CASE OF VASILYEV v. RUSSIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1;Violation of P1-1;Pecuniary damage - financial award;Non-pecuniary damage - financial award
CASE OF VASILYEV v. RUSSIA (CtEDO, 2005)
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE VASILYEV v. RUSSIA (Declarația nr. 66543/01) HOTĂRÂREA STASBOURG 13 octombrie 2005 FINAL 12/04/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Vasiliev v. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele dnei Botoucharova Kovler dna Steiner Hajiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 22 septembrie 2005, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 66543/01) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Petr Fedotovich Vasiliev („reclamantul”), la 10 ianuarie 2001. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de dl P. Laptev, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamantul susține că atribuirea acordată în favoarea sa a fost ulterior anulată prin revizuire de supraveghere, ceea ce a dus la o scădere a pensiei sale. El se bazează pe articolele 2, 6, 8 și 13 din convenție în acest sens. Cererea a fost alocată primei secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1. Prin decizia din 1 aprilie 2004, Curtea a declarat cererea admisibilă. Camera a decis, după consultarea părților, că nu a fost necesară nici o audiere cu privire la fond (art. 59 § 3 în amendă ), părțile au răspuns în scris la observațiile reciproce. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1935 și trăiește în regiunea Orenburg. 1995 reclamantul a primit pensia de vârstă de la autoritățile de securitate socială. La 23 iunie 1997, a fost adoptată Legea Federală privind Calcularea și îmbunătățirea pensiilor de stat (« Оорפдке исδислениש и увеливениδ δосударственнно), „Legea pensiilor”. A introdus un nou sistem de calcul al prestațiilor de pensionare – „Coeficientul pensionarului individual” (“IPC”). 10. La 1 februarie a fost adoptată „Legea pensiilor”. 1998 suma pensiei reclamantului a fost reevaluată în conformitate cu Legea pensiilor. Biroul de Protecție a Districtului Sakmarsky din regiunea Orenburg (ăspârzieră) (ăspârzieră) (ăspârzieră соноианой) a hotărât ca IPC să fie aplicată în cazul reclamantului să fie 0.420. 11. Reclamantul, care credea că este eligibil la o CIB de 0,641, a depus în judecată Biroului de Protecție a Districtului Sakmarsky pentru o creștere insuficientă a pensiei sale. 12. La 11 octombrie 1999, Curtea de District Sakmarskiy din regiunea Orenburg a constatat că acuzatul a interpretat greșit Legea Pensiunilor. La 16 decembrie 1999, Curtea Regională de Orenburg a respins apelul inculpatului și hotărârea din 11 octombrie 1999 a devenit finală. 14. La 10 iulie 2000, Președintele Curții Regionale de Orenburg a depus un recurs extraordinar ( 17 iulie. Presidiuul din 2000 al Curții Regionale de Orenburg a examinat recursul extraordinar în procedura de revizuire a supravegherii. 16. Presidium a constatat că instanțele mici au interpretat greșit Legea pensiilor. A variat hotărârea din 11 octombrie 1999 și decizia din 16 decembrie 1999 prin reintroducerea CIB-ului reclamantului la 0.420 și anularea creșterii premiate anterior, precum și a achitațiilor. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RESPONSABILĂ 17. În temeiul Codului de procedură civilă din 1964, care a fost în vigoare în timpul material, hotărârile au devenit definitive după cum urmează: art. 208. Intrarea în vigoare a hotărârilor „Hotărârile de judecată devin juridice obligatorii cu privire la expirarea termenului pentru depunerea unui recurs de casă în cazul în care nu a fost depus un astfel de recurs. Dacă hotărârea nu este anulată în urma unui recurs de casă, aceasta devine obligatorie în mod legal atunci când instanța superioară își pronunță hotărârea...” 18. Singurul alt mijloc de recurs a fost procedura specială de supraveghere-revizuire care a permis instanțelor să redeschidă hotărârile finale: art. 319. Hotărârile, deciziile și hotărârile amendabile revizuirii de supraveghere „Hotărârile, deciziile și hotărârile finale ale tuturor instanțelor ruse sunt considerabile revizuirii de supraveghere cu privire la o cerere depusă de funcționarii enumerate la art. 320 din cod.” 19. Competența oficialilor de a depune o cerere ( protest ) depinde de gradul lor și jurisdicția teritorială: art. 320. Oficialii care pot iniția reexaminarea de supraveghere „Procurorul General poate fi depus de: 1. Procurorul – împotriva hotărârilor, deciziilor și hotărârilor oricărei instanțe; 2. Președintele Curții Supreme – împotriva hotărârilor Presidium ale Curții Supreme și a hotărârilor și hotărârilor Camerei Civile ale Curții Supreme care acționează ca instanță de primă instanță; 3. Procurorii Adjuncți Generali – împotriva hotărârilor, hotărârilor și hotărârilor oricărei alte