CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 75107/01 de Jacek DOMBEK împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 25 octombrie 2005 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Casadevill Pellonpäää Maruste Traja Garlicki Borrego, judecători și dna F. Elens-Passos grefierul adjunct al secțiunii Având în vedere cererea depusă la 10 octombrie 1999, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Jacek Dombek, reclamantul, este un național polonez născut în 1965 și este în prezent deținut în închisoarea Zielona Góra, circumstanțele cazului. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iulie 1996, reclamantul a fost arestat și reținut la reținere. La 12 august 1996, Curtea de District Kędzierzyn-Koפle (SÜd Rejonowy) a eliberat reclamantul. La 20 octombrie 1997, reclamantul a fost din nou arestat de poliție. Octombrie 1997 Curtea de District Częstochowa a hotărât să-l dețină în reținere, având în vedere suspiciunile rezonabile că a comis mai multe infracțiuni care acționează într-un grup organizat de infractori. Apelul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins de Curtea regională Częstochowa ( Sād Wojewódzki ) la 6 noiembrie 1997. La 8 decembrie 1997, Curtea Regională Częstochowa a prelungit detenția anterioară a reclamantului, reprezentând motivele inițial acordate pentru detenția sa și adăugând că măsura a fost necesară pentru asigurarea bunei desfășurari a anchetei. La 4 martie 1998, Curtea de Apel Katowice (Sād Apelacyjny) ) în continuare prelungirea deținerii sale în reținere. Această hotărâre a fost susținută de Curtea Supremă (Sād Najwyższy) la 24 aprilie 1998. ulterior, detenția reclamantului a fost prelungită de Curtea de Apel Katowice la 8 iulie 1998. Curtea a considerat că severitatea pedepsei anticipate și riscul de coluziune justificat să-l țină în custodie. La 11 septembrie 1998, Curtea Supremă a permis o cerere a Procurorului General în temeiul articolului 263 din Codul de Procedințe Criminale din 1997 („Codul 1997”) și a prelungit în continuare detenția reclamantului în reținere. Curtea Supremă a considerat că suspiciunile rezonabile ale faptului că a comis infracțiunile în cauză și riscul de coluziune justificat menținerea reclamantului în custodie pentru a asigura conduita corectă a procedurii. De asemenea, instanța a considerat că ancheta nu a putut fi încheiată mai devreme din cauza unor circumstanțe pentru care autoritățile nu au putut fi considerate responsabile, cum ar fi complexitatea cauzei și severitatea infracțiunilor. Se pare că, la o dată neespecificată ulterior, reclamantul și 14 acuzate au fost acuzate în fața Curții Regionale Bydgoszcz (SÜd Okręgowy La 11 ianuarie 1999, Curtea Regională Częstochowa a prelungit detenția reclamantului până la 30 iunie 1999 reafirmând motivele acordate anterior pentru detenția reclamantului. La 23 iunie 1999, Curtea Regională Bygodszcz a hotărât să prelungească până la 30 În septembrie 1999, detenția reținută cu privire la reclamantul și 14 sale co-accusate, având în vedere, din aceleași motive prevăzute anterior, faptul că numai menținerea reclamantului în detenție ar asigura conduita corectă a procedurii. Procesul reclamantului a început la 24 august 1999 și a continuat timp de trei zile. Se pare că a fost suspendată ulterior audierea. La 27 august 1999, Curtea Regională Bygdoszcz a examinat recursul reclamantului împotriva deciziei sale proprii din 23 iunie 1999 și a permis în parte. Curtea a considerat că detenția preliminară a reclamantului ar trebui să fie prelungită numai până la 17 septembrie 1999. Acesta a stabilit că, în evaluarea lungii detenției reclamantului în ceea ce privește cazul în cauză, în scopul termenelor prevăzute de art. 263 din Codul de 1997, ar fi trebuit să fi fost adăugată perioada între 9 iulie și 12 august 1996. Ulterior, în timp ce lungimea deținerii reclamantului ar ajunge în curând la termenul statutar de 2 ani, astfel cum se prevede la art. 263 § 3 din Codul 1997, Curtea Regională a formulat cereri la Curtea Supremă, cerând ca detenția reclamantului să fie prelungită dincolo de acest termen. La 16 septembrie 1999, Centrul de Detenție Bydgoszcz a întrebat Curtea Supremă dacă s-a decis în cazul reclamantului. În aceeași dată, Președintele Camerei III a Curții Supreme a informat Centrul de Detenție prin fax că sesiunea privind prelungirea detenției reclamantului a fost programată pentru 1 octombrie 1999. Președintele a remarcat, de asemenea, că, pe baza dispozițiilor tranzitorii de introducere a Codului din 1997, detenția reclamantului ar trebui prelungită până la data sesiunii Curții Supreme. La 22 septembrie 1999, avocatul reclamantului a depus apeluri la Curtea Supremă în care a susținut că reclamantul a fost reținut ilegal, deoarece ordinul de detenție dat la 27 august 1999 a expirat la 17 În septembrie 1999 și, prin urmare, după această dată, el ar fi trebuit să fie eliberat. În special, el a susținut că dispozițiile tranzitorii nu sunt aplicabile în cazul reclamantului și că Codul din 1997 nu conține o dispoziție care să permită deținerea pe baza unui fax trimis de Curtea Supremă. La 1 septembrie 1999, Curtea Supremă a organizat sesiunea și a prelungit detenția reclamantului până la 27 februarie 2000 se bazează pe suspiciunile puternice împotriva reclamantului, pe complexitatea cazului și pe necesitatea de a continua procesul de colectare a probelor. La 10 februarie și 24 mai 2000, Curtea Supremă a prelungit în continuare detenția reclamantului, reprezentând motivele prezentate anterior. În prima dintre aceste hotărâri, Curtea Supremă a adăugat: „... nu există dovezi care ar putea dovedi [reclamantul] afirmarea că soția și copiii lui „în curând nu vor avea nimic de mâncat”. În plus, trebuie remarcat faptul că există un motiv special pentru care detenția preliminară nu ar trebui eliminată în ceea ce privește [reclamantul]. Din informațiile obținute de judecătorul președinte se pare că [reclamantul] ar putea obstrucționa