ÎCCJ, Decizia nr. 487/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1110 din 26

noiembrie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpatul B.M. la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C.

pen. și de art. 181 alin. (1) C. pen.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 114 din 4 martie 2003, a admis apelurile

declarate împotriva hotărârii primei instanțe de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și inculpatul B.M., a desființat parțial hotărârea atacată și, în

fond, a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. și la 5 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele și a

dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare și 3

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

În baza art. 116 C. pen., a interzis

inculpatului prezența în municipiul București, pe timp de 2 ani de la

executarea pedepsei principale.

Împotriva acestei din urmă decizii

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și B.M.,

fixându-se termen pentru judecarea acestora la 1 iulie 2003, când Curtea,

pentru a da posibilitate recurentului - inculpat să-și angajeze apărător, a

amânat cauza la 28 octombrie 2003.

Prin încheierea din 22 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen. a

constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 20 august 2003.

La 19 august și 16 septembrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a

dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 19 septembrie 2003

și apoi până la 17 octombrie 2003 inclusiv.

Împotriva încheierii din 16

septembrie 2003, inculpatul B.M. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în

scris.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond

la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs,

pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs,

legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este adevărat că prin art. I pct. 25

și 26 din O.U.G. nr. 109/2003 (M. Of., nr. 748/26.10.2003), art. 160

c

și art. 160

d

C. proc. pen. au fost abrogate.

În același sens sunt însă

dispozițiile art. 160

b

, cu trimitere la art. 160

a

alin. (2)

C. proc. pen., modificate prin ordonanța de urgență menționată.

Totodată, ordonanța de urgență

privitoare la modificarea Codului de procedură penală nu a vizat condițiile de

exercitare a recursului în procesul penal, așa încât acestea rămân în

continuare așa cum au fost reglementate prin Cap. III al Titlului II din Partea

specială a acestuia.

Ca atare, chiar și în raport de

modificarea legislativă menționată, calea procesuală aleasă de inculpat nu are

suport legal și, în consecință, în lipsa dreptului de a sesiza instanța de

control judiciar, recursul declarat de către acesta nu poate declanșa controlul

judecătoresc asupra legalității și temeiniciei încheierii atacate, prin care

instanța competentă, conform normelor legale în vigoare la data pronunțării, a

dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu 30 zile.

Pe de altă parte, în raport de modul

de reglementare, calea de atac constituie o calitate a hotărârii judecătorești.

În consecință, o hotărâre

judecătorească, sentință, decizie sau încheiere, după caz, este supusă căilor de

atac prevăzute de lege la data pronunțării acesteia.

Așa fiind, admisibilitatea

recursului declarat de inculpat este examinată în raport de exercitarea

acestuia cu respectarea condițiilor prevăzute de legea procesuală penală la

data pronunțării hotărârii atacate.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat,

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul B.M. împotriva încheierii din 16 septembrie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2033/2003, ca

inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care

suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 17 noiembrie 2003,

în ședință publică.