AFFAIRE AĞAOĞLU c. TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Aucune question distincte au regard de l'art. 6;Violation de l'art. 8;Dommage matériel et préjudice moral - constat de violation suffisant
AFFAIRE AĞAOĞLU c. TURQUIE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
AĞAOĞLU c. TURCIA
(Cerere nr. 27310/95)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
6 decembrie 2005
DEFINITIVĂ
06/03/2006
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite de art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi corecții de formă.
În cauza Ağaoğlu c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), constituită într-o cameră compusă din:
Sir Nicolas Bratza, președinte,
MM. J. Casadevall, M. Pellonpää, R. Maruste, S. Pavlovschi, J. Borrego Borrego, judecători,
F. Gölcüklü, judecător ad hoc,
și M. M. O'Boyle, grefier de secțiune,
După ce a deliberat în ședință de cameră pe 15 noiembrie 2005,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 27310/95) adresată împotriva Republicii Turcia și înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia") de către un cetățean al acestui stat, dl. Mehmet Șirin Ağaoğlu („reclamantul"), pe 2 mai 1995 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de Mre Uğur Alacakaptan, İbrahim Özdiler, avocați la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.
Reclamantul susținea în special că a fost victima unei violări a articolului 6 din Convenție datorită lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului care l-a judecat și condamnat, precum și a neconformității procedurii înaintea acestei jurisdicții. El susținea, în plus, că ascultările telefonice efectuate neregulamentar de poliție au prejudiciat dreptul său la respectarea vieții private, în violarea articolului 8 din Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).
Ea a fost atribuită Secțiunii Întâi a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din Regulament. În urma recuzării dlui. Rıza Türmen, judecător ales în reprezentarea Turciei, Guvernul a desemnat dl. Feyyaz Gölcüklü pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).
Prin hotărâre din 28 august 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat din nou componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secțiunii a Patra astfel reorganizate (art. 52 § 1).
PE FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul, Mehmet Șirin Ağaoğlu, este cetățean turc născut în 1945 și rezident la Istanbul.
Pe 20 septembrie 1991, patruspreze pachete de heroină destinate exportului au fost confiscate dintr-un camion la Istanbul.
Pe 21 septembrie 1991, mai multe persoane, inclusiv B.K., H.H. și reclamantul, au fost arestate și plasate în arest preventiv în legătură cu această cauză.
Pe 25 septembrie 1991, în timpul interogatoriului de poliție, inculpatul principal, B.K., a mărturisit că heroina în cauză i-a fost procurată de H.H. și că reclamantul a acționat ca intermediar.
Dimpotrivă, reclamantul a contestat energic faptele imputate de poliție.
Pe 2 octombrie 1991, un proces-verbal referitor la operațiunea de poliție desfășurată în această cauză a fost întocmit și semnat de o sută trei agenți de poliție. În el era menționat că reclamantul a avut cu B.K. mai multe convorbiri telefonice codificate care se refereau la livrarea heroeinei în cauză.
Pe 4 octombrie 1991, B.K. și-a reiterat în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din Istanbul („procurorul" – „curtea de securitate a statului") declarația pe care o făcuse poliției.
În aceeași zi, reclamantul și ceilalți inculpați au fost prezentați judecătorului asesor al curții de securitate a statului din Istanbul. B.K. a recunoscut acuzațiile care îi erau aduse, dar și-a retras declarația prin care denunța reclamantul, precizând că a fost dată sub constrângere.
În fața judecătorului, reclamantul a negat acuzațiile aduse împotriva lui și a explicat că a telefonat lui B.K. pentru a-i cumpăra valută străină pentru a plăti o operație chirurgicală în străinătate.
După ce a ascultat reclamantul, judecătorul asesor a ordonat eliberarea sa provizorie.
De asemenea, pe 4 octombrie 1991, parchetul a trimis coaccuzații B.K. și H.H. la biroul de medicină legală din Istanbul pentru a fi supuși unui examen destinat a verifica dacă au fost torturați în timpul arestului preventiv. Rapoartele medicale întocmite în această ocazie au menționat urme de vânătăi pe corpul persoanelor în cauză.
Parchetul lângă curtea de securitate a statului din Istanbul a intentat, printre altele împotriva reclamantului, o acțiune penală pentru trafic organizat de stupefiante.
În cursul ședințelor înaintea curții de securitate a statului, coaccuzații B.K. și H.H. au declarat în mai multe rânduri că au fost supuși unor maltrăări în timpul arestului preventiv și că au fost constrânși să semneze în fața poliției declarații ale căror conținut nu îl cunoșteau. Reclamantul, susținând că ascultările telefonice efectuate neregulamentar între el și B.K. nu trebuie să constituie o dovadă împotriva lui, a respins acuzațiile aduse împotriva lui.
