A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3887/02 prezentate de Cengiz SARIKAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 august 2002, După ce a deliberat, a făcut următoarea decizie: recurentul, domnul Cengiz Sarikaya, este un resortisant turc, născut în 1970. La introducerea cererii, acesta a fost deținut în închisoarea de tip F din Bolu. El este reprezentat în fața Curții de către domnul H. Yazgan și domnul Alagöz, avocați din Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: la 5 iulie 1993, reclamantul a fost arestat și arestat în special pentru apartenență la o organizație ilegală, și anume Mișcarea Islamică (Slami Hareket), crima, furtul și portul de armă ilegală. La 13 iulie 1993 s-a întocmit un proces-verbal de stabilire a faptelor privind arestarea reclamantului, declarațiile sale făcute în timpul unui interogatoriu preliminar, diferitele infracțiuni reproșate, precum și conținutul unor procese-verbale de deplasare la fața locului. Potrivit acestui proces-verbal, reclamantul ar fi fost rănit în timp ce încerca să fugă din vehicul, în timpul unei deplasări la fața locului, de către acesta, în scopul colectării de probe. El a fost supus unei intervenții chirurgicale din cauza unui hematom epidural temporal drept la spitalul public Kartal. La data de 23 iulie 1993, judecătorul care se află în grija tribunalului corecțional din Bursa a pronunțat arestarea provizorie prin contumație a reclamantului, sub supraveghere postoperatorie la serviciul de terapie intensivă din Kartal. La 24 septembrie 1993, reclamantul a fost transferat la spitalul public din Bayrampașa, care deține camere pentru deținuți și condamnați. La 9 noiembrie 1993, medicul șef al spitalului a întocmit un raport medical conform căruia reclamantul suferea de o hemipareză spastică pe partea dreaptă, precum și de o afazie motorie, astfel încât să nu poată comunica verbal. Subliniind că reclamantul avea nevoie de un program special de reabilitare, el a sfătuit transferul său într-un spital care beneficia de un astfel de program sau, în caz contrar, să fie tratat în cadrul familiei sale. La 2 decembrie 1993, un neurolog a întocmit un raport medical cu privire la starea reclamantului și a constatat că acesta nu putea să-și folosească brațul drept în mod funcțional, suferea de o afazie parțial vindecată, era capabil să înțeleagă ordine simple, ceea ce citea, și reușea să facă să înțeleagă unele dintre necesitățile sale scriind cuvinte simple. Cu toate acestea, el a subliniat o deficiență a capacității reclamantului de a se exprima verbal, astfel că a fost dificil de a comunica cu el. La 3 decembrie 1993, tatăl reclamantului îl sesizează pe procurorul republicii în apropierea Curții de Securitate a statului t'd'j' ( La 6 decembrie 1993, judecătorul își are reședința în apropierea instanței de securitate a statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru al statului membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află statul membru în care se află persoana în care se află persoana în care se află persoana respectivă. La 14 februarie 1994, medicul șef aproape de spitalul public din Saimaçalar a întocmit un raport medical care conținea o declarație verbală a reclamantului și caracterul permanent al acestei stări, ținând cont de gravitatea daunelor cauzate de traumatismul la cap. La 2 martie 1994, un nou raport medical, întocmit de trei medici, a constatat că este imposibil pentru solicitant să se exprime într-un mod inteligibil din cauza unei afazii motrice și că: el nu putea să meargă decât cu sprijin, din cauza unei emisparezi spastice pe partea dreaptă. La 8 aprilie 1994, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant pentru că a încercat să modifice ordinea constituțională prin forță și și-a revendicat condamnarea în temeiul art. 146 alin. (1) din Codul penal. La 18 aprilie 1994, procesul reclamantului a început în fața Curții de Securitate a statului, compusă din trei judecători, printre care și un magistrat militar. Printr-o scrisoare din 28 aprilie 1994, conducerea departamentului de instituție ð în care reclamantul era deținut îl sesizează pe procurorul republicii în scopul de a se pronunța cu privire la soarta