procedurile.” Prin urmare, Curtea Regională Bydgoszcz a formulat mai multe cereri la Curtea de Apel, cerând ca detenția reclamantului să fie prelungită, deoarece, după modificarea Codului 1997 Curtea Supremă, nu mai este competentă să prelungească deținerea dincolo de termenul legal de 2 ani, astfel cum se prevede la art. 263 § 3 din Codul. La 27 septembrie 2000, Curtea de Apel din Gdansk a acordat cererea și a prelungit detenția reclamantului până la 30 decembrie 2000. Curtea a invocat în special complexitatea cauzei și comportamentul acuzatului care a contribuit la prelungirea procedurii. Curtea a stabilit după cum urmează: „Bineînțeles, detenția reclamantului timp de mai mult de trei ani în acest caz necesită o atenție deosebită la procesul de colectare a probelor, mai ales, pentru a examina fără întârziere în continuare propunerile de apărare referitoare la dovezi. Cu toate acestea, în lumina procedurii în ansamblu, condusul Curților Regionale ar trebui evaluat în mod pozitiv”. La 21 decembrie 2000, precum și 25 aprilie și 20 iunie 2001, Curtea de Apel Gdańsk a prelungit detenția reclamantului. Pe lângă probabilitatea puternică că a comis infracțiunile, instanța a considerat că procedurile au fost desfășurate cu diligence și numai detenția reclamantului ar garanta buna conduită a stadiului final al procedurii. Între 15 februarie și 15 octombrie 2001, reclamantul a efectuat o condamnare la închisoare ordonată de Curtea de districtul Inowrocław într-un alt set de proceduri penale împotriva lui. În timpul detenției anterioare, reclamantul a depus mai multe sute de cereri de eliberare. Cu toate acestea, aceste cereri și apelurile sale împotriva hotărârilor de prelungire a detenției în reținere nu au fost de folos. La 27 septembrie 2001, Curtea Regională Bydgoszcz a pronunțat hotărâre. Curtea de judecată a condamnat reclamantul și l-a condamnat la opt ani de închisoare. La 17 iunie 2003, Curtea de Apel din Gdansk a permis apelurile și a anulat hotărârea impușită. Cazul a fost remis Curții Regionale Bydgoszcz care, la 14 ianuarie 2004, a rămas la procedură deoarece celălalt set de proceduri penale înaintea Curții Regionale Zielona Góra era în așteptare și reclamantul nu ar fi putut fi transportat la Centrul de Detenție din Bygdoszcz. La 25 mai 2005, Curtea Regională Bydgoszcz a reluat procedurile. A doua sesiune de procedură penală („cazul Zielona Góra”) La 11 septembrie 1991, reclamantul a fost arestat de poliție în legătură cu procedurile penale pe care le-a rămas împotriva lui. În aceeași dată, Procurorul Regional Zielona Góra a hotărât să-l dețină în închisoare. La 12 iulie 1994, Curtea Regională Zielona Góra a achitat reclamantul. La 14 decembrie 1994, reclamantul a fost eliberat de la detenție. La 24 ianuarie 1996, Curtea de Apel a anulat hotărârea impușită și a trimis cazul procurorului regional. Între decembrie 1997 și noiembrie 1999, procurorul a rămas la acțiune. La 30 ianuarie 2001, Curtea de Apel din Poznań a hotărât să dețină reclamantul în retragere în funcție de suspiciunile rezonabile pe care le-a comis, cu un complice, un jaf și trei infracțiuni de crimă. Reclamantul a apelat, dar la 13 ianuarie 2001 Curtea de Apel din Poznań l-a respins. La 19 aprilie, 24 iulie și 25 octombrie 2001 și 24 aprilie, 23 iulie și 24 iulie Octombrie 2002 precum și la 22 ianuarie 2003, Curtea de Apel Poznań și-a prelungit în continuare detenția. Curtea a considerat că suspiciunile rezonabile că reclamantul a comis infracțiunile cu care a fost acuzat, severitatea sentinței preconizate și necesitatea de a asigura conducerea corectă a anchetei justificată menținând reclamantul în custodie. La o dată neespecificată în 2003 reclamantul a fost acuzat în fața Curții Regionale Zielona Góra. La 26 martie 2003, Curtea de Apel Poznań a prelungit în continuare detenția reclamantului. Se pare că, ulterior, detenția reclamantului a fost prelungită. La 28 aprilie 2005, tribunalul judecător a rendu hotărâre. Reclamantul a fost condamnat ca fiind acuzat și condamnat la 25 de ani de închisoare. Reclamantul a solicitat ca motivele scrise ale hotărârii să fie elaborate de instanța de judecată cu intenția de a depune un recurs.Legea internă relevantă Măsuri preventive, inclusiv deținerea pe cale penală (a) Codul de procedură penală 1969 Codul de procedură penală 1969, care a rămas în vigoare până la 1 septembrie 1998, enumerat ca măsuri preventive, printre altele, art. 209 din Codul, care stabilește motive generale care justifică impunerea măsurilor preventive, cu condiția următoare: „Poate fi impuse măsuri preventive pentru a asigura calea corectă a procedurii, dacă dovezile împotriva acuzatului justifică suficient avizul că a comis o infracțiune penală.” În plus, Codul de procedură penală a permis autorităților o marjă de discreție în ceea ce privește continuarea punerii în aplicare a măsurilor preventive. Detenția privind reținerea a fost considerată cea mai severă măsură preventivă. art. 213 din Codul prevede următoarele: „O măsură preventivă se anulează sau se modifică imediat în cazul în care motivele lor au încetat să existe sau în cazul în care au apărut noi circumstanțe, care justifică anularea unei anumite măsuri sau înlocuirea acesteia cu cele mai mult sau mai puțin severe.” art. 225 din Codul prevede: „Detenția retrasă se impune numai atunci când este obligatorie; această măsură nu se impune în cazul în care cauțiunea sau supravegherea poliției, sau ambele dintre aceste măsuri, sunt considerate adecvate.” art. 217 § 1 din Codul, în versiunea de după 1 ianuarie 1996, prevăzută în măsura în care este cazul: „Detenția retrasă poate fi impusă în cazul în care: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce martorii să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze conduita corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale.” Punctul 2 din art. 217 a citit apoi: „În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune intenționată [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin opt ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin trei ani de închisoare, nevoia de a continua deținerea pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă.” art. 218 prevede: „Dacă nu există motive speciale contrare, ar trebui să se îndepărteze detenția la înaintare, în special dacă: (1) ar putea pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar avea efecte excesiv de grele pentru acuzatul sau familia sa.” Până la 4 august 1996, atunci când a fost modificat codul de procedură penală, legea poloneză nu a stabilit termene legale privind detenția în judecată, dar numai în ceea ce privește etapa de investigare. art. 222 din codul de procedură penală, după 4 august 1996, prevedea în măsura în care este cazul: „3. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data în care instanța de primă instanță pronunță hotărârea nu poate depăși un an și șase luni în cazurile referitoare la infracțiuni. În cazurile referitoare la infracțiuni grave [infracțiunile pentru comisia a căror persoană a fost responsabilă cu o condamnare de cel puțin 3 ani de închisoare legală] această perioadă nu poate depăși doi ani. În cazuri îndeosebi justificate, Curtea Supremă poate, cu privire la o cerere formulată de instanța competentă să trateze cazul, ... prelungirea deținerii în reținere pentru o altă perioadă stabilită care depășește termenele stabilite la alineatele (2) și (3), atunci când este necesară în legătură cu suspendarea procedurii, o observație psihiatică prelungită a acuzatului, atunci când trebuie obținute dovezi din străinătate sau atunci când acuzatul a obstrus în mod deliberat încheierea procedurii în termenele menționate la alineatul (3).” În continuare, alineatul 4 a fost prelungit pentru a include, de asemenea, „alte circumstanțe semnificative, care nu au putut fi depășite de organele care desfășoară procedurile”. (b) Codul de procedură penală 1997 Codul de procedură penală din 1997 („Codul 1997”), care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1998, definește detenția rezidențială ca una dintre așa-numitele „mesure preventive” (środki zapobiegawcze). Celelalte măsuri sunt cauțiunea (poręczenie majātkowe), supravegherea poliției (dozór policyji), garanția unei persoane responsabile (poręczenie osoby godnej zaufania), garanția unei entități sociale (poręczenie społeczne), interzicerea temporară a acționării într-o anumită activitate (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) și interzicerea părăsirii țării (zakaz opuszczania kraju). art. 249 § 1 stabilește motivele generale de impunere a măsurilor preventive. Măsurile preventive pot fi impuse pentru a asigura conduita corectă a procedurii și, în mod excepțional, pentru a preveni comiterea unei infracțiuni grave a unui acuzat; acestea pot fi impuse numai dacă dovezile colectate demonstrează o probabilitate semnificativă că un acuzat a comis o infracțiune.” art. 258 menționează motive de reținere în reținere. Acesta prevede, în măsura în care este cazul: „1. În cazul în care: (1) există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau atunci când nu are locuință permanentă [în Polonia]; (2) există un risc rezonabil ca un acuzat să încerce să induce [testige sau co acuzații] să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze calea corectă a procedurii prin alte mijloace ilegale; În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de o infracțiune pentru comisia a căror comision poate fi responsabil cu o condamnare maximă legală de cel puțin 8 ani de închisoare, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 închiderea anilor, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate severă să fie impusă.” Codul stabilește condițiile care reglementează continuarea unei măsuri preventive specifice. art. 257 afirmă, în măsura în care este cazul: „1. Nu se impune detenția împotriva remanderii în cazul în care o altă măsură preventivă este suficientă.” art. 259, în partea sa relevantă, menționează: „1. În cazul în care nu există motive speciale în contrar, detenția împotriva rezidenției se ridică, în special în cazul în care privarea unui acuzat de libertate ar fi: (1) să-și pună în pericol viața sau sănătatea în mod serios; sau (2) să implice consecințe excesiv de dure pentru acuzat sau pentru familia sa.” Codul de 1997 stabilește nu numai termenele maxime legale de detenție pentru recludere, ci și, la art. 252 § 2, prevede că în fiecare decizie de detenție trebuie să se stabilească termenele exacte de detenție. art. 263 stabilește termenele de detenție. În versiunea aplicabilă până la 20 iulie 2000 a prevăzut: „1. Imposarea detenției în cursul unei anchete, instanța stabilește termenul său pentru o perioadă de maximum 3 luni. În cazul în care, datorită circumstanțelor specifice ale cazului, o anchetă nu poate fi încheiată în termenul menționat la alineatul (1), instanța de primă instanță competentă să trateze acest caz poate – dacă este necesar și pe o cerere făcută de procurorul [relevant] – să prelungească detenția pentru o perioadă [sau perioade] care, în ansamblu, nu poate depăși 12 luni. Întreaga perioadă de detenție la închidere până la data primei condamnare în primă instanță nu poate depăși 2 ani. Numai Curtea Supremă poate, la cererea depusă de instanța în fața căreia este în suspensie sau, la faza anchetei, la cererea depusă de Procurorul General, să prelungească deținerea în închisoare pentru o perioadă mai lungă depășește perioadele menționate la alineatele (2) și (3), atunci când este necesar în legătură cu șederea procedurii, în scopul unei observații psihice prelungite a acuzatului sau al pregătirii prelungite a unui raport de experți, atunci când trebuie obținute dovezi într-un caz deosebit de complex sau din străinătate sau atunci când acuzatul a prelungit în mod deliberat procedurile, precum și din cauza altor obstacole semnificative care nu ar putea fi depășite.” La 20 iulie 2000, alineatul (4) a fost modificat și, de atunci, competența