instanțe decât hotărârile Presidium ale Curții Supreme; 4. Vicepreședinții Curții Supreme – împotriva hotărârilor și hotărârilor Camerei Civile ale Curții Supreme care acționează ca instanță de primă instanță; 5. Procurorul general, Procurorul general Adjunct, Președintele și vicepreședintele Curții Supreme – împotriva hotărârilor, hotărârilor și hotărârilor oricărei alte instanțe decât hotărârile de Presidium ale Curții Supreme; Președintele Curții Supreme a unei republici autonome, a unei instanțe regionale, a unei instanțe municipale, a unei regiuni autonome sau a unei instanțe de judecată autonomă, a procurorului public al unei republici autonome, a unei regiuni, a orașului, a unei regiuni autonome sau a unui district autonomă – împotriva hotărârilor și hotărârilor judecătorilor de district (cită) și a hotărârilor camerelor civile ale, respectiv, a Curții Supreme a unei republici autonome, a instanței regionale, a instanței municipale, a unei regiuni autonome sau a unei instanțe autonome care au examinat cazul de recurs.” 20. Competența de a depune astfel de cereri a fost discrețională, adică numai funcționarul în cauză decide dacă un caz particular a justificat o revizuire a supravegherii. 21. În conformitate cu art. 322, funcționarii enumerați în art. 320 care au considerat că un caz merită o examinare mai atentă ar putea obține, în anumite circumstanțe, dosarul pentru a stabili dacă există motive bune pentru depunerea unei cereri. 22. art. 323 din Codul a împuternicit funcționarii relevanți să rămână executarea hotărârii, hotărârea sau hotărârea în cauză până la încheierea procedurii de revizuire a supravegherii. 23. Curții audiere cererile de revizuire a supravegherii avea o competență extinsă în ceea ce privește hotărârile finale: art. 329. Competențele instanței de supraveghere-revizuire „Instanța care examinează o cerere de reexaminare a controlului poate: (1) Reținerea hotărârii, a hotărârii sau a hotărârii și respinge cererea; 2. Reține toate sau o parte a hotărârii, hotărârii sau hotărârii și ordona o proaspătă examinare a cazului în prima instanță sau în caz de casă; 3. Reținerea totală sau parte a hotărârii, hotărârii sau hotărârii și încetează procedura sau părăsește reclamația nedecisată; 4. Susținerea oricărei hotărâri, hotărâri sau hotărâri anterioare în acest caz; 5. Quash sau variază hotărârea instanței de prima sau a unei instanțe de casă sau a unei instanțe care au efectuat o reexaminare de supraveghere și eliberat o nouă hotărâre fără a respinge cazul de reexaminare în cazul în care legile de fond au fost interpretate și aplicate greșit.” 41. Motivele de anulare a hotărârilor finale au fost următoarele: art. 330. Motivele de anulare a hotărârilor privind revizuirea supravegherii „... 1. aplicarea sau interpretarea nelegiuită a legilor de fond; 2. încălcarea semnificativă a normelor procedurale care au dus la eliberarea hotărârii, hotărârii sau hotărârii ilegale...” 24. Nu a existat nici un termen pentru depunerea unei cereri de control și, în principiu, astfel de cereri ar putea fi depuse în orice moment după ce o hotărâre a devenit finală. Reclamantul s-a plâns că atribuirea acordată în favoarea sa a fost ulterior anulată prin revizuire de supraveghere, care a dus la o scădere a pensiei sale. Curtea va examina în primul rând această plângere în temeiul articolului 6 din Convenție, care, în măsura în care este cazul, prevede următoarele: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... toată lumea are dreptul la o audiere corectă și publică ...” Argumentele părților 1. Guvernul 26. Guvernul contestat a susținut că hotărârea în favoarea reclamantului a fost anulată de Presidium al Curții Regionale de Orenburg, în vederea corectării unei erori judiciare. Guvernul a făcut referire la faptul că litigiul reclamantului cu privire la creșterea sa de pensii a fost o parte dintr-o problemă generală complexă cauzată de vagitatea Legii Federale privind Calcularea și îmbunătățirea pensiilor de stat. Ambiguitatea a fost eliminată printr-o instruire adoptată la 29 de ani. Decembrie 1999 de către Ministerul Muncii și Dezvoltării Sociale pentru a clarifica modul în care această lege ar trebui interpretată și aplicată. Toate litigiile similare cu cele ale reclamantului au fost rezolvate în conformitate cu această instrucție după aceea. În plus, legalitatea instrucțiunii a fost confirmată ulterior de Curtea Supremă la 24 aprilie 2000. 