reclamantului. În această privință, aceasta a precizat că acesta din urmă era paralizat și Deținuții care își împărtășeau celula, care erau stânjeniți de această situație și pe care închisoarea nu o ținea sub control, procurorul Republicii a transmis această scrisoare Curții de Securitate a statului. La 5 mai 1994, Curtea de Securitate a statului a solicitat procurorului Republicii să trimită reclamantul la institutul medico-legal în scopul de a întocmi un raport cu privire la posibilitățile sale de vindecare sau nu. La 8 iulie 1994, institutul medico-legal a întocmit un raport conform căruia reclamantul suferea de o tulburare mentală numită sindrom cerebral organic cronic, care a avut loc ca urmare a traumei suferite. Cu toate acestea, acesta a ajuns la concluzia că reclamantul a avut capacitatea penală deplină la data la care a fost condamnat pentru infracțiuni. În cursul procesului din 11 august 1994, procurorul republicii a solicitat avocatului reclamantului să prezinte plângerea sa cu privire la presupusa răspundere pentru rănirea clientului său în instanțele competente. La încheierea acestei audieri, instanța de securitate a statului nu se pronunță asupra acestor afirmații. Din înscrisurile din dosar reiese că avocatul reclamantului nu a depus nicio plângere. De la 20 septembrie 1994 până la 26 aprilie 1996, Curtea de Securitate a statului în care avocatul reclamantului a solicitat în mod repetat eliberarea provizorie a reclamantului; cereri respinse de Curtea de Securitate a statului. La 10 iunie 1996, tribunalul din Bandirma s-a pronunțat la audierea reclamantului cu privire la comisia de recurs. Cu această ocazie, ea a constatat că el prezenta dificultăți în sine și se mulțumea să nege faptele astfel încât ea nu putea obține declarația sa. De la 20 iunie până la 31 octombrie 1996, Curtea de Securitate a statului: trei audieri. La data de 31 octombrie, reclamantul a fost sesizat în fața instanței, care a constatat că el a rostit cuvinte ininteligibile și nu a fost în stare să-și asigure apărarea. Pe parcursul acestei ședințe, avocatul reclamantului a subliniat că acesta din urmă a fost deținut timp de aproape patru ani și, având în vedere starea sa, nu prezenta niciun risc de scurgere. În cazul în care eliberarea sa provizorie nu a fost posibilă, acesta să fie, cel puțin, tratat într-un spital. La sfârșitul acestei audieri, instanța a pronunțat această cauză cu o cauză pendinte în fața celei de-a treia camere a instanței de ceans și care implică 13 acuzați, în special de către șeful de funcționare al organizației incriminate. În perioada 24 ianuarie - 19 decembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene ‐ șapte audieri în cursul cărora i-a auzit pe inculpați și pe avocații lor în apărare. În această perioadă, avocatul reclamantului își va reiniția cererile de eliberare provizorie, care au fost respinse, având în vedere natura infracțiunilor reproșate, în statul de probe și durata detenției. De două ori, la 5 noiembrie și 19 decembrie, Curtea a invocat, de asemenea, riscul de evadare a inculpaților. La această ultimă dată, aceasta a acuzat primirea raportului medical întocmit la 13 octombrie 1997, de către institutul medico-legal, care a arătat că vorbirea reclamantului era dizartrică, dar că înțelegea ceea ce i se spunea și putea exprima. Între 27 februarie 1998 și 27 ianuarie 1999, Curtea a ținut șase audieri în cursul cărora i-a auzit pe inculpați și pe avocații lor în apărare. În conformitate cu aceste audieri, a pronunțat menținerea în detenție a inculpaților, ținând cont de domeniul și natura infracțiunilor reprobabile, în stare de probă, de conținutul dosarului și de durata detenției. În ianuarie, avocatul reclamantului a primit o cerere de transfer al reclamantului la spitalul psihiatric din Bakirköy, subliniind în acest sens că acesta a fost un semn de agresivitate față de personalul penitenciar și colegii săi de celulă din cauza tulburărilor sale psihologice. La 2 februarie 1999, reclamantul a fost trimis la un medic după ce a fost ars cu apă caldă. Medicul a ajuns la șapte zile de odihnă pentru arsuri de gradul al doilea pe braț și pe trunchi. La 7 aprilie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a acuzat pe reclamant de negare a faptelor reprobabile, precum și a conținutului declarației sale de custodie și a declarat că are dificultăți în vorbirea și mersul. Avocatul reclamantului a declarat că a furnizat detalii cu privire la starea în care se afla reclamantul în cursul audierilor anterioare și că a stabilit natura și circumstanțele în care poliția îl tratase în acest fel. El a subliniat că a fost reținut în condiții dăunătoare atât pentru el, cât și pentru colegii săi de celulă. În cursul acestei audieri, Curtea a constatat că cuvintele reclamantului nu erau în mod clar de înțeles, că capacitatea sa de exprimare era limitată, dar că cuvintele sale erau în stare să fie înțelese ; pe care el nu a putut sta în picioare și pe care el a trebuit să și-o ia pentru a-și supune apărarea. Ea a pronunțat menținerea reclamantului în detenție, ținând cont de natura infracțiunilor reprobabile și de durata detenției. De la 14 iunie 1999 la 21 iunie 2000, Curtea de Securitate a statului în care i-a ascultat pe inculpați în apărarea lor și pe avocații lor în pledoariile lor. În această perioadă, avocatul reclamantului își va reitera cererea de eliberare provizorie, subliniind faptul că clientul său a fost deținut timp de aproape șapte ani. Curtea și-a respins cererile și a pronunțat menținerea în detenție a reclamantului, având în vedere natura infracțiunilor reproșate, starea probelor și durata detenției. De două ori a invocat conținutul dosarului. Începând cu 20 august 1999, instanța de securitate din statul membru a stat într-o cameră formată numai din judecători civili. Ca urmare a unor legături succesive cu alte cauze, cazul reclamantului a dus la o procedură care implică 45 de inculpați. La 24 iulie 2000, curtea de securitate a statului, compusă din trei judecători civili, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de o organizație armată ilegală și a încercat să răstoarne ordinea constituțională. Prin urmare, l-a condamnat la pedeapsa cu moartea, combătută într-o pedeapsă de condamnare pe viață, subliniind că expertiza medico-legale pe care reclamantul o făcuse era în măsură să înțeleagă ce i s-a spus și să se bucure de facultățile sale mintale. În memoriul său în casare, avocatul reclamantului a contestat regularitatea detenției sale și de la interogare desfășurată de judecător la data de 6 decembrie 1993, în timp ce recurentul într-o stare semiveg-stativă s-a aflat în imposibilitatea de a răspunde. În plus, acesta a contestat circumstanțele în care reclamantul ar fi fost rănit, subliniind că natura rănilor sale nu putea rezulta decât din loviturile aduse împotriva sa. În opinia sa, deși polițiștii care au întocmit procesul-verbal al faptelor erau responsabili pentru starea reclamantului, el a amintit că nu a fost intentată nicio procedură împotriva lor. Prin hotărârea din 28 februarie 2002, pronunțată la 6 martie 2002, Curtea de Casație a confirmat condamnarea reclamantului. GRIEFS Invocând art. 3 din convenție, reclamantul susține că a fost rănit ca urmare a relelor tratamente suferite în timpul custodiei sale. Avocatul său susține că este de competența procurorului Republicii de a-i acuza pe agenții responsabili. Pe baza articolului 5 alineatul (1) litera (a), (b) și (c), a articolului 2, 3, 4 și 5 din convenție, reclamantul se plânge, în plus, de durata custodiei sale și a detenției sale provizorii și susține, de asemenea, că nu a fost informat cu privire la motivele privării sale de libertate și că nu a fost în măsură, ulterior, să înțeleagă starea sa de sănătate. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului, având în vedere prezența unui magistrat militar în cadrul său, până în 1999. În plus, se plânge de durata procedurii în fața instanțelor naționale. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul susține că a fost supus unor abuzuri în timpul custodiei sale. Pe baza art. 5 alin. (1) lit. (a), (b) și (c), 2, 3, 4 și 5 din Convenție, se plânge, de asemenea, de durata detenției sale provizorii. Curtea va examina acest aspect din perspectiva art. 5 alin. (3) din Convenție. În cele din urmă, invocă art. 6 § 1 din Convenție, el a declarat lipsa de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului care și-a pronunțat sentința și s-a plâns de durata procedurii în fața instanțelor naționale. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 5 alineatul (1) litera (a), (b) și (c), 2, 3, 4 și 5, reclamantul susține că nu a fost informat cu privire la motivele privării sale de libertate și se plânge că nu a fost tradus imediat în fața unui judecător. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata custodiei în litigiu, Curtea constată că aceasta era conformă cu legislația națională și că reclamantul nu dispunea la momentul respectiv, în drept turc, de nicio cale de atac pentru a contesta durata sa. Or, Comisia reamintește jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în cerere (a se vedea Sakik și alte c. Turcia, Hotărârea din 26 noiembrie 1997, Rec., 1997-VII, § 53). În această privință, Comisia observă, având în vedere documentele dosarului, că reținerea reclamantului a început la 5 iulie 1993, pentru a se încheia la 23 iulie 1993, data la care a fost pronunțată arestarea sa provizorie din contumață. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 26 august 2002. În ceea ce privește lipsa de informare a reclamantului cu privire la cauzele privării sale de libertate, Curtea constată, la citirea documentelor dosarului, că reclamantul a fost interogat de poliția care a efectuat arestarea și a luat parte la deplasări la fața locului, desemnate de acesta, în scopul colectării de probe. În cele din urmă, în ceea ce privește rezultatul procedurii, Curtea constată că reclamantul a fost reprezentat de un avocat. Prin urmare, rezultă că acest aspect apare în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului care rezultă din relele tratamente pe care le-au suferit, din durata detenției sale provizorii, din lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului membru și din durata procedurii penale. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Dollé J.-P. Costa Președinte
de la requête n
o
38870/02
présentée par Cengiz SARIKAYA
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 3 novembre 2005 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
V.
Butkevych
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 août 2002,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Cengiz Sarikaya, est un ressortissant turc, né en 1970. Lors de l’introduction de la requête, il était détenu à la prison de type F de Bolu. Il est représenté devant la Cour par M
es
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 juillet 1993, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue notamment pour appartenance à une organisation illégale, à savoir le Mouvement Islamique (
İslami Hareket
), meurtre, vol et port d’arme illégale.
Le 13 juillet 1993 fut dressé un procès-verbal d’établissement des faits relatant l’arrestation du requérant, ses déclarations faites lors d’un interrogatoire préliminaire, les différentes infractions reprochées ainsi que le contenu de procès-verbaux de déplacement sur les lieux. Selon les termes de ce procès-verbal, le requérant aurait été blessé alors qu’il tentait de prendre la fuite en se jetant hors du véhicule assurant son transport, lors d’un déplacement sur des lieux, par lui désigné, aux fins de rassemblement de preuves. Il subit une intervention chirurgicale en raison d’un hématome épidural temporal droit à l’hôpital public de Kartal.
Le 23 juillet 1993, le juge assesseur près le tribunal correctionnel de Bursa prononça la détention provisoire par contumace du requérant, alors sous surveillance post-opératoire au service des soins intensifs de l’hôpital de Kartal.
Le 24 septembre 1993, le requérant fut transféré à l’hôpital public de Bayrampașa, lequel possède des chambres pour détenus et condamnés.
Le 9 novembre 1993, le médecin chef près cet hôpital établit un rapport médical aux termes duquel le requérant souffrait d’une hémiparésie spastique du côté droit ainsi que d’une aphasie motrice, de sorte qu’il lui était impossible de communiquer verbalement. Soulignant que le requérant avait besoin de suivre un programme de réhabilitation particulier, il conseilla son transfert au sein d’un hôpital bénéficiant d’un tel programme ou, à défaut, qu’il soit soigné au sein de sa famille.
Le 2 décembre 1993, un neurologue établit un rapport médical quant à l’état du requérant et constata que celui-ci ne pouvait utiliser son bras droit de manière fonctionnelle, souffrait d’une aphasie partiellement guérie, était en mesure de comprendre des ordres simples, ce qu’il lisait, et arrivait à faire comprendre certains de ses besoins en écrivant des mots simples. Il souligna cependant une déficience de la capacité du requérant à s’exprimer verbalement, de sorte qu’il était difficile de communiquer avec lui.
Le 3 décembre 1993, le père du requérant saisit le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («
le procureur de la République
») d’une demande tendant à la levée de la décision de détention provisoire prononcée par contumace.
Le 6 décembre 1993, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («
la cour de sûreté de l’Etat
») ordonna,
in facie
, le placement du requérant en détention provisoire.
Le 14 février 1994, le médecin chef près l’hôpital public de Sağmacılar établit un rapport médical concluant à l’incapacité du requérant à s’exprimer verbalement et au caractère permanent de cet état, eu égard à la gravité des dommages causés par son traumatisme à la tête.
Le 2 mars 1994, un nouveau rapport médical, établi par trois médecins, constata l’impossibilité pour le requérant de s’exprimer de manière compréhensible en raison d’une aphasie motrice et qu’il ne pouvait marcher qu’avec soutien, ce en raison d’une hémiparésie spastique du côté droit.
Le 8 avril 1994, le procureur de la République inculpa le requérant pour avoir tenté de modifier l’ordre constitutionnel par la force et requit sa condamnation en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal.
Le 18 avril 1994, le procès du requérant débuta devant la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges, parmi lesquels un magistrat militaire.
Par courrier du 28 avril 1994, la direction de l’établissement pénitentiaire où le requérant était détenu saisit le procureur de la République aux fins qu’il soit statué sur le sort du requérant. A cet égard, elle précisa que ce dernier était paralysé et «
alité
», qu’il n’avait aucun traitement à suivre à l’hôpital, que ses besoins étaient assurés par les détenus qui partageaient sa cellule, lesquels étaient gênés de cette situation et que la prison ne comportait pas d’infirmerie. Le procureur de la République transmit ce courrier à la cour de sûreté de l’Etat.
Le 5 mai 1994, la cour de sûreté de l’Etat enjoint au procureur de la République de déférer le requérant à l’institut médico-légal aux fins d’établissement d’un rapport quant à ses possibilités de guérison ou non.
Le 8 juillet 1994, l’institut médico-légal établit un rapport aux termes duquel le requérant souffrait d’un trouble mental appelé syndrome cérébral organique chronique, survenu par suite du traumatisme subi. Il conclut cependant à la pleine capacité pénale du requérant à la date de commission des infractions reprochées.
Au cours de l’audience du 11 août 1994, le procureur de la République invita l’avocat du requérant à soumettre sa plainte quant aux agents prétendument responsables de la blessure de son client aux instances compétentes. Au terme de cette audience, la cour de sûreté de l’Etat ne se prononça aucunement sur ces allégations. Il ressort des pièces du dossier que l’avocat du requérant ne déposa pas de plainte.
Du 20 septembre 1994 au 26 avril 1996, la cour de sûreté de l’Etat tint onze audiences au cours desquelles l’avocat du requérant demanda de manière réitérée la libération provisoire du requérant
; demandes rejetées par la cour de sûreté de l’Etat.
Le 10 juin 1996, la cour d’assise de Bandirma procéda à l’audition du requérant sur commission rogatoire. A cette occasion, elle constata qu’il présentait des difficultés à s’exprimer et se contentait de nier les faits de sorte qu’elle ne pu recueillir sa déposition.
Du 20 juin au 31 octobre 1996, la cour de sûreté de l’Etat tint trois audiences. Le 31 octobre, le requérant fut déféré devant la cour, laquelle constata qu’il prononça des paroles inintelligibles et n’était pas en état d’assurer sa défense. Au cours de cette audience, l’avocat du requérant souligna que ce dernier était détenu depuis près de quatre ans et, qu’eu égard à son état, il ne présentait aucun risque de fuite. Il demanda – si sa libération provisoire n’était pas possible – qu’il soit, à tout le moins, soigné dans un hôpital. Au terme de cette audience, la cour prononça la jonction de cette affaire avec une affaire pendante devant la 3
e
chambre de la juridiction de céans et impliquant treize accusés, poursuivis notamment du chef d’appartenance à l’organisation incriminée.
Du 24 janvier au 19 décembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat tint sept audiences au cours desquelles elle entendit les accusés et leurs avocats en leur défense. Au cours de cette période, l’avocat du requérant réitéra ses demandes de libération provisoire, lesquelles furent rejetées, eu égard à la nature des crimes reprochés, à l’état des preuves et à la durée de la détention. Par deux fois, les 5 novembre et 19 décembre, la cour invoqua en outre, les risques de fuite des accusés. A cette dernière date, elle accusa réception du rapport médical établi le 13 octobre 1997, par l’institut médico-légal, lequel indiquait que l’élocution du requérant était dysarthrique, mais qu’il comprenait ce qui lui était dit et pouvait s’exprimer.
Entre les 27 février 1998 et 27 janvier 1999, la cour tint six audiences au cours desquelles elle entendit les accusés et leurs avocats en leur défense. Aux termes de ces audiences, elle prononça le maintien en détention des accusés, eu égard au champ et à la nature des crimes reprochés, à l’état des preuves, au contenu du dossier et à la durée de la détention. Le 27
janvier, l’avocat du requérant saisit la cour d’une demande de transfert du requérant à l’hôpital psychiatrique de Bakirköy, soulignant pour ce faire, que celui-ci faisait montre d’agressivité envers le personnel pénitentiaire et ses camarades de cellules en raison de ses troubles psychologiques. La cour estima qu’elle n’avait pas lieu à statuer sur cette demande, celle-ci relevant de la compétence de la direction de l’établissement pénitentiaire et du procureur de la République.
Le 2 février 1999, le requérant fut déféré auprès d’un médecin après s’être brûlé avec de l’eau chaude. Le médecin conclut à sept jours de repos pour des brûlures au second degré sur le bras et le torse.
Le 7 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat entendit le requérant, lequel nia les faits reprochés ainsi que le contenu de sa déposition de garde à vue. Il déclara, en outre, avoir des difficultés à parler et à marcher. L’avocat du requérant déclara avoir apporté des précisions quant à l’état dans lequel se trouvait le requérant aux cours des audiences précédentes et avoir établi la nature et les circonstances dans lesquels les policiers lui avait fait subir un tel traitement. Il souligna qu’il se trouvait détenu dans des conditions nuisibles, tant pour lui que pour ses camarades de cellule.
Au cours de cette audience, la cour constata que les paroles du requérant n’étaient pas clairement compréhensibles, que sa capacité d’expression était limitée mais que ses propos étaient en état d’être compris
; qu’il ne pouvait se tenir debout et qu’il avait dû s’asseoir pour soumettre sa défense. Elle prononça le maintien du requérant en détention, eu égard à la nature des crimes reprochés et à la durée de la détention.
Du 14 juin 1999 au 21 juin 2000, la cour de sûreté de l’Etat tint sept audiences au cours desquelles elle entendit les accusés en leur défense et leurs avocats en leurs plaidoiries. Au cours de cette période, l’avocat du requérant réitéra sa demande de libération provisoire, soulignant que son client était détenu depuis près de sept ans. La cour rejeta ses demandes et prononça le maintien en détention du requérant, eu égard à la nature des crimes reprochés, à l’état des preuves et à la durée de la détention. Par deux fois, elle invoqua le contenu du dossier.
A compter du 20 août 1999, la cour de sûreté de l’Etat siégea en une chambre composée uniquement de juges civils.
Par suite de jonctions successives avec d’autres affaires, le cas du requérant fit l’objet d’une procédure impliquant quarante-cinq accusés.