de a prelungi detenția dincolo de termenele prevăzute la alineatele (2) și (3) a fost conferită instanței de recurs în cadrul căror jurisdicție a fost comisă infracțiunile în cauză. La 17 septembrie 2004, legea din 17 iunie 2004 privind plângerile privind încălcarea dreptului la un proces într-un timp rezonabil ( Ustawa o skardze na narszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sādowym bez nieuzasadnionej zwłoki ) („Legea 2004” ) a intrat în vigoare. Acesta stabilește diverse mijloace juridice destinate să contracarce și/sau să remedieze durata nejustificată a procedurilor judiciare. Secțiunea 2 din Legea din 2004, în măsura în care este relevantă: „1. Părțile la procedură pot depune o plângere că dreptul lor la un proces într-un termen rezonabil a fost încălcat [în procedură] în cazul în care procedura în cauză durează mai mult decât este necesară pentru examinarea circumstanțelor factuale și juridice ale cauzei ... sau mai mult decât este necesară pentru a încheia procedurile de executare sau alte proceduri privind executarea unei hotărâri judecătorești (lungimea nejustificată a procedurii)”. Secțiunea 5 se citește, în măsura în care este cazul: „1. Se depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii în timp ce procedura este în așteptare. ...” Secțiunea 12 prevede măsuri care pot fi aplicate de către instanța care se ocupă de plângere, citând, în măsura în care este cazul: „1. Curtea respinge o plângere nejustificată. Dacă instanța consideră că plângerea este justificată, se constată că a fost o întârziere necorespunzătoare în cadrul procedurii acuzate. La cererea reclamantului, instanța poate instrui instanța care examinează fondurile cauzei să ia anumite măsuri într-un termen fix. Aceste instrucțiuni nu se referă la evaluarea factuală și juridică a cauzei. În cazul în care plângerea este justificată, instanța poate, la cererea reclamantului, să acorde ... satisfacție echitabilă pentru o sumă care nu depășește 10.000 PLN care urmează să fie plătită de către Trezoreria de Stat. În cazul în care se acordă o astfel de satisfacție, acesta este plătit din bugetul instanței care a efectuat procedurile întârziate.” Secțiunea 18 stabilește normele tranzitorii în ceea ce privește cererile deja pendente în fața Curții. Se citește, în măsura în care este relevant: „1. În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoane care, înainte de această dată, au depus o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului ... se plânge de încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil garantat de articolul (1) din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ..., poate depune o plângere cu privire la durata necorespunzătoare a procedurii pe baza dispozițiilor prezentei legi în cazul în care plângerea lor la Curte a fost depusă în cadrul procedurii impuzate și în cazul în care Curtea nu a adoptat o decizie privind admisibilitatea cazului lor. ...” La 18 ianuarie 2005, Curtea Supremă ( Sād Najwyższy ) a adoptat o rezoluție (nr. III SPP 113/04) în care a decis că, în timp ce legea din 2004 producea efecte juridice începând cu data intrării în vigoare (17 septembrie 2004), dispozițiile sale se aplică retroactiv tuturor procedurilor în care întârzierile au avut loc înainte de această dată și nu au fost încă remediate. Reclamantul se plânge, în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, că între 17 septembrie și 1 octombrie 1999, în cadrul procedurii penale dinainte de Curtea Regională Bydgoszcz, el a fost privat de libertate fără nici o hotărâre judecătorească. El se plânge în continuare în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că instanțele și-au prelungit deținerea înainte de judecată dincolo de un termen rezonabil și că motivele furnizate pentru aceste decizii erau identice. Reclamantul se plânge că durata ambelor seturi de proceduri penale a fost necorespunzătoare, iar în cele din urmă, se plânge că procedurile din cazurile sale au fost nedreptate în încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că detenția sa retrasă între 17 septembrie și 1 octombrie 1999 a fost ilegală în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. Reclamantul se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, că durata deținerii anterioare a acestuia a fost irazonabilă și că instanțele nu au dat motive suficiente pentru deciziile lor. Curtea consideră că, pe baza cazului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe această parte a cererii guvernului contestat. El se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, că lungimea ambelor seturi de proceduri penale a depășit un „tempo rațional” în sensul prezentei dispoziții și că, în ambele cazuri, el nu a avut un „procediment echitabil”. Cu toate acestea, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție: „Curtea poate trata chestiunea numai după epuizarea tuturor remediilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general...” În ceea ce privește plângerea privind presupusa nedreptate a procedurii, Curtea remarcă că primul set de proceduri penale împotriva reclamantului este așteptat în fața Curții Regionale Bydgoszcz și a doua hotărâre în fața Curții de Apel. În consecință, reclamantul poate și ar trebui să pună substanța plângerii în fața autorităților naționale și să solicite o soluție adecvată. În ceea ce privește plângerea cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii, Curtea observă că prezenta cerere a fost depusă în fața Curții atunci când procedura relevantă a fost în așteptare în fața instanței interne și că ambele seturi de proceduri penale sunt încă în așteptare în urma apelurilor reclamantului. În plus, subliniază că, în conformitate cu art. 18 din Legea de 2004, este deschisă persoanelor, cum ar fi reclamantul în cazul în cauză, a căror cauză a fost pe cale de a depune Curtea, în termen de șase luni de la 17 Septembrie 2004, o plângere cu privire la lungimea necorespunzătoare a procedurii cu instanța internă