27. Guvernul a susținut în cele din urmă că procedura de supraveghere a respectat Codul de Procedură Civilă și, prin urmare, nu s-a putut spune că anularea hotărârilor instanțelor subordonate a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil. 2. Reclamantul 28. Reclamantul a contestat acuzațiile guvernului și a menținut plângerile sale. Evaluarea Curții 29. Curtea constată în primul rând că litigiul privind creșterea pensiei de vârstă a reclamantului a fost de natură pecuniară și a avut un drept civil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Schuler-Zgraggen c. Elveția , hotărârea din 24 iunie 1993, Serie A nr. 263, p. 17, § 46; Massa c. Italia , hotărârea din 24 august 1993, Serie A nr. 265 B, p. 20, § 26; Süßmann v. Germania , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raportul hotărârilor și deciziilor 1996-IV , p. 1170 § 42 și , ca autoritate recentă , Tričković c. Slovenia , nr. 39914/98 , § 40 , 12 iunie 2001 . 30. Curtea observă că problema prezentului caz este dacă procedura de control care permite anularea unei hotărâri finale poate fi considerată compatibilă cu art. 6 și, în special, dacă, în ceea ce privește faptele prezentului caz, principiul siguranței juridice a fost respectat. 31. Curtea constată că acest caz este similar cu cazul Ryabykh c. Rusia (nr. 52854/99, CEDH 2003) IX), în cazul în care s-a afirmat, în ceea ce privește cazul instantan: „51. ... Curtea reiterează că dreptul la o audiere corectă în fața unui tribunal, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preamblului la Convenție, care declară, în partea sa relevantă, statul de drept să facă parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinei juridice, care presupune, printre altele, că atunci când instanțele au stabilit în cele din urmă o problemă, hotărârea lor nu ar trebui pusă la îndoială... 54. Curtea remarcă că revizuirea de supraveghere a hotărârii ... a fost inițiată de către Președintele Curții Regionale Belgorod – care nu a fost parte la procedură ... Ca și în cazul situației în care legislația românească examinată la Brumărescu, exercitarea acestei competențe de către președinte nu a fost supusă nici unui termen, astfel încât hotărârile să poată contesta în mod indefinit. 55. Curtea reiterează că art. 6 § 1 asigură tuturor dreptul de a avea orice reclamație legată de drepturile și obligațiile sale civile aduse în fața unei instanțe sau a unui tribunal. În acest mod, acesta încarcă „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a iniția proceduri în fața instanțelor în materie civilă, constituie un aspect. Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite o decizie judiciară finală și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Ar fi inconcebibil ca art. 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale acordate litigiilor – proceduri echitabile, publice și rapide – fără a proteja punerea în aplicare a deciziilor judiciare; pentru a convinge art. 6 ca fiind interesat exclusiv de accesul la o instanță și de conducere a procedurii ar putea conduce la situații incompatibile cu principiul statului de drept pe care statele contractante le-au angajat să le respecte atunci când au ratificat Convenția (a se vedea Hornsby c. Grecia , hotărârea din 19 martie 1997, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1997 II, p. 510, § 40). 56. Curtea consideră că dreptul unui litigant la o instanță ar fi de asemenea iluzoriu în cazul în care sistemul juridic al unui stat contractant a permis o decizie judiciară care a devenit finală și obligatorie să fie anulată de o instanță superioră cu privire la o cerere formulată de un oficial de stat.” 32. În plus, Curtea a constatat în acest sens în hotărârea menționată mai sus, Sovtransavto Holding c. Ucraina , § 77: „...sistemele judiciare caracterizate de procedura de obiecție (protest) și, prin urmare, de riscul de a fi anulate în mod repetat hotărârile finale, astfel cum s-a întâmplat în cazul instant, sunt, ca atare, incompatibile cu principiul certitudii juridice care este unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, citite în lumina Brumărescu ...” 33. Curtea remarcă că, în cazul instantaneu din iulie 2000, președintele Curții Regionale de la Orenburg a depus un „protest” împotriva hotărârii din 11 octombrie 1999 în favoarea reclamantului care a devenit final și obligatoriu. La 17 iulie 2000, Presidiumul Curții Regionale de la Orenburg a anulat această decizie ca fiind eronată și a luat o nouă decizie de respingere a cererii reclamantului. 34. Curtea nu constată niciun motiv pentru a se depărta de hotărârile sale menționate anterior, întrucât consideră că a existat o încălcare a art. 6 § 1 în ceea ce privește anularea hotărârii finale și obligatorii din cauza reclamantului. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 PROTOCOLULUI NR. 1 35. Curtea va examina în continuare plângerea reclamantului în temeiul articolului 1 din Protocolul 1, care prevede următoarele: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de posesiile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Argumentele părților 1. Guvernul 36. În ceea ce privește dacă dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat, Guvernul a susținut că reclamantul nu a achiziționat bunuri de la hotărârea care i-a conferit titlul a fost ilegală și au concluzionat că art. 1 din Protocolul 1 nu a fost încălcat prin anularea hotărârii din 11 octombrie 1999. 