cu această instrucție după aceea. În plus, legalitatea instrucțiunii a fost confirmată ulterior de Curtea Supremă la 24 aprilie 2000. 27. Guvernul a susținut în cele din urmă că procedura de supraveghere a respectat Codul de Procedură Civilă și, prin urmare, nu s-a putut spune că anularea hotărârilor instanțelor subordonate a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 2. Reclamantul 28. Reclamantul a contestat acuzațiile guvernului și a menținut plângerile sale. Evaluarea Curții 29. Curtea constată în primul rând că litigiul privind creșterea pensiei de vârstă a reclamantului a fost de natură pecuniară și a avut un drept civil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Schuler-Zgraggen c. Elveția , hotărârea din 24 iunie 1993, Serie A nr. 263, p. 17, § 46; Massa c. Italia , hotărârea din 24 august 1993, Serie A nr. 265 B, p. 20, § 26; Süßmann v. Germania , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raportul hotărârilor și deciziilor 1996-IV , p. 1170 § 42 și , ca autoritate recentă , Tričković c. Slovenia , nr. 39914/98 , § 40 , 12 iunie 2001 . 30. Curtea observă că problema prezentului caz este dacă procedura de control care permite anularea unei hotărâri finale poate fi considerată compatibilă cu art. 6 și, în special, dacă, în ceea ce privește faptele prezentului caz, principiul siguranței juridice a fost respectat. 31. Curtea constată că acest caz este similar cu cazul Ryabykh c. Rusia (nr. 52854/99, CEDH 2003) IX), în cazul în care s-a afirmat, în ceea ce privește cazul instantan: „51… Curtea reiterează că dreptul la o audiere corectă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preamblului la Convenție, care declară, în partea sa relevantă, statul de drept să facă parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care presupune, printre altele, că atunci când instanțele au stabilit în cele din urmă o problemă, hotărârea lor nu ar trebui pusă la îndoială... 54. Curtea remarcă că revizuirea de supraveghere a hotărârii ... a fost inițiată de către Președintele Curții Regionale Belgorod – care nu a fost parte la procedură ... Ca și în cazul situației în care legislația românească examinată la Brumărescu, exercitarea acestei competențe de către președinte nu a fost supusă nici unui termen, astfel încât hotărârile să poată contesta în mod indefinit. 55. Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile sale civile aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal. În acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a iniția proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite o decizie judiciară finală și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Ar fi inconcebibil ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate litigiilor – proceduri echitabile, publice și rapide – fără a proteja punerea în aplicare a deciziilor judiciare; pentru a convinge art. 6 ca fiind interesat exclusiv de accesul la o instanță și de conducere a procedurii ar putea conduce la situații incompatibile cu principiul statului de drept pe care statele contractante le-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenția (a se vedea Hornsby c. Grecia , hotărârea din 19 martie 1997, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1997 II, p. 510, § 40). 56. Curtea consideră că dreptul unui litigant la o instanță ar fi de asemenea iluzoriu în cazul în care sistemul juridic al unui stat contractant a permis o decizie judiciară care a devenit finală și obligatorie să fie anulată de o instanță superioră cu privire la o cerere formulată de un oficial de stat.” 32. În plus, Curtea a constatat în acest sens în hotărârea menționată mai sus, Sovtransavto Holding c. Ucraina , § 77: „...sistemele judiciare caracterizate de procedura de obiecție (protest) și, prin urmare, de riscul de a fi anulate în mod repetat hotărârile finale, astfel cum s-a întâmplat în cazul instant, sunt, ca atare, incompatibile cu principiul certitudii juridice care este unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, citite în lumina Brumărescu ...” 33. Curtea remarcă că, în cazul instantaneu din iulie 2000, președintele Curții Regionale de la Orenburg a depus un „protest” împotriva hotărârii din 11 octombrie 1999 în favoarea reclamantului care a devenit final și obligatoriu. La 17 iulie 2000, Presidiumul Curții Regionale de la Orenburg a anulat această decizie ca fiind eronată și a luat o nouă decizie de respingere a cererii reclamantului. 34. Curtea nu constată niciun motiv pentru a se depărta de hotărârile sale menționate anterior, întrucât consideră că a existat o încălcare a art. 6 § 1 în ceea ce privește anularea hotărârii finale și obligatorii din cauza reclamantului. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLULUI NR. 1 35. Curtea va examina în continuare plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul 1, care prevede următoarele: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de posesiile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Argumentele părților 1. Guvernul 36. În ceea ce privește dacă dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat, Guvernul a susținut că reclamantul nu a achiziționat bunuri de la hotărârea care i-a conferit titlul a fost ilegală și au concluzionat că art. 1 din Protocolul 1 nu a fost încălcat prin anularea hotărârii din 11 octombrie 1999. 2. Reclamantul 37. Reclamantul a contestat acuzațiile guvernului și a menținut plângerile sale. Evaluarea Curții 38. Curtea reiterează în primul rând că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la o pensie de vârstă sau la orice beneficiu social într-o sumă anume (a se vedea, de exemplu, Aunola c. Finlanda) (dec.), nr. 30517/96, 15 martie 2001). Cu toate acestea, o „claimitate” – chiar și în ceea ce privește o pensie – poate constitui o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă este suficient de stabilit ca fiind executivă (a se vedea Refinariile Grece Stran c. Grecia , hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301, § 59). 39. Hotărârea Curții de District Sakmarskiy din 11 octombrie 1999, astfel cum a fost susținută de Curtea Regională de la Orenburg la 16 decembrie 1999, a furnizat reclamantului o cerere executivă de a primi o pensie sporită cu CIB de 0,641 și înaintarea RUR 3.647.82. Această hotărâre a devenit finală după ce a fost susținută în apel. 40. Curtea constată că hotărârea Curții Regionale de la Orenburg din 17 iulie 2000 care restabilește CIB-ul reclamantului la 0,420 și anularea creșterii acordate anterior, precum și a arridele constituie o ingerință în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 74, CEDO 1999 VII și Pravednaya c. Rusia , nr. 69529/01 §§ 38-39, 18 noiembrie 2004). 41. Deși Curtea acceptă că această măsură a fost legală și a urmărit interesul public (de exemplu, un sistem de pensii de stat eficient și armonizat), respectarea cerinței de proporționalitate este dublă. 42. Este adevărat că recalcularea pensiei și scăderea acesteia nu încălcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Skorkiewicz/Polonia (dec.), nr. 39860/98, 1 iunie 1998). Cu toate acestea, recalcularea cu efectul că sumele atribuite deja transferate (sau întârziate) sunt reduse implică o sarcină individuală și excesivă pentru reclamant și este, prin urmare, incompatibilă cu art. 1 din protocol. În acest sens, Curtea reamintește hotărârea anterioră Pravednaya, în cazul în care, într-un set de fapte un pic similar, s-a afirmat: „40… „interesul public” poate include în mod admis un sistem de pensii de stat eficient și armonizat, pentru care statul își poate ajusta legislația. 41. Cu toate acestea, posibilul interes al statului de a asigura aplicarea uniformă a Legii pensiilor nu ar fi trebuit să creeze recalculul retrospectiv al atribuției judiciare deja făcute. Curtea consideră că prin privarea reclamantului de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată într-o hotărâre finală, statul a suferit un echilibru echitabil între interesele în joc (a se vedea, mutatis mutandis Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia , hotărârea din 20 noiembrie 1995, Seria A nr. 332, § 43 .” 43. Curtea nu găsește niciun motiv să se depărteze de concluziile sale în această hotărâre și constată că s-a încălcat și art. 1 din Protocolul nr. 1 în acest caz. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 44. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 45. Reclamantul a solicitat 30.000 USD în ceea ce privește pecuniarul și 46. Guvernul a considerat că această afirmație este excesivă, irezonabilă și nefondată. 47. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale extense presupuse. Cu toate acestea, în ceea ce privește încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră oportună atribuirea reclamantului 230 EUR, reprezentând suma primită de solicitant dacă reducerea pensiei ordonate prin decizia din 17 iulie 2000 nu ar fi fost retrasă, plus orice impozit care ar putea fi imputabil pe această sumă. 48. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că reclamantul a suferit unor prejudicii morale ca urmare a încălcărilor constatate care nu pot fi îndeplinite prin simpla constatare a unei încălcări a Curții. Cu toate acestea, suma reclamată este excesivă. 49. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului suma de 500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 50. Reclamantul nu a formulat niciun credit pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 51. În consecință, Curtea nu atribuie nimic sub acest cap. Dobânzi implicite 52. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare: (i) 230 EUR (2 sute treizeci de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 500 EUR (cincă sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) faptul că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 13 octombrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