relevantă, cu condiția ca cererea lor la Curtea să fi fost depusă în cursul procedurii impugnate și că aceasta nu a fost încă declarată admisibilă. În plus, având în vedere că ambele seturi de proceduri reclamate sunt încă în suspensie, nimic nu împiedică reclamantul să depună o astfel de plângere chiar după expirarea termenului stabilit de reglementarea tranzitorie, în conformitate cu dispozițiile generale ale Legii 2004. Curtea a examinat deja acest remediu în sensul articolului 35 § 1 din Convenție și a considerat eficace în ceea ce privește plângerile privind durata excesivă a procedurilor judiciare în Polonia. În special, a considerat că aceasta a fost capabilă amândoi să împiedice presupusa încălcare a dreptului la o audiere într-un timp rezonabil sau continuă, precum și să furnizeze soluții adecvate pentru orice încălcare care a avut loc deja (a se vedea Charzyński c. Polonia) (dec.), nr. 15212/03, §§ 36-42). Cu toate acestea, reclamantul, în ciuda faptului că a fost informat de către grefier cu privire la posibilitatea depunerii unei plângeri cu privire la durata procedurii în temeiul legii 2004, a ales să nu se folosească de acest remediu. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea plângerilor reclamantei cu privire la ilegalitatea deținerii sale cu privire la reținere și lungimea deținerii anterioare la judecată; declara restul cererii inadmisibile. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Președintele adjunct de grefier [1] Pentru o reținere mai detaliată a dispozițiilor juridice interne relevante a se vedea Michalak c. Polonia (dec.), nr. 24549/03, §§ 23, care va fi publicată în CEDO 2005-... – disponibil, de asemenea, pe site-ul Internet al Curții (http:// [email protected]
Application no. 75107/01
by Jacek DOMBEK
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 25
October 2005 as a Chamber composed of:
Sir
Nicolas
Bratza
,
President
,
Mr
J.
Casadevall
,
Mr
M.
Pellonpää
,
Mr
R.
Maruste
,
Mr
K.
Traja
,
Mr
L.
Garlicki
,
Mr
J.
Borrego Borrego,
judges
,
and Mrs F.
Elens-Passos
,
Deputy
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 10 October 1999,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Mr Jacek Dombek, is a Polish national who was born in 1965 and is at present detained in the Zielona Góra prison.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
First set of criminal proceedings (“the Bydgoszcz case”)
On 9 July 1996 the applicant was arrested and detained on remand. On 12
August 1996 the Kędzierzyn-Koźle District Court (
Sąd Rejonowy
) released the applicant.
On 20 October 1997 the applicant was again arrested by the police. On 21
October 1997 the Częstochowa District Court decided to detain him on remand in view of the reasonable suspicion that he had committed several offences acting in an organised group of criminals.
The applicant’s appeal against this decision was dismissed by the Częstochowa Regional Court (
Sąd Wojewódzki
) on 6 November 1997. The appeal lodged by his lawyer was dismissed on 20 November 1997.
On 8 December 1997 the Częstochowa Regional Court prolonged the applicant’s pre-trial detention reiterating the grounds originally given for his detention and adding that the measure was necessary to secure the proper conduct of the investigation.
On 4 March 1998 the Katowice Court of Appeal (
Sąd Apelacyjny
) further prolonged his detention on remand. That decision was upheld by the Supreme Court (Sąd Najwyższy) on 24 April 1998.
Subsequently, the applicant’s detention was prolonged by the Katowice Court of Appeal on 8 July 1998. The court considered that the severity of the anticipated penalty and the risk of collusion justified keeping him in custody.
On 11 September 1998 the Supreme Court allowed an application made by the Prosecutor General under Article 263 of the 1997 Code of the Criminal Proceedings (“1997 Code”) and further prolonged the applicant’s detention on remand. The Supreme Court considered that the reasonable suspicion of his having committed the offences in question and the risk of collusion justified keeping the applicant in custody to secure the proper conduct of the proceedings. The court also considered that the investigation could not be terminated earlier due to circumstances for which the authorities could not be held responsible such as the complexity of the case and the severity of the offences.
It appears that at an unspecified later date the applicant and 14
co
‑
accused were indicted before the Bydgoszcz Regional Court (
Sąd Okręgowy
).
On 11 January 1999 the Częstochowa Regional Court prolonged the applicant’s detention until 30 June 1999 reiterating the grounds previously given for the applicant’s detention.
On 23 June 1999 the Bygodszcz Regional Court decided to prolong until 30
September 1999 the detention on remand with respect to the applicant and his 14 co-accused. It considered, for the same reasons as previously given, that only keeping the applicant in the detention would secure the proper conduct of the proceedings. The applicant appealed.
The applicant’s trial started on 24 August 1999 and continued for three days. It appears that subsequently the hearing was adjourned.
On 27 August 1999 the Bygdoszcz Regional Court examined the applicant’s appeal against its own decision of 23 June 1999 and partly allowed it. The court considered that the pre-trial detention of the applicant should be prolonged only until 17 September 1999. It established that in assessing the length of the applicant’s detention with respect to the present case, for the purpose of the time-limits provided by Article 263 of the 1997 Code, the period between 9 July and 12 August 1996 should have been added.
Subsequently, as the length of the applicant’s detention would soon reach the statutory time-limit of 2 years, as laid down in Article 263 § 3 of the 1997 Code, the Regional Court made applications to the Supreme Court asking for the applicant’s detention to be prolonged beyond that term.
