Taal împotriva Estoniei

Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Tallinn. La 5 iunie 2000, poliția Tallinn a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului cu suspiciune de a fi comis extorcare în temeiul articolului 142 din Codul Penal. La 17 iunie 2000, reclamantul a fost arestat. Reclamantul a fost acuzat de a fi amenințat, prin intermediul apelurilor telefonice, să explodeze o bombă în supermarketul Pirita Selver dacă cererile sale de sumă de bani nu au fost îndeplinite. 10. După încheierea anchetei preliminare, dosarul penal a fost trimis la Tribunalul Tallinn (Tallinna Linnakohus). La 11 ianuarie 2001, martorii K., R. și V. Tribunalul a suspendat audierea la Curtea Orașului și a fost suspendată la 5 februarie 2001. La ședința din 5 februarie 2001, reclamantul a fost interogat.

Curtea Orașului a suspendat din nou audierea, deoarece martorii nu au apărut. Curtea Orașului a auzit cazul la 20 februarie 2001. 11. Potrivit consemnării audierii Curții de Oraș, care au prezentat documentele divulgate în acuzația și apărarea în cadrul ședinței publice, dosarul Tribunalului a inclus, printre altele, declarațiile de martor scrise făcute în timpul anchetei preliminare de către K. și R., care au fost amândoi angajați ai supermarketului. Martor K. a declarat că apelurile telefonice la 2 și 4 iunie 2000 au fost efectuate de o persoană bărbătească, probabil 40-50 de ani sau mai mult. Ea a susținut că este posibil ca ea să recunoască vocea.

Martorul R. a susținut că a primit apeluri telefonice de la o persoană bărbătească la 3 și 4 iunie 2000. Dosarul de caz conținea în continuare șase case cu înregistrări de mai multe apeluri telefonice făcute la supermarket (de la 4, 5, 7, 8 și 11 iunie 2000) și o casetă cu o înregistrare sub acoperire a unui apel telefonic de către reclamant începând cu 29 iunie 2000, precum și tranșe ale înregistrărilor de bandă. Potrivit înregistrărilor scrise ale martorului V. în cadrul anchetei preliminare, la 13 iunie 2000, reclamantul i-a cerut să sune la un număr de telefon al prietenului și să-i dea mâna reclamantului. Ei au încercat să facă patru apeluri telefonice, dar nici unul dintre apelurile nu a fost răspuns.

Numărul chemat a fost un număr local, ultimele trei cifre care conțin o combinație de „cinci”, posibil „550” sau similar. Dosarul de procedură al Tribunalului a inclus, de asemenea, o declarație scrisă de martor R. mărturie, conform căreia, la 10 august 2000, a fost prezentată o înregistrare sub acoperire a unui apel telefonic efectuat de reclamantul de recunoaștere. Ea a fost de părere că vocea masculină din conversația înregistrată se asemăna cu vocea persoanei care în iunie 2000 a făcut amenințările cu bomba către supermarket. Ea a răspuns patru apeluri telefonice la supermarket. Când amenințările au fost făcute, vocea a fost mai nervosă, dar în caz contrar vocile au fost identice. Dosarul de caz conține în continuare un dosar scris al examinării unui martor anonim “Artur”, care a declarat că în iunie 2000 a întâlnit reclamantul la o petrecere, în care acesta din urmă a declarat că a făcut amenințarea supermarketului.

Astfel, reclamantul a avut șansa de a face bani buni. Proprietarul unui magazin situat în apropierea supermarketului i-a cerut să facă amenințarea. De fiecare dată după amenințările pe care le-a numit proprietarul magazinului. Martorul Artur a declarat că din înregistrările amenințărilor cu bomba pe șase casete el a recunoscut vocea reclamantului. Martorul Artur a considerat că sunetul vocii asemănător cu cel al reclamantului, precum și unele expresii și modul de a vorbi. În dosarul de caz a fost inclus un dosar scris al unei examinări a martorului R., care a declarat că, începând cu 11 iunie 2000, linia de informații a supermarket-ului nu răspunde la apelurile efectuate din telefonii publici.