The case originated in an application (no. 66543/01) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mr Petr Fedotovich Vasilyev (“the applicant”), on 10 January 2001.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr P. Laptev, Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

The applicant alleged that the award made in his favour had been subsequently quashed by way of supervisory review, which resulted in a decrease of his pension. He relied on Articles 2, 6, 8 and 13 of the Convention in this connection.

The application was allocated to the First Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.

By a decision of 1 April 2004 the Court declared the application admissible.

The Chamber having decided, after consulting the parties, that no hearing on the merits was required (Rule 59 § 3 in fine ), the parties replied in writing to each other’s observations. THE FACTS I.

As of 25 August 1995 the applicant has been in receipt of his old-age pension from the social security authorities.

On 23 June 1997 the Federal Law on Calculating and Upgrading State Pensions (« О порядке исчисления и увеличения государственных пенсий», “the Pensions Law”) was adopted. It introduced a new scheme of calculating retirement benefits – “Individual Pensioner Coefficient” (“IPC”).

On 1 February 1998 the amount of the applicant’s pension was re-assessed according to the Pensions Law. The Sakmarsky District Welfare Office of the Orenburg Region ( Управление социальной защиты населения Сакмарского района Оренбургской области) decided that the IPC to be applied in the applicant’s case should be 0.420.

The applicant, who believed that he was eligible to an IPC of 0.641, sued the Sakmarsky District Welfare Office for insufficient increase of his pension.

On 11 October 1999 the Sakmarskiy District Court of the Orenburg Region found that the defendant had misinterpreted the Pensions Law. It granted the applicant’s claim to apply the IPC at 0.641 for calculating his pension, increasing it by RUR 400, and awarded him arrears of RUR 3,647.82.

On 16 December 1999 the Orenburg Regional Court dismissed the defendant’s appeal, and the judgment of 11 October 1999 became final.

On 10 July 2000 the President of the Orenburg Regional Court lodged an extraordinary appeal ( протест в порядке надзора ) against the judgment of 11 October 1999.

On 17 July 2000 the Presidium of the Orenburg Regional Court examined the extraordinary appeal in the supervisory review procedure.

The Presidium found that the lower courts misinterpreted the Pensions Law. It varied the judgment of 11 October 1999 and the decision of 16 December 1999 by reinstating the applicant’s IPC at 0.420 and annulling the previously awarded increase as well as the arrears. II.

The only further means of recourse was the special supervisory-review procedure that enabled courts to reopen final judgments: Article 319. Judgments, decisions and rulings amenable to supervisory review “Final judgments, decisions and rulings of all Russian courts shall be amenable to supervisory review on an application lodged by the officials listed in Article 320 of the Code.”

The power of officials to lodge an application ( protest ) depended on their rank and territorial jurisdiction: Article 320. Officials who may initiate supervisory review “Applications may be lodged by: 1. The Prosecutor General – against judgments, decisions and rulings of any court; 2. The President of the Supreme Court – against rulings of the Presidium of the Supreme Court and judgments and decisions of the Civil Chamber of the Supreme Court acting as a court of first instance; 3. Deputy Prosecutors General – against judgments, decisions and rulings of any court other than rulings of the Presidium of the Supreme Court; 4. Vice-Presidents of the Supreme Court – against judgments and decisions of the Civil Chamber of the Supreme Court acting as a court of first instance; 5. The Prosecutor General, Deputy Prosecutor General, the President and Vice-Presidents of the Supreme Court – against judgments, decisions and rulings of any court other than rulings of the Presidium of the Supreme Court; 6. The President of the Supreme Court of an autonomous republic, regional court, city court, court of an autonomous region or court of an autonomous district, the Public Prosecutor of an autonomous republic, region, city, autonomous region or an autonomous district – against judgments and decisions of district (city) people’s courts and against decisions of civil chambers of, respectively, the Supreme Court of an autonomous republic, regional court, city court, court of an autonomous region or court of an autonomous district that examined the case on appeal.”

The power to lodge such applications was discretionary, that is to say it was solely for the official concerned to decide whether or not a particular case warranted supervisory review.

Under Article 322 officials listed in Article 320 who considered that a case deserved closer examination could, in certain circumstances, obtain the case file in order to establish whether good grounds for lodging an application existed.

Article 323 of the Code empowered the relevant officials to stay the execution of the judgment, decision or ruling in question until the supervisory review proceedings had been completed.