On 16 September 1999 the Bydgoszcz Detention Centre asked the Supreme Court whether any decision had been given in the applicant’s case. On the same date the President of Chamber III of the Supreme Court informed the Detention Centre by fax that the session on prolongation of the applicant’s detention had been scheduled for 1 October 1999. The President further noted that on the basis of the transitional provisions introducing the 1997 Code, the applicant’s detention should be
ipso jure
prolonged until the date of the Supreme Court’s session.
On 22 September 1999 the applicant’s lawyer submitted pleadings to the Supreme Court in which he argued that the applicant had been illegally detained as the detention order given on 27 August 1999 had expired on 17
September 1999 and therefore after this date he should have been released. In particular he maintained that the transitional provisions were not applicable in the applicant’s case and that the 1997 Code did not contain a provision which would allow detention on the basis of a fax sent by the Supreme Court.
On 1 September 1999 the Supreme Court held the session and prolonged the applicant’s detention until 27 February 2000 relying on the strong suspicion against the applicant, the complexity of the case and the need to continue the process of gathering the evidence.
On 10 February and 24 May 2000 the Supreme Court further prolonged the applicant’s detention reiterating the grounds previously given. In the first of those decisions the Supreme Court added:
“...There is no evidence that could prove [the applicant’s] assertion that his wife and children ‘would soon have nothing to eat’.
Moreover, it should be noted that there is a particular ground for which the pre-trial detention with respect to [the applicant] should not be lifted. From the information obtained by the Presiding Judge it appears that [the applicant] might obstruct the proceedings.”
Subsequently, the Bydgoszcz Regional Court made several applications to the Court of Appeal asking that the applicant’s detention be prolonged as, following an amendment to the 1997 Code the Supreme Court, it was no longer competent to prolong the detention beyond the statutory time
‑
limit of 2
years as laid down in Article 263 § 3 of the Code.
On 27 September 2000 the Gdansk Court of Appeal granted the application and prolonged the applicant’s detention on remand until 30
December 2000. The court relied in particular on the complexity of the case and the conduct of the accused who contributed to the prolongation of the proceedings. The court established as follows:
“Of course, the applicant’s detention for over three years in this case requires particular attention to the process of gathering evidence, above all, to examine without further delay the defence motions concerning evidence. However, in the light of the proceedings as a whole the conduct of the Regional Courts should be assessed positively”.
On 21 December 2000 as well as 25 April and 20 June 2001 the Gdańsk Court of Appeal prolonged the applicant’s detention. In addition to the strong probability that he had committed the offences, the court considered that the proceedings had been conducted diligently and only the applicant’s detention would guarantee the proper conduct of the final stage of the proceedings.
Between 15 February and 15 October 2001 the applicant served a prison sentence ordered by the Inowrocław District Court in another set of criminal proceedings against him.
During his pre-trial detention the applicant lodged several hundreds of applications for release. However, these applications and his appeals against the decisions to prolong the detention on remand were to no avail.
On 27 September 2001 the Bydgoszcz Regional Court gave judgment. The trial court convicted the applicant and sentenced him to eight years’ imprisonment. The applicant and prosecutor appealed.
On 17 June 2003 the Gdansk Court of Appeal allowed the appeals and quashed the impugned judgment. The case was remitted to the Bydgoszcz Regional Court which on 14 January 2004 stayed the proceedings because the other set of criminal proceedings before the Zielona Góra Regional Court were pending and the applicant could not have been transported to the Bygdoszcz Detention Centre.
On 25 May 2005 the Bydgoszcz Regional Court resumed the proceedings. The proceedings are pending before that court.
2.
Second set of criminal proceedings (“the Zielona Góra case”)
On 11 September 1991 the applicant was arrested by the police in connection with criminal proceedings pending against him. On the same date the Zielona Góra Regional Prosecutor decided to detain him on remand.
On 12 July 1994 the Zielona Góra Regional Court acquitted the applicant.
On 14 December 1994 the applicant was released from detention.
On 24 January 1996 the Poznań Court of Appeal quashed the impugned judgment and remitted the case to the Regional Prosecutor.
Between December 1997 and November 1999 the prosecutor stayed the proceedings.
On 30 January 2001 the Poznań Court of Appeal decided to detain the applicant on remand in view of the reasonable suspicion that he had committed, with an accomplice, robbery and three offences of homicide.
The applicant appealed, but on 13 January 2001 the Poznań Court of Appeal dismissed it.
On 19 April, 24 July and 25 October 2001 and 24 April, 23
July and 24
October 2002 as well as on 22 January 2003 the Poznań Court of Appeal further prolonged his detention. The court held that the reasonable suspicion that the applicant had committed the offences with which he had been charged, the severity of the anticipated sentence and the need to secure the proper conduct of investigation justified keeping the applicant in the custody.
On an unspecified date in 2003 the applicant was indicted before the Zielona Góra Regional Court.
On 26 March 2003 the Poznań Court of Appeal further prolonged the applicant’s detention. It appears that, subsequently, the applicant’s detention was prolonged.
On 28 April 2005 the trial court gave judgment. The applicant was convicted as charged and sentenced to twenty-five years’ imprisonment.
The applicant requested that the written reasons for the judgment be prepared by the trial court with the intention to lodge an appeal.
B.
Relevant domestic law
1.
Preventive measures, including detention on remand
(a)
The Code of Criminal Procedure 1969
The Code of Criminal Procedure 1969, which remained in force until 1
September 1998, listed as preventive measures,
inter alia,
detention on remand, bail and police supervision. Article 209 of the Code, which set out general grounds justifying the imposition of preventive measures, provided as follows:
“Preventive measures may be imposed in order to secure the proper course of proceedings if the evidence against the accused sufficiently justifies the opinion that he has committed a criminal offence.”
Furthermore, the Code of Criminal Procedure allowed authorities a margin of discretion as to whether to continue the enforcement of preventive measures. Detention on remand was regarded as the most severe preventive measure. Article 213 of the Code provided as follows:
“A preventive measure shall be immediately quashed or changed if the grounds therefor have ceased to exist or if new circumstances have arisen, which justify quashing a given measure or replacing it with one that is either more or less severe.”