Martorul R. a declarat că, pe baza vocii, modul de vorbire și referința la apelurile anterioare, amenințările au fost făcute de o singură persoană. 12. Martorii K. și R. au susținut că nu au putut participa la audiere, dar că au menținut declarațiile prezentate în timpul anchetei preliminare; martorul V. nu a trăit la adresa menționată de Curtea Orașului. În această ședință, Tribunalul Orașului a refuzat cererea avocatului reclamant de a chema martorii K. și R. Înregistrarea audierii nu dezvăluie motivele pentru care cererea a fost refuzată. 13. Prin hotărârea din 20 februarie 2001 Curtea orașului Tallinn a condamnat reclamantul acuzației și a condamnat-o la 3 ani de închisoare. Se bazează pe mărturia martorilor K., R., V. și de martorul anonim Artur, dat în timpul anchetei preliminare, precum și pe tranșele de înregistrări de casete de discuții telefonice.

14. Potrivit hotărârii, martorul anonim Artur a recunoscut vocea reclamantului pe casetă și l-a auzit laudă de amenințările sale cu bomba. Martorii K. și R. a mărturisit că au primit apeluri telefonice repetate de la aceeași persoană, de aproximativ 40-50 de ani, amenințand să explodeze o bombă și cerând o sumă de bani. În plus, martorul R. a declarat că vocea reclamantului pe bandă a jucat la ea asemănător cu vocea omului care a făcut amenințări cu bomba. Potrivit mărturiei martorilor V., reclamantul i-a spus că avea nevoie de bani și i-a cerut să sune un număr, folosind telefoanele publice, de care își amintea de primele și ultimele cifre. În cazul în care cineva ar trebui să răspundă, trebuia să-i predea telefonul.

Primul și ultimul număr de telefon corespundea numărul de telefon al supermarketului. 15. La 26 februarie 2001, avocatul reclamantului a interzis un recurs împotriva hotărârii ce solicită achitarea reclamantului. Ea a susținut că Tribunalul Orașului nu a auzit niciunul dintre martorii la audierea sa și că cererea de a convoca martorii a fost refuzată. Tribunalul Oraș a condamnat reclamantul pe baza unor dovezi insuficiente. Raportul audierii judecătorești a declarat în mod incorect că mai multe elemente de probă din dosarul nu au fost dezvăluite. În ceea ce privește identificarea vocală, avocatul reclamantului a remarcat că, având în vedere că martorul R. a fost prezentat doar o singură voce de recunoaștere, ea nu a putut compara vocile.

În apelul său, reclamantul a remarcat că amenințarea cu bomba a continuat în iulie și august 2000, după ce a fost luat în custodie. Avocatul reclamantului nu a solicitat în apelul ei ca orice martor să fie convocat la audierea instanței de recurs. 16. La 28 martie 2001, Curtea de Apel Tallinn (Tallinna Ringkonnakohus) a auzit recursul la o audiere publică. Avocatul reclamantului a reiterat că în audierea din Tribunalul Orașului nu a fost posibil să pună întrebări martorilor și că cererea ei de a convoca martorii a fost refuzată. Potrivit consemnării Curții de Apel, nici reclamantul nici avocatul său nu au solicitat ca niciun martor să fie convocat la ședință. Curtea de Apel a respins recursul.

Acesta a remarcat în hotărârea sa: „Camera [criminală a Curții de Apel] constată, așa cum a constatat Tribunalul, că vina [reclamantului] a fost stabilită pe baza unui agregat de probe și că acest agregat [de probe] nu include exclusiv declarațiile martorilor; toate dovezile colectate în cursul anchetei anterioare și examinate în cadrul ședinței judiciare a fost luată în considerare.” Curtea de Apel nu a constatat încălcarea substanțială a legislației procedurale care ar fi implicat o inversare a hotărârii judecătorului inferior. 17. La 18 aprilie 2001, avocatul reclamantului a interzis un recurs la Curtea Supremă (Rigiikohus) repetând argumentele susținute în fața Curții de Apel. Ea a reiterat că, în încălcarea legii procedurii penale, Curtea Orașului nu și-a întemeiat hotărârea pe dovezi examinate la ședință.

La 17 mai 2001, Curtea Supremă a refuzat să ia apelul, în apelul său, o evaluare independentă a vocii. 19. În conformitate cu articolele 205 și 206 din Codul de Procedință Penală, astfel cum este în vigoare la momentul material, un judecător trebuia să prezidă ședințe de instanță, astfel încât toate faptele să fie examinate în detaliu, din toate perspectivele și în mod obiectiv și adevărul a fost constatat. În cazul în care auzirea unui caz penal, o instanță de primă instanță a trebuit să examineze în mod direct dovezile prin auzirea acuzatului, victimele, martorii și avizele de experți, inspectarea probelor fizice și divulgarea dosarelor și a altor documente. art. 262 § 2 din Codul prevede că o hotărâre a instanței trebuie să se bazeze numai pe dovezi care au fost auzite la o audiere a instanței.

art. 274 din Codul prevede că declarația faptelor și motivelor dintr-o hotărâre trebuie să stabilească, printre altele, faptele constatate în examinarea de către instanță și dovezile pe baza cărora instanța a considerat că faptele sunt stabilite, motivele pentru care instanța își bazează hotărârea pe aceste dovezi și consideră că alte dovezi în acest caz nu sunt fiabile, acuzațiile pe care instanța le-a condamnat pe fiecare dintre inculpați și a dovada pe care le-a bazat o astfel de concluzie. 20. art. 233 § 1 din Codul de Procedință Penală cu condiția ca, în cazul în care un martor nu a apărut, instanța să audă avizele participanților la procedura în ceea ce privește dacă este posibil ca audierea să se desfășoare și să se pronunțe cu privire la continuarea sau suspendarea ședinței.

21. În conformitate cu art. 243 din Codul de Procedință Penală, după ce un martor a dat mărturie, el sau ea ar putea fi examinat de participanții la procedura, inclusiv acuzatul și avocatul său. Întrebări suplimentare ar putea fi prezentate unui martor pentru a clarifica și completa mărturia dată anterior de el și de ea. În cazul în care o instanță a considerat necesar să audă un martor care a fost acordat anonimitate, martorul ar putea fi auzit în absența participanților la procedura pe baza întrebărilor prezentate de ei. Conținutul mărturiei a trebuit să fie divulgat la o audiere a instanței. 22. În conformitate cu art. 246 din Codul de Procedință Penală, mărturia acordată de un martor în cursul anchetei preliminare ar putea fi dezvăluită dacă martorul nu a apărut la o audiere a instanței sau în cazul în care locul martorilor era necunoscut, sau în cazul în care martorul a fost acordat anonimitate.

23. În conformitate cu art. 791 § 1 din Codul de Procedură Penală, pentru a asigura securitatea unei victime sau a unui martor sau a unor persoane apropiate de ea, persoana în cauză ar putea fi acordată anonimato. Anonimitatea ar putea fi acordată într-un ordin motivat de către un investigator preliminar la cererea unui martor sau a unei victime, sau la inițiativa investigatorului preliminar. 24. Potrivit legii privind procedura penală, procesul în instanța a doua a fost, în fond, procesul de novo, în limitele recursului și în conformitate cu ceea ce instanța de recurs consideră necesară în temeiul legii. 25. art. 8 § 3 din Codul Curții Penale Procedura de Apel și Cassare prevede că, într-un recurs, recurentea trebuie să prezinte numele și adresele persoanelor pe care le dorește să le examineze de către instanța de recurs.

26. În temeiul articolului 15 § 1 din Codul Curții Penale Procedura de Apel și Cassare, o instanță de recurs ar putea ordona evaluări de experți și cereri de probe în cadrul procedurii preliminare. În conformitate cu art. 17 §§ 2 alineatul (3) din Codul, un judecător, atunci când a atribuit un caz penal de audiere prin intermediul unei hotărâri, a hotărât, de asemenea, cine ar trebui convocat la audiere ca participanți la procedura, martori sau experți. art. 17 § 4 din Codul prevede că o instanță de recurs ar putea, din propria sa propunere, convoca martorilor auditivi și experți și, de asemenea, să ordone evaluări de experți și să solicite dovezi.

art. 17 § 5 din Codul prevede că cererile de către participanții la procedurile de reluare a martorilor trebuie acordate în cazul în care instanța de primă instanță a refuzat aceste cereri în mod incorect sau în cazul în care un martor sau un expert convocat nu a reușit să apară în instanța de primă instanță sau în cazul în care instanța de recurs a constatat că o examinare suplimentară a unui martor sau a unui expert era de importanță importantă. 27. art. 20 din Codul Curții Penale Procedura de Apel și Cassare prevede că, în cadrul procedurii de recurs, instanța de recurs trebuie să verifice dacă o decizie a instanței de primă instanță este legală și motivată numai în măsura prevăzută în recurs, iar un recurent nu a avut dreptul de a depăși limitele unui recurs în cursul unei ședințe judiciare.

În conformitate cu art. 31 din Codul Curții Penale de Apel și de Cassare Procedura, insuficiența sau o parte a examinării cazului de către instanța de primă instanță și discrepanța dintre concluziile instanței, astfel cum se prevede în hotărârea și faptele, au fost printre motivele pentru care o instanță de recurs ar putea anula hotărârea unei instanțe de primă instanță.

8. The applicant was born in 1954 and lives in Tallinn. 9. On 5 June 2000 the Tallinn police initiated criminal proceedings against the applicant on suspicion of having committed extortion under Article 142 of the Criminal Code. On 17 June 2000 the applicant was taken into custody. The applicant was charged with having threatened, by way of telephone calls, to explode a bomb in the supermarket Pirita Selver if his demands for a sum of money were not met. 10. Following the conclusion of the preliminary investigation the criminal case-file was sent to the Tallinn City Court (Tallinna Linnakohus). On 11 January 2001 witnesses K., R. and V. failed to appear at the hearing in the City Court and the hearing was adjourned to 5 February 2001. At the hearing of 5 February 2001 the applicant was questioned.

The City Court again adjourned the hearing, since the witnesses had not appeared. Subsequently, the City Court heard the case on 20 February 2001. 11. According to the record of the City Court hearing, which set out the documents disclosed to the prosecution and defence at the public hearing, the City Court’s case-file included, inter alia, written witness statements made during the preliminary investigation by K. and R., who were both employees of the supermarket. Witness K. had stated that the phone calls on 2 and 4 June 2000 had been made by a male person, probably 40-50 years of age or more. She had submitted that it was possible that she would recognise the voice.

Witness R. had submitted that she had received phone calls from a male person on 3 and 4 June 2000. The case-file further contained six tapes with recordings of several phone calls made to the supermarket (from 4, 5, 7, 8 and 11 June 2000) and one tape with an undercover recording of a phone call by the applicant from 29 June 2000, as well as transcripts of the tape recordings. According to the written records of witness V.’s statements during the preliminary investigation, on 13 June 2000 the applicant had asked him to dial a phone number of the applicant’s girl-friend and hand the handset over to the applicant. They tried to make four phone calls, but none of the calls was answered. The number called to was a local number, the last three digits containing a combination of “fives”, possibly “550” or similar.

The City Court’s case-file also included a written statement of witness R.’s testimony, according to which, on 10 August 2000, she had been presented with an undercover recording of a phone call made by the applicant for recognition. She had been of the opinion that the male voice in the recorded conversation closely resembled the voice of the person who in June 2000 had made the bomb threats to the supermarket. She had answered four phone calls to the supermarket. When the threats were made, the voice had been more nervous, but otherwise the voices were identical. The case-file further contained a written record of the examination of an anonymous witness “Artur”, who stated that in June 2000 he had met the applicant at a party, where the latter had said that he had made the threats to the supermarket.

In this way the applicant had had a chance to make good money. The owner of a shop located near the supermarket had asked him to make the threats. Every time after making the threats he had called the owner of the shop. Witness Artur stated that from the recordings of the bomb threats on six tapes he recognised the applicant’s voice. Witness Artur considered that the sound of the voice bore a resemblance to that of the applicant, as did some expressions and the manner of speaking. In the case-file there was included a written record of an examination of witness R., who said that, as of 11 June 2000, the information line of the supermarket did not answer calls made from public payphones. Witness R. stated that, based on the voice, the manner of speaking and the references to earlier phone calls, the threats had been made by one person.

12. All the witnesses failed to appear at the City Court’s hearing of 20 February 2001. Witnesses K. and R. submitted that they were unable to attend the hearing but that they maintained the statements given during the preliminary investigation; witness V. did not live at the address noted by the City Court. At that hearing the City Court refused the request of the applicant’s lawyer to call witnesses K. and R. The record of the hearing does not disclose the reasons why the request was refused. 13. By a judgment of 20 February 2001 the Tallinn City Court convicted the applicant of the charge and sentenced him to 3 years’ imprisonment. It relied on the testimony of the witnesses K., R., V. and of the anonymous witness Artur, given during the preliminary investigation, as well as on the transcripts of tape recordings of telephone conversations.

14. According to the judgment, the anonymous witness Artur had recognised the applicant’s voice on the tape and had heard him brag about his bomb threats. Witnesses K. and R. testified that they had received repeated phone calls from the same person, approximately 40-50 years of age, threatening to explode a bomb and demanding a sum of money. In addition, witness R. stated that the applicant’s voice on the tape played to her closely resembled the voice of the man who had made the bomb threats. According to the testimony of witness V., the applicant had told him that he was in need of money and asked him to dial a number, using public phones, of which he remembered the first and last digits. In the event that somebody should answer, he was supposed to hand over the phone to the applicant.

The first and last digits of the phone number corresponded to the phone number of the supermarket. 15. On 26 February 2001 the applicant’s lawyer filed an appeal against the judgment requesting the applicant’s acquittal. She argued that the City Court had not heard any of the witnesses at its hearing and that her request to summon the witnesses had been denied. The City Court had convicted the applicant on the basis of insufficient evidence. The record of the court hearing had stated incorrectly that several items of evidence in the case-file had been disclosed. In fact, this had not been done. As regards the voice identification, the applicant’s lawyer noted that, as the witness R. had been presented with only one voice for recognition, she had not been able to compare voices.

In his appeal the applicant noted that the bomb threats continued in July and August 2000, after he had been taken into custody. The applicant’s lawyer did not request in her appeal that any witnesses be called to the appeal court’s hearing. 16. On 28 March 2001 the Tallinn Court of Appeal (Tallinna Ringkonnakohus) heard the appeal at a public hearing. The applicant’s lawyer reiterated that at the hearing in the City Court it had not been possible to put questions to the witnesses and that her request to summon the witnesses had been denied. According to the record of the Court of Appeal’s hearing neither the applicant nor his lawyer requested that any witnesses be summoned to the hearing. The Court of Appeal dismissed the appeal.

It noted in its judgment: “The [Criminal] Chamber [of the Court of Appeal] finds, as did the City Court, that [the applicant’s] guilt has been established on the basis of an aggregate of evidence and that this aggregate [of evidence] does not include solely the statements of witnesses; all the evidence collected during the pre-trial investigation and examined at the court hearing has been taken into account.” The Court of Appeal found no substantial infringement of the procedural law which would have entailed a reversal of the lower court judgment. 17. On 18 April 2001 the applicant’s lawyer filed an appeal with the Supreme Court (Riigikohus) repeating the arguments raised before the Court of Appeal.

She reiterated that, in violation of the law of criminal procedure, the City Court had not based its judgment on evidence examined at the hearing. The applicant requested in his appeal that an independent expert assessment of the voice be carried out. 18. On 17 May 2001 the Supreme Court refused the applicant leave to appeal. 19. Pursuant to Articles 205 and 206 of the Code of Criminal Procedure, as in force at the material time, a judge was to preside over court hearings so that all facts were examined thoroughly, from all perspectives and objectively and the truth was ascertained. When hearing a criminal case a court of first instance had to examine the evidence directly by hearing the accused, the victims, witnesses and expert opinions, inspecting physical evidence and disclosing records and other documents.

Article 262 § 2 of the Code provided that a court judgment had to be based only on evidence that had been heard at a court hearing. Article 274 of the Code provided that the statement of facts and reasons in a court judgment had to set out, inter alia, the facts ascertained in the examination by the court and the evidence on the basis of which the court deemed the facts to be established, the reasons why the court based its judgment on such evidence and deemed other evidence in the case to be unreliable, the charges on which the court convicted each of the defendants and the evidence on which such a conclusion was based. 20. Article 233 § 1 of the Code of Criminal Procedure provided that where a witness failed to appear, the court heard the opinions of the participants in the proceedings as to whether it was possible for the hearing to proceed and ruled on the continuation or adjournment of the hearing.

21. According to Article 243 of the Code of Criminal Procedure, after a witness had given testimony, he or she could be examined by the participants in the proceedings, including the accused and his or her lawyer. Additional questions could be submitted to a witness to clarify and supplement the testimony previously given by him or her. If a court deemed it necessary to hear a witness who had been granted anonymity, the witness could be heard in the absence of the participants in the proceedings on the basis of the questions submitted by them. The content of the testimony had to be disclosed at a court hearing. 22. Pursuant to Article 246 of the Code of Criminal Procedure, testimony given by a witness during the pre-trial investigation could be disclosed if the witness failed to appear at a court hearing or if the whereabouts of the witness was unknown, or if the witness had been granted anonymity.

23. According to Article 791 § 1 of the Code of Criminal Procedure, in order to ensure the security of a victim or a witness or persons close to him or her, the person in question could be granted anonymity. Anonymity could be granted in a reasoned order by a preliminary investigator at the request of a witness or a victim, or on the initiative of the preliminary investigator. 24. According to the criminal procedure law the trial in second instance court was, in substance, trial de novo, within the limits of the appeal and according to what the appeal court considered necessary under the law. 25. Article 8 § 3 of the Code of Criminal Court Appeal and Cassation Procedure provided that, in an appeal, the appellant had to set out the names and addresses of the persons whom he or she wished to have examined by the court of appeal.

26. Under Article 15 § 1 of the Code of Criminal Court Appeal and Cassation Procedure a court of appeal could order expert assessments and demand evidence during pre-trial proceedings. Under Article 17 § 2(3) of the Code, a judge, when assigning a criminal case for hearing by means of a ruling, also decided who should be summoned to the hearing as participants in the proceedings, witnesses or experts. Article 17 § 4 of the Code provided that a court of appeal could, of its own motion, summon to the hearing witnesses and experts and also order expert assessments and demand evidence.

Article 17 § 5 of the Code provided that applications by the participants in the proceedings for the re-summoning of witnesses had to be granted if the court of first instance had denied such applications incorrectly or if a witness or expert summoned had failed to appear in the court of first instance or if the court of appeal found that a further examination of a witness or expert was of material importance. 27. Article 20 of the Code of Criminal Court Appeal and Cassation Procedure provided that, in appeal proceedings, the court of appeal had to verify whether a decision of the court of first instance was lawful and reasoned only to the extent set out in the appeal, and an appellant had no right to exceed the limits of an appeal during a court hearing.

Under Article 31 of the Code of Criminal Court Appeal and Cassation Procedure, insufficiency or one-sidedness of the examination of the case by the court of first instance and discrepancy between the conclusions of the court as set out in the judgment and the facts were among the grounds on which a court of appeal could set aside the judgment of a court of first instance.