Courts hearing applications for supervisory review had extensive jurisdiction in respect of final judgments: Article 329. Powers of supervisory-review court “The court that examines an application for supervisory review may: 1. Uphold the judgment, decision or ruling and dismiss the application; 2. Quash all or part of the judgment, decision or ruling and order a fresh examination of the case at first or cassation instance; 3. Quash all or part of the judgment, decision or ruling and terminate the proceedings or leave the claim undecided; 4. Uphold any of the previous judgments, decisions or rulings in the case; 5. Quash or vary the judgment of the court of first or cassation instance or of a court that has carried out supervisory review and deliver a new judgment without remitting the case for re-examination if substantive laws have been erroneously construed and applied.” 41. The grounds for setting aside final judgments were as follows: Article 330. Grounds for setting aside judgments on supervisory review “... 1. wrongful application or interpretation of substantive laws; 2. significant breach of procedural rules which led to delivery of unlawful judgment, decision or ruling...”

There was no time-limit for lodging an application for supervisory review, and, in principle, such applications could be lodged at any time after a judgment had become final. THE LAW I.

The respondent Government alleged that the judgment in the applicant’s favour had been quashed by the Presidium of the Orenburg Regional Court with a view to correcting a judicial error. The Government referred to the fact that the applicant’s dispute about his pension increase had been a part of a complex general problem caused by the vagueness of the Federal Law on Calculating and Upgrading State Pensions. The ambiguity was eliminated by an instruction passed on 29 December 1999 by the Ministry of Labour and Social Development to clarify how this law should be interpreted and applied. All disputes similar to the applicant’s one were resolved in accordance with this instruction thereafter. Furthermore, the lawfulness of the instruction was later confirmed by the Supreme Court on 24 April 2000.

The Government finally maintained that the supervisory proceedings complied with the Code of Civil Procedure, and therefore the quashing of the subordinate courts’ judgments could not be said to have violated the applicant’s right to fair trial. 2. The applicant

The applicant contested the Government’s allegations and maintained his complaints. B. The Court’s assessment

The Court first notes that the dispute as to the increase of the applicant’s old-age pension was of a pecuniary nature and indisputably concerned a civil right within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention (see Schuler-Zgraggen v. Switzerland , judgment of 24 June 1993, Series A no. 263, p. 17, § 46; Massa v. Italy , judgment of 24 August 1993, Series A no. 265 ‑ B, p. 20, § 26; Süßmann v. Germany , judgment of 16 September 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, p. 1170, § 42 and, as a recent authority, Tričković v. Slovenia , no. 39914/98, § 40, 12 June 2001).

The Court observes that the issue of the present case is whether the supervisory review procedure permitting a final judgment to be quashed can be considered compatible with Article 6 and, in particular, whether on the facts of the present case the principle of legal certainty was respected.

The Court finds that this case is similar to the case of Ryabykh v. Russia (no. 52854/99, ECHR 2003 ‑ IX), where it was said, in so far as relevant to the instant case: “51… the Court reiterates that the right to a fair hearing before a tribunal as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention must be interpreted in the light of the Preamble to the Convention, which declares, in its relevant part, the rule of law to be part of the common heritage of the Contracting States. One of the fundamental aspects of the rule of law is the principle of legal certainty, which requires, among other things, that where the courts have finally determined an issue, their ruling should not be called into question... 54. The Court notes that the supervisory review of the judgment ... was set in motion by the President of the Belgorod Regional Court – who was not party to the proceedings ... As with the situation under Romanian law examined in Brumărescu, the exercise of this power by the President was not subject to any time-limit, so that judgments were liable to challenge indefinitely. 55. The Court reiterates that Article 6 § 1 secures to everyone the right to have any claim relating to his civil rights and obligations brought before a court or tribunal. In this way it embodies the “right to a court”, of which the right of access, that is the right to institute proceedings before courts in civil matters, constitutes one aspect. However, that right would be illusory if a Contracting State’s domestic legal system allowed a final, binding judicial decision to remain inoperative to the detriment of one party. It would be inconceivable that Article 6 § 1 should describe in detail procedural guarantees afforded to litigants – proceedings that are fair, public and expeditious – without protecting the implementation of judicial decisions; to construe Article 6 as being concerned exclusively with access to a court and the conduct of proceedings would be likely to lead to situations incompatible with the principle of the rule of law which the Contracting States undertook to respect when they ratified the Convention (see Hornsby v. Greece , judgment of 19 March 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997 ‑ II, p. 510, § 40). 56. The Court considers that the right of a litigant to a court would be equally illusory if a Contracting State’s legal system allowed a judicial decision which had become final and binding to be quashed by a higher court on an application made by a State official.”

Furthermore, the Court has found in this respect in its above-mentioned judgment Sovtransavto Holding v. Ukraine , § 77: “...judicial systems characterised by the objection (protest) procedure and, therefore, by the risk of final judgments being set aside repeatedly, as occurred in the instant case, are, as such, incompatible with the principle of legal certainty that is one of the fundamental aspects of the rule of law for the purposes of Article 6 § 1 of the Convention, read in the light of Brumărescu ...”