Article 225 of the Code provided:
“Detention on remand shall be imposed only when it is mandatory; this measure shall not be imposed if bail or police supervision, or both of these measures, are considered adequate.”
Article 217 § 1 of the Code, in the version after 1
January 1996, provided insofar as relevant:
“Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or he has no permanent abode [in Poland]; or
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce witnesses to give false testimony or to obstruct the proper conduct of proceedings by any other unlawful means.”
Paragraph 2 of Article 217 then read:
“If an accused has been charged with a serious offence or an intentional offence [for the commission of which he may be] liable to a sentence of a statutory maximum of at least eight years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least three years’ imprisonment, the need to continue detention in order to secure the proper conduct of proceedings may be based upon the likelihood that a heavy penalty will be imposed.”
Article 218 provided:
“If there are no special reasons to the contrary, detention on remand should be lifted, in particular, if:
(1)
it may seriously jeopardise the life or health of the accused; or
(2)
it would entail excessively burdensome effects for the accused or his family.”
Until 4 August 1996, when the Code of Criminal Procedure was amended, Polish law did not set out any statutory time-limits concerning detention on remand in court proceedings but only in respect of the investigative stage.
Article 222 of the Code of Criminal Procedure, as applicable after 4
August
1996, provided insofar as relevant:
“3.
The whole period of detention on remand until the date on which the court of first instance gives judgment may not exceed one year and six months in cases concerning offences. In cases concerning serious offences [offences for the commission of which a person was liable to a sentence of a statutory minimum of at least 3
years’ imprisonment] this period may not exceed two years.
4.
In particularly justified cases the Supreme Court may, on an application made by the court competent to deal with the case, ... prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the time-limits set in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a suspension of the proceedings, a prolonged psychiatric observation of the accused, when evidence needs to be obtained from abroad or when the accused has deliberately obstructed the termination of the proceedings in the terms referred to in paragraph 3.”
Subsequently, paragraph 4 was extended to include also “other significant circumstances, which could not be overcome by the organs conducting the proceedings”.
(b)
The Code of Criminal Procedure 1997
The Code of Criminal Procedure of 1997 (“1997 Code”), which entered into force on 1
September 1998, defines detention on remand as one of the so
‑
called “preventive measures” (środki zapobiegawcze). The other measures are bail (poręczenie majątkowe), police supervision (dozór policji), guarantee by a responsible person (poręczenie osoby godnej zaufania), guarantee by a social entity (poręczenie społeczne), temporary ban on engaging in a given activity (zawieszenie oskarżonego w określonej działalności) and prohibition to leave the country (zakaz opuszczania kraju).
Article 249 § 1 sets out the general grounds for imposition of the preventive measures. That provision reads:
“1.
Preventive measures may be imposed in order to ensure the proper conduct of proceedings and, exceptionally, also in order to prevent an accused’s committing another, serious offence; they may be imposed only if the evidence gathered shows a significant probability that an accused has committed an offence.”
Article 258 lists grounds for detention on remand. It provides, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand may be imposed if:
(1)
there is a reasonable risk that an accused will abscond or go into hiding, in particular when his identity cannot be established or when he has no permanent abode [in Poland];
(2)
there is a reasonable risk that an accused will attempt to induce [witnesses or co
‑
defendants] to give false testimony or to obstruct the proper course of proceedings by any other unlawful means;
2.
If an accused has been charged with a serious offence or an offence for the commission of which he may be liable to a statutory maximum sentence of at least 8
years’ imprisonment, or if a court of first instance has sentenced him to at least 3
years’ imprisonment, the need to continue detention to ensure the proper conduct of proceedings may be based on the likelihood that a severe penalty will be imposed.”
The Code sets out the conditions governing the continuation of a specific preventive measure. Article 257 reads, in so far as relevant:
“1.
Detention on remand shall not be imposed if another preventive measure is sufficient.”
Article 259, in its relevant part, reads:
“1.
If there are no special reasons to the contrary, detention on remand shall be lifted, in particular if depriving an accused of his liberty would:
(1)
seriously jeopardise his life or health; or
(2)
entail excessively harsh consequences for the accused or his family.”
The 1997 Code not only sets out maximum statutory time-limits for detention on remand but also, in Article 252 § 2, lays down that the relevant court – within those time-limits – must in each detention decision determine the exact time for which detention shall continue.
Article 263 sets out time-limits for detention. In the version applicable up to 20
July 2000 it provided:
“1.
Imposing detention in the course of an investigation, the court shall determine its term for a period not exceeding 3 months.
2.
If, due to the particular circumstances of the case, an investigation cannot be terminated within the term referred to in paragraph 1, the court of first instance competent to deal with the case may – if need be and on an application made by the [relevant] prosecutor – prolong detention for a period [or periods] which as a whole may not exceed 12 months.
3.
The whole period of detention on remand until the date of the first conviction at first instance may not exceed 2 years.
4.
Only the Supreme Court may, on application made by the court before which the case is pending or, at the investigation stage, on application made by the Prosecutor General, prolong detention on remand for a further fixed period exceeding the periods referred to in paragraphs 2 and 3, when it is necessary in connection with a stay of the proceedings, for the purpose of a prolonged psychiatric observation of the accused or a prolonged preparation of an expert report, when evidence needs to be obtained in a particularly complex case or from abroad or when the accused has deliberately prolonged the proceedings, as well as on account of other significant obstacles that could not be overcome.”
On 20 July 2000 paragraph 4 was amended and since then the competence to prolong detention beyond the time-limits set out in paragraphs
2 and 3 has been vested in the court of appeal within whose jurisdiction the offence in question has been committed.
2.