Le 24 juillet 2000, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges civils, reconnut le requérant coupable d’appartenance à une organisation armée illégale et d’avoir tenté de renverser l’ordre constitutionnel. Elle le condamna en conséquence à la peine de mort, commuée en une peine de réclusion criminelle à perpétuité, soulignant que les expertises médico-légales dont le requérant avait fait l’objet attestait que ce dernier était en mesure de comprendre ce qui lui était dit et jouissait de ses facultés mentales.
Sur ce, le requérant se pourvut en cassation. Dans son mémoire en cassation, l’avocat du requérant contesta la régularité de sa garde à vue et de l’interrogatoire menée par le juge assesseur le 6 décembre 1993, alors que le requérant – dans un état semi-végétatif – se trouvait dans l’impossibilité de répondre. Il contesta en outre les circonstances dans lesquelles le requérant aurait été blessé, soulignant que la nature de ses blessures ne pouvait résulter que de coups portés à son encontre. Or, selon lui, bien que les policiers ayant dressé le procès-verbal des faits étaient responsables de l’état du requérant, il rappela qu’aucune procédure ne fut intentée à leur encontre.
Par un arrêt du 28 février 2002, prononcé le 6 mars 2002, la Cour de cassation confirma la condamnation du requérant.
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient avoir été blessé par suite des mauvais traitements subis au cours de sa garde à vue. Son avocat soutient qu’il appartenait au procureur de la République de poursuivre les agents responsables.
2.
Se fondant sur l’article 5 §§ 1 a), b) et c), 2, 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint, en outre, de la durée de sa garde à vue et de sa détention provisoire. Il soutient, par ailleurs, ne pas avoir été informé des motifs de sa privation de liberté et ne pas avoir été en mesure, par la suite, eu égard à son état de santé, de comprendre celle-ci.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’état, eu égard à la présence d’un magistrat militaire en son sein, ce jusqu’en 1999.
Il se plaint, en outre, de la durée de la procédure devant les juridictions nationales.
1.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant soutient avoir subi des mauvais traitements lors de sa garde à vue.
Se fondant sur l’article 5 §§ 1 a), b) et c), 2, 3, 4 et 5 de la Convention, il se plaint en outre de la durée de sa détention provisoire. La Cour examinera ce grief sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention.
Enfin, invoquant l’article 6
1.de la Convention, il allègue le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ayant prononcé sa condamnation et se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions nationales.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 5 §§ 1 a), b) et c), 2, 3, 4 et 5, le requérant soutient ne pas avoir été informé des raisons de sa privation de liberté et se plaint de n’avoir pas été aussitôt traduit devant un juge.
Eu égard à leur formulation, la Cour examinera ces griefs sous l’angle de l’article 5 §§ 1 et 3 de la Convention.
Quant au grief tiré de la durée de la garde à vue litigieuse, la Cour constate que celle-ci était conforme à la législation nationale et que le requérant ne disposait à l’époque, en droit turc, d’aucune voie de recours pour contester sa durée. Or, elle rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (voir
Sakik et autres c. Turquie
, arrêt du 26
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
A cet égard, elle note, au vu des pièces du dossier, que la garde à vue du requérant débuta le 5 juillet 1993, pour prendre fin le 23 juillet 1993, date à laquelle fut prononcée sa détention provisoire par contumace. Or, la présente requête fut introduite le 26 août 2002.
Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Quant au défaut d’information du requérant sur les causes de sa privation de liberté, la Cour note, à la lecture des pièces du dossier, que le requérant fut interrogé par les policiers ayant procédé à son arrestation et pris part à des déplacements sur des lieux, désignés par lui, aux fins de rassemblement de preuves. Partant, il ne saurait alléguer n’avoir pas eu connaissance des motifs de son arrestation. Enfin, quant à la suite de la procédure, la Cour note que le requérant était représenté par un avocat. Il s’ensuit que ce grief apparaît manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés des mauvais traitements prétendument subis, de la durée de sa détention provisoire, du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et de la durée de la procédure pénale.
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président