ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Hotărârea instanței de fond.

Prin sentința nr.

3068 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a,

contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundația I. și Fundația C.S.I, în

contradictoriu cu pârâta Curtea Constituțională, prin care solicitau anularea

Deciziei Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 187/1999 privind

accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste,

publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008.

1.2. Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității

acțiunii, invocată de pârâtă, reținând următoarele:

Potrivit art. 142

alin. (1) și (2) din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul

supremației Constituției, judecătorii Curții Constituționale având un statut

constituțional și atribuții bine definite la art. 143-146 din Legea

fundamentală.

De asemenea, reține

prima instanță, potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1992, republicată,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției, este unica autoritate de jurisdicție

constituțională în România și este independentă față de orice altă autoritate

publică și se supune numai Constituției și prezentei legi; conform art. 3 alin.

(2) și (3) din aceeași lege, în exercitarea atribuțiilor care îi revin, Curtea

Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, iar

competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi

contestată de nici o autoritate publică.

Prin urmare, se arată

în considerentele sentinței atacate, Curtea Constituțională este autoritatea de

jurisdicție constituțională, compusă din 9 judecători independenți și

inamovibili care asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor

internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului și

se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost

sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Pe de altă parte, reține

instanța de fond, art. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede că orice persoană care

se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așadar, constată

prima instanță, în sensul Legii contenciosului administrativ, pentru ca

acțiunea să fie admisibilă, trebuie să avem o autoritate publică și un act

administrativ tipic sau asimilat.

În ceea ce privește

autoritatea publică, art. 2 lit. b) teza I, o definește ca fiind orice organ de

stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de

putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, iar în ceea ce

privește jurisdicțiile, art. 2 lit. d) definește actul

administrativ-jurisdicțional ca fiind actul emis de o autoritate administrativă

învestită, prin lege organică, cu atribuții de jurisdicție administrativă

specială, jurisdicția administrativă specială fiind activitatea înfăptuită de o

autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie,

competența de soluționare a unui conflict privind un act administrativ, după o

procedură bazată pe principiile contradictorialității, asigurării dreptului la

apărare și independenței activității administrativ-jurisdicționale.

Legea nr. 47/2002

definește Curtea Constituțională ca fiind unica autoritate de jurisdicție

constituțională în România, independentă față de orice altă autoritate publică

și supunându-se numai Constituției și legii sale de organizare. Or, reține

instanța de fond, în calitate de autoritate de jurisdicție, se constată că nu

avem de-a face cu atribuții de jurisdicție administrativă specială, ci cu o

jurisdicție constituțională, Curtea Constituțională nefiind, deci, o autoritate

administrativă învestită prin lege organică cu atribuții de jurisdicție

administrativă specială.

În ceea ce privește a

doua condiție a competenței de soluționare a unui conflict privind un act

administrativ, prima instanță reține că obiectul jurisdicției constituționale

sunt legile, ordonanțele, regulamentele Parlamentului, tratatelor și

acordurilor internaționale și nu actul administrativ, care este definit,

potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca fiind actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt

asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele

încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a

bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public,

prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute

și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de

contencios administrativ.

Prin urmare,

apreciază instanța de fond, Deciziile Curții Constituționale, ca acte de

jurisdicție constituționale nu vizează acte emise în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care să dea naștere, să

modifice sau să stingă raporturi juridice, ci chiar, potrivit art. 147 din

Constituție, dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare, precum și cele din

regulamente, tratatelor sau acordurilor internaționale, prin analiză raportat

la prevederile constituționale.

Pe de altă parte,

reține prima instanță, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, Deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, în ceea ce privește Deciziile Curții

Constituționale, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prevede că decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie.

sentinței pronunțate de instanța de fond, considerând-o netemeinică și

nelegală, au declarat recurs reclamantele. De asemenea, în ședința de judecată

din 18 iunie 2009, recurentele-reclamante, prin avocat, au invocat excepția de

neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, în integralitatea acesteia, și au formulat cerere de

sesizare a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea

schimbării jurisprudenței actuale, în sensul că, atunci când excepția de

neconstituționalitate este invocată într-o cauză în care Curtea Constituțională

este parte, excepția să fie soluționată pe fond de secțiile unite.

2.1. Motivele

recursului formulat de reclamante, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentele-reclamante

consideră că prevederile art. 52 alin. (1) și art. 126 alin. (6) din

Constituție permit cenzura în fața instanțelor de contencios administrativ a

actelor administrative provenind de la orice autoritate publică, iar nu numai

de la autorități administrative.

Deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii, de unde rezultă că hotărârea

instanței de fond, conform căreia Deciziile Curții Constituționale nu sunt acte

administrative, încalcă prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția

României.

În Decizia Curții

Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la

propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, se arată expres că

în Constituția României sunt prevăzute doar două tipuri de jurisdicții – cele

administrative și cele judiciare (instanțele judecătorești).

A contrario, rezultă

că însăși Curtea Constituțională nu este o jurisdicție, iar deciziile

pronunțate nu sunt acte jurisdicționale.

Singura calificare

posibilă pentru deciziile constituționale este aceea de acte administrative,

cenzurabile de instanțele de contencios administrativ, în condițiile Legii nr.

554/2004 a contenciosului administrativ.

2.2. Excepția de

neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, republicată în M. Of., partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004,

în totalitatea ei.

Dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și însăși Legea nr. 47/1992 în integralitatea

ei, contravin prevederilor art. 147 alin. (4) fraza a II-a din Constituție,

raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 51 din 31 ianuarie 2008.

Excepția de

neconstituționalitate pune în discuție calificarea Curții Constituționale, prin

Legea nr. 47/1992, ca fiind o jurisdicție.

Excepția îndeplinește

condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

2.3. Cererea de

sesizare a secțiilor unite privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În cazul în care s-ar

respecta jurisprudența actuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excepția

de neconstituționalitate ridicată în cauză ar fi trimisă spre soluționare

Curții Constituționale.

Cum aceasta este

parte în proces, ar însemna ca, în cauză, Curtea Constituțională să fie și

judecător și parte, înfrângând exigența de imparțialitate necesară oricărei

jurisdicții.

Se impune revenirea

asupra jurisprudenței actuale a Înaltei Curți și a se restatua că, în mod

excepțional, și anume când însăși Curtea Constituțională este parte într-un

proces în care se ridică o excepție de neconstituționalitate, aceasta nu poate

fi trimisă spre soluționare și nu poate fi judecată de însăși Curtea

Constituțională care nu ar putea fi, în acest caz precis, o instanță

jurisdicțională imparțială.

II. Considerentele

instanței de recurs.

de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale și a cererii de sesizare a secțiilor unite

privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Excepția de

neconstituționalitate ridicată nu îndeplinește condițiile de admisibilitate

prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluționarea

cauzei.

Prin sentința

recurată, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca inadmisibilă, în raport de

prevederile Legii nr. 554/2004, stabilindu-se că decizia a cărei anulare s-a

cerut nu este act administrativ.

Ridicarea excepției

de neconstituționalitate a Legii nr. 47/1992 în integralitatea ei nu are

legătură cu soluționarea cauzei, sub aspectul admisibilității/inadmisibilității

cererii, astfel cum a fost motivată de judecătorul fondului.

Pe cale de

consecință, nici cererea de sesizare a secțiilor unite privind schimbarea

jurisprudenței Înaltei Curți referitoare la soluționarea excepțiilor de

neconstituționalitate nu poate fi primită.

recursul formulat, urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată.

Deciziile pronunțate

de Curtea Constituțională nu se subsumează definiției actului administrativ

prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată și

completată.

Deciziile Curții

Constituționale nu sunt pronunțate în vederea organizării executării legii sau

a executării în concret a legii.

Curtea

Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a ordonanțelor

Guvernului, a tratatelor sau altor acorduri internaționale, precum și a

regulamentelor Parlamentului, soluționează conflictele juridice de natură

constituțională dintre autorități publice, precum și contestațiile care au ca

obiect constituționalitatea unui partid politic (atribuții prevăzute în

Constituția României).

Împrejurarea

reținerii de către prima instanță a faptului că Deciziile Curții

Constituționale nu sunt acte administrative, nu încalcă prevederile art. 147

alin. (4) din Constituție, conform cărora Deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii.

Nu numai dispozițiile

actelor administrative sunt obligatorii pentru subiectele de drept cărora li se

adresează, ci și actele emise de Curtea Constituțională, conform art. 147 alin.

(4) din Constituția României.

Chiar dacă legea

fundamentală nu a prevăzut expres atribuția jurisdicțională a Curții

Constituționale, din analiza atribuțiilor enumerate în Constituție rezultă că

această instituție are o activitate jurisdicțională în materia sa specifică,

aparte de atribuțiile instanțelor judecătorești sau ale autorităților

administrativ-jurisdicționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de

sesizare a Curții Constituționale și a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție cu privire la excepția de neconstituționalitate a Legii nr.

47/1992.

Respinge recursul

declarat de reclamantele A.I.P.P., A.S.L.C., Fundația I. și Fundația C.S.I.

împotriva sentinței nr. 3068 din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2010.