The remedy for unreasonable length of proceedings
[1]
On 17 September 2004 the Law of 17 June 2004 on complaints about a breach of the right to a trial within a reasonable time (
Ustawa o skardze na naruszenie prawa strony do rozpoznania sprawy w postępowaniu sądowym bez nieuzasadnionej zwłoki
) (“the 2004 Act”) entered into force. It lays down various legal means designed to counteract and/or redress the undue length of judicial proceedings.
Section 2 of the 2004 Act reads, in so far as relevant:
“1.
Parties to proceedings may lodge a complaint that their right to a trial within a reasonable time has been breached [in the proceedings] if the proceedings in the case last longer than is necessary to examine the factual and legal circumstances of the case ... or longer than is necessary to conclude enforcement proceedings or other proceedings concerning the execution of a court decision (unreasonable length of proceedings).”
Section 5 reads, in so far as relevant:
“1.
A complaint about the unreasonable length of proceedings shall be lodged while the proceedings are pending. ...”
Section 12 provides for measures that may be applied by the court dealing with the complaint. It reads, in so far as relevant:
“1.
The court shall dismiss a complaint which is unjustified.
2.
If the court considers that the complaint is justified, it shall find that there was an unreasonable delay in the impugned proceedings.
3.
At the request of the complainant, the court may instruct the court examining the merits of the case to take certain measures within a fixed time-limit. Such instructions shall not concern the factual and legal assessment of the case.
4.
If the complaint is justified the court may, at the request of the complainant, grant ... just satisfaction in an amount not exceeding PLN 10,000 to be paid by the State Treasury. If such just satisfaction is granted it shall be paid out of the budget of the court which conducted the delayed proceedings.”
Section 18 lays down transitional rules in relation to the applications already pending before the Court. It reads, in so far as relevant:
“1.
Within six months after the date of entry into force of this law persons who, before that date, had lodged a complaint with the European Court of Human Rights ... complaining of a breach of the right to a trial within a reasonable time guaranteed by Article
6
(1) of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms ..., may lodge a complaint about the unreasonable length of the proceedings on the basis of the provisions of this law if their complaint to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and if the Court has not adopted a decision concerning the admissibility of their case.
...”
On 18 January 2005 Supreme Court (
Sąd Najwyższy
) adopted a resolution (no. III SPP 113/04) in which it ruled that while the 2004 Act produced legal effects as from the date of its date of entry into force (17
September 2004), its provisions applied retroactively to all proceedings in which delays had occurred before that date and had not yet been remedied.
1.
The applicant complains, under Article 5 § 1 of the Convention, that between 17 September and 1 October 1999, in the criminal proceedings before the Bydgoszcz Regional Court, he had been deprived of his liberty without any court order.
2.
He further complains under Article 5 § 3 of the Convention that the courts have prolonged his pre-trial detention beyond a reasonable term and that the reasons given for those decisions were identical.
3.
The applicant complains that the length of both sets of criminal proceedings have been unreasonable. Finally, he complains that the proceedings in his cases have been unfair in breach of Article 6 § 1 of the Convention.
1.
The applicant complains that his detention on remand between 17
September and 1 October 1999 was unlawful in breach of Article
5 §
1 of the Convention.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
2.
The applicant also complains under Article 5 § 3 of the Convention that the length of his pre-trial detention was unreasonable and that the courts failed to give sufficient reasons for their decisions.
The Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 2 (b) of the Rules of Court, to give notice of this part of the application to the respondent Government.
3.
He further complains under Article 6 § 1 of the Convention that the length of both sets of criminal proceedings exceeded a “reasonable time” within the meaning of this provision and that in both cases he did not have a “fair trial”.
However, pursuant to Article 35 § 1 of the Convention:
“The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law...”
With regard to the complaint concerning alleged unfairness of the proceedings, the Court notes that the first set of criminal proceedings against the applicant is pending before the Bydgoszcz Regional Court and the second set before the Court of Appeal. Accordingly, the applicant still can, and should, put the substance of the complaint before the domestic authorities and ask for appropriate relief.
As regards the complaint about the unreasonable length of the proceedings, the Court observes that the present application was lodged with the Court when the relevant proceedings were pending before the domestic court and that both sets of criminal proceedings are still pending following the applicant’s appeals.
It further observes that, pursuant to section 18 of the 2004 Act, it was open to persons such as the applicant in the present case whose case was pending before the Court to lodge, within six months from 17
September 2004, a complaint about the unreasonable length of the proceedings with the relevant domestic court, provided that their application to the Court had been lodged in the course of the impugned proceedings and that it had not yet been declared admissible. Moreover, given that both sets of proceedings complained of are still pending, nothing prevents the applicant from lodging such a complaint even after the expiry of the time-limit set by the transitional rule, in accordance with the general provisions of the 2004
Act.
The Court has already examined that remedy for the purposes of Article
35 §
1 of the Convention and found it effective in respect of complaints about the excessive length of judicial proceedings in Poland. In particular, it considered that it was capable both of preventing the alleged violation of the right to a hearing within a reasonable time or its continuation, and of providing adequate redress for any violation that has already occurred (see
Charzyński v. Poland
(dec.), no. 15212/03, §§ 36-42).
However, the applicant, despite having been informed by the Registrar of the possibility of lodging a complaint about the length of the proceedings under the 2004 Act, has chosen not to avail himself of this remedy.
It follows that this part of the application must be rejected under Article
35 §§
1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to adjourn
the examination of the applicant’s complaints concerning unlawfulness of his detention on remand and the length of the pre
‑
trial detention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Deputy Registrar
President
[1]
.
For a more detailed rendition of the relevant domestic legal provisions see
Michalak v.
Poland
(dec.), no. 24549/03, §§
12
‑
23, to be published in ECHR 2005-... – also available on the Court’s Internet site (http://
[email protected]
).