The Court notes that in the instant case in July 2000 the President of the Orenburg Regional Court lodged a “protest” against the judgment of 11 October 1999 in the applicant’s favour that had become final and binding. On 17 July 2000 the Presidium of the Orenburg Regional Court quashed this decision as erroneous and took a new decision to dismiss the applicant’s claim.

The Court does not find any reason for departing from its aforementioned judgments. It considers that there has been a violation of Article 6 § 1 in respect of the quashing of the final and binding judgment given in the applicant’s case. II.

As to whether the applicant’s property right has been violated, the Government contended that the applicant had not acquired property since the judgment which conferred the title on him had been unlawful. They concluded that Article 1 of Protocol 1 has not been violated by the quashing of the judgment of 11 October 1999. 2. The applicant

The applicant contested the Government’s allegations and maintained his complaints. B. The Court’s assessment

The Court reiterates first that the Convention does not guarantee, as such, the right to an old-age pension or any social benefit in a particular amount (see, for example, Aunola v. Finland (dec.), no. 30517/96, 15 March 2001). However a “claim”—even concerning a pension—can constitute a “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 if it is sufficiently established to be enforceable (see Stran Greek Refineries v. Greece , judgment of 9 December 1994, Series A no. 301, § 59).

The judgment of the Sakmarskiy District Court of 11 October 1999 as upheld by the Orenburg Regional Court on 16 December 1999 provided the applicant with an enforceable claim to receive an increased pension with the IPC of 0.641 and the arrears of RUR 3,647.82. This judgment became final after it had been upheld on appeal.

The Court finds that the decision of the Orenburg Regional Court of 17 July 2000 reinstating the applicant’s IPC at 0.420 and voiding the previously awarded increase as well as the arrears constituted an interference with the applicant’s right to the peaceful enjoyment of possessions guaranteed by Article 1 of Protocol No. 1 (see Brumărescu v. Romania [GC], no. 28342/95, § 74, ECHR 1999 ‑ VII and Pravednaya v. Russia , no. 69529/01, §§ 38-39, 18 November 2004).

While the Court accepts that this measure was lawful and pursued the public interest (such as, for example, an efficient and harmonised State pension scheme), its compliance with the requirement of proportionality is questionable.

It is true that recalculation of one’s pension and its decrease does not, as such, violate Article 1 of Protocol No. 1 ( Skorkiewicz v Poland (dec.), no. 39860/98, 1 June 1998). However, backdating the recalculation with the effect that the awarded sums already transferred (or overdue) are reduced involves an individual and excessive burden for the applicant and is thus incompatible with Article 1 of the Protocol. In this respect, the Court recalls the aforementioned Pravednaya judgment, where, in a somewhat similar set of facts, it was said: “40… The “public interest” may admittedly include an efficient and harmonised State pension scheme, for the sake of which the State may adjust its legislation. 41. However, the State’s possible interest in ensuring a uniform application of the Pensions Law should not have brought about the retrospective recalculation of the judicial award already made. The Court considers that by depriving the applicant of the right to benefit from the pension in the amount secured in a final judgment, the State upset a fair balance between the interests at stake (see, mutatis mutandis Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium , judgment of 20 November 1995, Series A no. 332, § 43).”

The Court does not find any reason to depart from its conclusions in that judgment and finds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 in the present case too. III.

The applicant claimed USD 30,000 in respect of pecuniary and non-pecuniary damage.

The Government considered this claim to be excessive, unreasonable and unsubstantiated.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the extensive pecuniary damage alleged. However, in respect of the violation of Article 1 of Protocol No. 1, the Court considers it appropriate to award the applicant EUR 230, representing the sum the applicant would have received had the reduction of the pension ordered by the decision of 17 July 2000 not been backdated, plus any tax that may be chargeable on that amount.

As regards the non-pecuniary damage, the Court takes the view that the applicant has suffered some non-pecuniary damage as a result of the violations found which cannot be made good by the Court’s mere finding of a violation. Nevertheless, the amount claimed is excessive.

Making its assessment on an equitable basis, as required by Article 41 of the Convention, the Court awards the applicant the sum of EUR 500 in respect of non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount. B. Costs and expenses

The applicant did not make any claims for the costs and expenses incurred before the domestic courts and before the Court.

Accordingly, the Court does not award anything under this head. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.