2. Reclamantul 37. Reclamantul a contestat acuzațiile guvernului și a menținut plângerile sale. Evaluarea Curții 38. Curtea reiterează în primul rând că Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la o pensie de vârstă sau la orice beneficiu social într-o sumă anume (a se vedea, de exemplu, Aunola c. Finlanda) (dec.), nr. 30517/96, 15 martie 2001). Cu toate acestea, o „claimitate” – chiar și în ceea ce privește o pensie – poate constitui o „poziție” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă este suficient de stabilit ca fiind executivă (a se vedea Refinariile Grece Stran c. Grecia , hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301, § 59). 39. Hotărârea Curții de District Sakmarskiy din 11 octombrie 1999, astfel cum a fost susținută de Curtea Regională de la Orenburg la 16 decembrie 1999, a furnizat reclamantului o cerere executivă de a primi o pensie sporită cu CIB de 0,641 și înaintarea RUR 3.647.82. Această hotărâre a devenit finală după ce a fost susținută în apel. 40. Curtea constată că hotărârea Curții Regionale de la Orenburg din 17 iulie 2000 care restabilește CIB-ul reclamantului la 0,420 și anularea creșterii acordate anterior, precum și a arridele constituie o ingerință în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 74, CEDO 1999 VII și Pravednaya c. Rusia , nr. 69529/01 §§ 38-39, 18 noiembrie 2004). 41. Deși Curtea acceptă că această măsură a fost legală și a urmărit interesul public (de exemplu, un sistem de pensii de stat eficient și armonizat), respectarea cerinței de proporționalitate este dublă. 42. Este adevărat că recalcularea pensiei și scăderea acesteia nu încălcă art. 1 din Protocolul nr. 1 (Skorkiewicz/Polonia (dec.), nr. 39860/98, 1 iunie 1998). Cu toate acestea, recalcularea cu efectul că sumele atribuite deja transferate (sau întârziate) sunt reduse implică o sarcină individuală și excesivă pentru reclamant și este, prin urmare, incompatibilă cu art. 1 din protocol. În acest sens, Curtea reamintește hotărârea anterioră Pravednaya, în cazul în care, într-un set de fapte un pic similar, s-a afirmat: „40. ... „interesul public” poate include în mod admis un sistem de pensii de stat eficient și armonizat, pentru care statul își poate ajusta legislația. 41. Cu toate acestea, posibilul interes al statului de a asigura aplicarea uniformă a Legii pensiilor nu ar fi trebuit să creeze recalculul retrospectiv al atribuției judiciare deja făcute. Curtea consideră că prin privarea reclamantului de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată într-o hotărâre finală, statul a suferit un echilibru echitabil între interesele în joc (a se vedea, mutatis mutandis Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia , hotărârea din 20 noiembrie 1995, Seria A nr. 332, § 43 .” 43. Curtea nu găsește niciun motiv să se depărteze de concluziile sale în această hotărâre și constată că s-a încălcat și art. 1 din Protocolul nr. 1 în acest caz. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 44. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 45. Reclamantul a solicitat 30.000 USD în ceea ce privește pecuniarul și 46. Guvernul a considerat că această afirmație este excesivă, irezonabilă și nefondată. 47. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciile materiale extense presupuse. Cu toate acestea, în ceea ce privește încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră oportună atribuirea reclamantului 230 EUR, reprezentând suma primită de solicitant dacă reducerea pensiei ordonate prin decizia din 17 iulie 2000 nu ar fi fost retrasă, plus orice impozit care ar putea fi imputabil pe această sumă. 48. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea consideră că reclamantul a suferit unor prejudicii morale ca urmare a încălcărilor constatate care nu pot fi îndeplinite prin simpla constatare a unei încălcări a Curții. Cu toate acestea, suma reclamată este excesivă. 49. 41 din Convenție, Curtea atribuie reclamantului suma de 500 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, precum și orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 50. Reclamantul nu a formulat niciun credit pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții. 51. În consecință, Curtea nu atribuie nimic sub acest cap. Dobânzi implicite 52. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data decontare: (i) 230 EUR (2 sute treizeci de euro) în ceea ce privește prejudiciile materiale; (ii) 500 EUR (cincă sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) faptul că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 13 octombrie 2005, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului