GRITCO v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr. 15840/02

depusă de Margareta GRIȚCO

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 29 noiembrie 2005, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

K.

Traja

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki

,

Dra

L.

Mijović

,

Dl

J.

Šikuta,

judecători

,

și dl M.

O’Boyle

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 14

iunie

2001,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dna

Margareta Grițco, este un cetățean al Republicii Moldova născut în anul

1940 și domiciliat în Chișinău.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

Reclamantul și soțul ei s-au căsătorit în anul 1959.

La 10 iunie 1998, soțul reclamantului a depus 14,600 lei moldovenești (MDL) pe un cont de depozit într-o bancă privată pentru o perioadă de trei luni, cu dobânda anuală de 16 %.

La 27 iulie 1998, el a cerut băncii desfacerea contractului înainte de termen și restituirea banilor săi. Banca nu a satisfăcut cererea lui.

Soțul reclamantului a depus o cerere de chemare în judecată împotriva băncii, prin care a solicitat desfacerea contractului de depozit și restituirea banilor săi și a dobânzii.

La 6 octombrie 1998, Judecătoria sectorului Râșcani a pronunțat o hotărâre în favoarea soțului reclamantului și a obligat banca să-i plătească MDL

16,000. La 22 octombrie 1998, hotărârea a devenit irevocabilă și executorie.

La 14 iunie 1999, Banca Națională a Republicii Moldova

a adoptat o hotărâre privind suspendarea licenței băncii. De asemenea, ea a decis începerea procedurilor de lichidare și a numit un administrator în acest scop.

În 1999, soțul reclamantului a depus o altă cerere de chemare în judecată împotriva băncii, prin care a solicitat plata compensațiilor pentru inflație. La 28 iulie 1999, Judecătoria sectorului Râșcani a pronunțat o hotărâre în favoarea lui și a obligat banca să-i plătească MDL

20,262. La 13 august 1999, hotărârea a devenit irevocabilă și executorie.

La 22 octombrie 1999, soțul reclamantului a solicitat administratorului executarea hotărârilor din 6 octombrie 1998 și 28 iulie 1999. Acesta din urmă nu a răspuns la această cerere.

La o dată nespecificată, soțul reclamantului a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Băncii Naționale, solicitând plata sumei de bani pe care i-o datora banca privată. El a susținut că Banca Națională este autoritatea care reglementează activitatea tuturor instituțiilor financiare și ar trebui să fie responsabilă de falimentul unei bănci private.

La 9 iunie 2000, Judecătoria sectorului Râșcani a respins acțiunea soțului reclamantului. Instanța a constatat că Banca Națională nu era responsabilă pentru obligațiile unei bănci private față de clienții săi. La 7 noiembrie 2000, Tribunalul municipiului Chișinău a respins apelul înaintat împotriva hotărârii din 9

iunie

La 10 februarie 2001, soțul reclamantului a decedat. La 16 august 2001, reclamantul a primit certificatul de moștenitor și a devenit singurul proprietar al cotei defunctului din proprietatea lor comună.

La o dată nespecificată, soțul reclamantului a expediat o scrisoare la Ministerul Justiției în care s-a plâns de neexecutarea hotărârilor pronunțate în favoarea sa. La 6 iulie 1999, Ministerul a readresat scrisoarea președintelui Judecătoriei sectorului Râșcani și a solicitat instanței să răspundă la plângerea reclamantului. La 24 septembrie 1999, președintele Judecătoriei sectorului Râșcani și executorul judecătoresc au răspuns soțului reclamantului că banca nu avea bani în conturile sale și nici alte bunuri. De asemenea, ei l-au informat că titlurile executorii au fost transmise administratorului băncii, care trebuie să asigure executarea lor.

La 22 octombrie 1999, soțul reclamantului a solicitat administratorului băncii să execute hotărârile judecătorești. La 25 octombrie 1999, ultimul a informat soțul reclamantului că banca era în proces de lichidare și că hotărârile nu puteau fi executate.

În urma depunerii de către reclamant a unei plângeri la Parlament cu privire la neexecutarea hotărârilor, la 2 mai 2001, Banca Națională l-a informat că plata va fi efectuată îndată ce împrumuturile care au fost acordate anterior de bancă vor fi rambursate și că administratorul a inițiat numeroase proceduri pentru rambursarea lor. Reclamantul a fost, de asemenea, informat că Banca Națională nu poartă răspundere pentru obligațiile unei bănci private față de clienții săi.

La 9 iulie 2001 și 5 noiembrie 2001, Administrația Președintelui Republicii Moldova a răspuns la plângerile reclamantului privind neexecutarea hotărârilor și l-a informat că Parlamentul Republicii

Moldova a creat un grup de lucru, cu scopul de a examina situația băncilor falimentare și mecanismul de rambursare a banilor depuși.

B.

Dreptul intern relevant

Dreptul intern relevant a fost expus în hotărârea

Sîrbu și alții c.

Moldovei

, nr. 73562/01, 73565/01, 73712/01, 73744/01, 73972/01 și 73973/01, §

12, 15 iunie 2004.

PRETENȚII

1.

Reclamantul pretinde, în temeiul articolului

6 §

1 al Convenției, că, prin neexecutarea hotărârilor din 6 octombrie 1998 și 28 iulie 1999 a fost încălcat dreptul său la o instanță care să hotărască în termen rezonabil asupra drepturilor sale cu caracter civil.

2.

Reclamantul, de asemenea, pretinde, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că, prin neacordarea unor răspunsuri detaliate la toate pretențiile sale, când a fost respinsă acțiunea sa împotriva Băncii Naționale, a fost încălcat dreptul său la o hotărâre motivată.

3.

Reclamantul a mai susținut că Banca Națională, fiind autoritatea responsabilă de licențierea și reglementarea activității în domeniul instituțiilor financiare, este responsabilă de falimentul unei bănci private și de refuzul de a executa obligațiile băncii private în baza hotărârilor judecătorești din 6

octombrie 1998 și 28 iulie 1999 și că astfel, a fost încălcat dreptul său la protecția proprietății garantat de articolul

1 al Protocolului nr.

1 la Convenție.

ÎN DREPT

Articolul 6 § 1 al Convenției, în partea sa relevantă, prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Curtea reamintește că dreptul la o instanță, garantat de articolul 6 § 1, ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească irevocabilă și obligatorie să rămână neexecutată în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie, prin urmare, privită ca o parte integrantă a „procesului” în sensul articolului 6 (a se vedea

Hornsby v. Greece

,

hotărâre din 19 martie 1997,

Reports

1997-II, p. 510, § 40, și

Burdov v. Russia

, nr. 59498/00, §

34, 7 mai 2002). În plus, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi întârziată nejustificat (a se vedea

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], nr. 22774/93, CEDO 1999-V, § 66, care s-a referit la o hotărâre judecătorească îndreptată împotriva unei persoane fizice, executarea căreia cerea autorităților de stat luarea unor acțiuni concrete).

Este clar că, în acest caz, articolul 6 se aplică procedurilor pe care soțul reclamantului le-a inițiat împotriva unei bănci private: potrivit reclamantului, aceste proceduri vizau recuperarea banilor depuși la acea bancă.

Totuși, Curtea notează că responsabilitatea statului pentru executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva unei companii private nu se extinde mai departe decât până la implicarea organelor de stat în procedurile de executare (a se vedea

Shestakov v. Russia

(dec.), nr. 48757/99).

Procedurile în cauză erau complexe în fapt și necesitau soluționarea unor chestiuni practice și administrative complicate, și anume găsirea unei soluții pentru a satisface cerințele numeroșilor creditori ai băncii private. Chiar dacă pârâtul era o instituție privată și, ceea ce este mai important, una insolvabilă, procedurile de executare au fost deschise și au progresat. Evenimentele care au avut loc după pronunțarea hotărârilor la 6 octombrie 1998 și 28 iulie 1999, și anume falimentul băncii private, numeroasele revendicări ale creditorilor băncii insolvabile și măsurile întreprinse de către Parlament pentru crearea comisiei, nu pot fi desconsiderate de către Curte la examinarea faptului dacă Guvernul și-a îndeplinit obligația de a întreprinde măsuri necesare în vederea executării hotărârilor pronunțate în favoarea reclamantului. În astfel de circumstanțe, Curtea conchide că în această cauză statul a întreprins măsurile care puteau fi în mod rațional întreprinse pentru a executa hotărârile din 6 octombrie 1998 și 28 iulie 1999 (a se vedea

Fociac v. România

, nr.

2577/02, § 78, 3 februarie 2005).

Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului

35 §

3 al Convenției și urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4.

2.

În ceea ce privește pretenția reclamantului precum că instanțele naționale nu au luat în considerație sau au luat insuficient în considerație, diversele argumente invocate de soțul său în procedurile intentate împotriva Băncii Naționale, dacă presupunem că reclamantul ar putea pretinde calitatea de victimă, Curtea reiterează că este în primul rând competența autorităților naționale, și mai cu seamă a instanțelor judecătorești, de a interpreta legislația internă, iar Curtea nu va substitui interpretarea dată de aceste instanțe cu interpretarea proprie în lipsa unei decizii sau fapte arbitrare (a se vedea

Tejedor García v. Spain

, hotărâre din 16 decembrie 1997,

Reports of Judgments and Decisions

1997-VIII, p. 2796, § 31,

Brualla Gómez de la Torre v. Spain

, hotărâre din 19

decembrie 1997,

Reports

1997-VIII, p. 2955, § 31;

Edificaciones March Gallego S.A. v. Spain

, hotărâre din 19 februarie 1998,

Reports

1998-I, p. 290, § 33).

De asemenea, Curtea reamintește că articolul 6 § 1 obligă instanțele de judecată să motiveze hotărârile lor, însă el nu poate fi înțeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument. Nici Curtea nu este chemată să examineze dacă argumentele sunt adecvat combătute (a se vedea

Van de Hurk v. the Netherlands

, nr.

16034/90, decizia Comisiei din 19 aprilie 1994).

Făcând o evaluare generală, Curtea nu găsește că hotărârea Curții de Apel din 6 februarie 2001 este arbitrară sau motivată insuficient. În consecință, nici în această privință nu este stabilită o violare a articolului 6 § 1.

3.

Articolul

1 al Protocolui nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

Curtea notează că natura instituțiilor financiare, precum și numărul mare al creditorilor implicați, a făcut imposibilă satisfacerea fiecărui creditor. Luând în considerație interesele generale în cauză și în lumina constatărilor Curții cu privire la pretențiile reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, nu se poate spune că reclamantul a fost victima unei lipsiri

de facto

de proprietate, sau că dreptul lui la respectarea bunurilor sale a fost de altfel încălcat. Mai mult, principiul conform căruia hotărârile judecătorești trebuie executate nu poate fi interpretat ca obligând statul să răspundă pentru un debitor privat, în caz de insolvabilitate a acestuia.

Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului

35 §

3 al Convenției și urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, cu șase voturi pro și unul împotrivă,

Declară

cererea inadmisibilă.

Michael

O’Boyle

Nicolas B

ratza

Grefier

Președinte