Pe 9 martie 1992, curtea a ascultat șase polițiști dintre cei care au semnat proces-ul verbal al operațiunii. Din mărturiile lor, rezulta că doar adjunctul de comisar M.Y. a fost prezent pe tot parcursul operațiunii. Într-adevăr, acesta a declarat în fața curții că, cu excepția lui și a echipei sale, ceilalți polițiști nu au participat la operațiune și au semnat proces-ul verbal pentru a obține o primă (conform articolului 60 din legea nr. 1919, în cazul confiscării de produse ilicite, în special stupefiante, persoanele care avertizează poliția, precum și cele care efectuează confiscarea primesc o primă din statul). M.Y. a precizat, de asemenea, că arestarea reclamantului era bazată pe o suspiciune, deoarece numele lui a fost notat în ascultările telefonice.
Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 1994, curtea de securitate a statului a declarat, printre altele, reclamantul vinovat de faptele imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de 18 ani de închisoare și o amendă de 3.898.350.000 lire turcești (TRL). Și-a întemeiat condamnarea pe două elemente de probă: conversațiile telefonice codificate între B.K. și reclamant, relatate în proces-ul verbal din 2 octombrie 1991, care permițeau să se creadă că B.K. procura heroina în cauză și mărturisirile lui B.K. atât în timpul interogatoriului de poliție cât și în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din Istanbul.
Pe 9 martie 1994, reclamantul și coaccuzații săi au declarat cale de cassație împotriva sentinței din 20 ianuarie 1994. Reclamantul a susținut că elementele pe care se baza condamnarea lui, în special conversațiile telefonice, decodificate în cursul declarației lui B.K. obținute sub constrângere în incinta poliției, nu aveau nicio valoare probatorie.
Printr-o hotărâre din 5 mai 1994, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță în toate dispozițiile sale, în timp ce procurorul general lângă această jurisdicție, în avizul sa asupra recursului reclamantului, a cerut achitarea. Ea a spus, printr-o formulare globală, că argumentele invocate de persoana în cauză erau lipsite de temei.
Reclamantul a înaintat o cerere procurorului general lângă curtea de securitate a statului pentru a forma opoziție împotriva hotărârii din 5 mai 1994. Procurorul general a acceptat această cerere și, pe 13 iunie 1994, a format opoziție în fața camerelor criminale reunite ale Curții de Casație. El a declarat în special că declarația lui B.K., pretins obținută de poliție sub constrângere, nu ar fi trebuit să fie reținută ca probă împotriva reclamantului. Într-adevăr, B.K. și-a retras declarația dată poliției cu privire la reclamant în fața curții de securitate a statului din Istanbul și nu existau alte elemente probante în dosar împotriva persoanei în cauză.
Printr-o hotărâre din 3 octombrie 1994, camerele reunite ale Curții de Casație au respins, printr-o formulare globală, opoziția procurorului general.
Reclamantul a cerut procurorului general lângă Curtea de Casație să introducă un recurs în reparație a hotărârii din 3 octombrie 1993. Urmând acestei cereri, procurorul general a sesizat, pe 1 decembrie 1994, camerele criminale reunite și a cerut achitarea reclamantului. El a susținut pe de o parte că declarațiile coaccuzaților, reținute ca probă împotriva reclamantului, nu erau deloc concordante sau relevante, contrar ceea ce judecătorii de fond aveau estimat. El a considerat, în plus, că ascultările telefonice efectuate între reclamant și B.K., admise ca element de probă, nu erau nici legale nici credibile. Nicio contra-expertiză nu a fost efectuată pentru a verifica în special identitatea persoanelor ascultate. De altfel, proces-ul verbal al operațiunii a fost pregătit doisprezece zile după incident și semnat de polițiști care speră să primească o primă, în timp ce nu au participat la operațiune.
Printr-o hotărâre din 26 decembrie 1994, camerele criminale reunite ale Curții de Casație au respins acest recurs, pe motiv că hotărârea atacată nu conținea erori de procedură sau apreciere.
Curtea care a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare a emis, de asemenea, un mandat de arestare împotriva reclamantului, care nu și-a executat încă pedeapsa.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Legislația care reglementează organizația judiciară a cursurilor de securitate a statului
La epoca faptelor, adică înainte de reforma din 18 iunie 1999, pasajul relevant al articolului 143 din Constituție care reglementează organizația judiciară a cursurilor de securitate a statului era redactat după cum urmează:
„Sunt instituite curți de securitate a statului responsabile cu judecarea infracțiunilor comise împotriva Republicii – ale căror caracteristici sunt enumerate în Constituție – împotriva integrității teritoriale a statului sau a unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și a infracțiunilor care afectează direct securitatea internă sau externă a statului.
Curtea de securitate a statului se compune dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de substituit.
Președintele, un membru titular, un membru suppleant și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite de legi speciale, dintre judecătorii și procurorii Republicii de prim rang, un titular și un suppleant dintre judecătorii militari de prim rang, și substituții dintre procurorii Republicii și judecătorii militari.
Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai cursurilor de securitate a statului sunt numiți pentru o perioadă de patru ani, reînnoibilă.
Curtea de Casație cunoaște de apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de cursurile de securitate a statului (...)"
Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 relativ la înființarea cursurilor de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, care dispunea:
„(...) Curtea de securitate a statului se compune dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru suppleant, un procuror al Republicii și un număr suficient de substituit.
Președintele, doi membri titulari, un membru suppleant și procurorul Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, substituții dintre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de Înaltul Consiliu al Magistraturii, conform procedurii definite în legea specială. Mandatul lor este reînnoibil (...)"
Cursurile de securitate a statului au fost definitivement suprimate de legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial pe 30 iunie 2004.
B. Codul de procedură penală
art. 91 aplicabil confiscării de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților este redactat după cum urmează:
„Scrisorile și telegramele adresate unui inculpat pot fi confiscate la oficiul poștal. Scrisorile, telegramele și alte mesaje al căror conținut ar putea prezenta interes pentru anchetă pot fi, de asemenea, confiscate".
art. 92 condiționează confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje de o decizie judiciară. El se citește după cum urmează:
„Apele confiscări nu pot fi efectuate decât cu autorizația judecătorului (...) sau a procurorului Republicii (...);
(...)
Dacă operațiunea de confiscare ordonată de procurorul Republicii (...) nu a fost aprobată de judecător în termen de trei zile, ea va fi considerată nulă.
(...)".
PE DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține că curtea de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu era un „tribunal independent și imparțial" susceptibil de a-i garantiza un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul acestei jurisdicții.
El contestă, de asemenea, neconformitatea procedurii înaintea acestei jurisdicții. Se plânge, în acest sens, de a fi fost urmărit pe baza informațiilor furnizate de un martor anonim pe care nu a putut face să fie interogat, precum și de înregistrările secrete ale conversațiilor sale telefonice. El susține, în plus, că nu a beneficiat de asistența unui avocat în cursul anchetei preliminare și că a fost condamnat pe baza mărturisirilor pe care poliția le-a extors sub constrângere a doi coaccuzați.
El vede în aceasta o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 b), c) și d) din Convenție, ale căror pasaje relevante se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil, publicul (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei (...)
Orice inculpat are dreptul, în special, la:
(...)
b) să dispună de timp și de facilități necesare pentru pregătirea apărării sale;
c) să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător de alegerea sa (...);
d) să interogeze sau să facă interogați martori ai acuzării și să obțină citarea și interogarea martorii apărării în aceleași condiții ca și martori ai acuzării;
(...)"
A. Privind independența și imparțialitatea curții de securitate a statului
Guvernul amintește că cursurile de securitate a statului au fost instituite de art. 143 din Constituție și că funcționarea și procedura lor erau reglementate de legea nr. 2485. Aceste curți erau competente să judece infracțiunile aduse împotriva indivizibilității statului, ordinii democratice și securității interne și externe a statului. Hotărârile pronunțate de aceste curți erau supuse controlului Curții de Casație. Guvernul precizează că aceste curți au fost instituite după modelul cursurilor franceze de securitate a statului și că există, de altfel, în cițiva alți țări. Aceste curți erau specializate pentru a cunoaște de crime teroriste.
De altfel, Guvernul susține că legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 a modificat componența cursurilor de securitate a statului, magistratul militar care funcționa în cadrul lor fiind înlocuit cu un judecător civil.
Reclamantul contestă tezele Guvernului și reiterează grievul său conform căruia aceste curți nu erau independente și imparțiale.
Curtea amintește că, în hotărârile Incal c. Turcia (9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV) și Çıraklar c. Turcia (28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII), ea a examinat deja grievuri similare celor ridicate în prezenta cauză. Ea a remarcat în special că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care funcționau în cadrul cursurilor de securitate a statului ridicau îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea lor (Incal, precizată, p. 1571, § 68). Ea a evidențiat astfel că persoanele în cauză erau militari care continuau să aparțină armatei, deci puterii executive, că rămâneau supuse disciplinei militare și era supuși evaluării de către armată în acest sens, că desemnarea și numirea lor necesitau într-o măsură largă intervenția administrației și a armatei și, în sfârșit, că mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și putea fi reînnoit.
Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la concluzia la care a ajuns cu privire la dl. İncal sau dl. Çıraklar care, ca și reclamantul, erau civili. În prezenta cauză, este ușor de înțeles că reclamantul, care comparaț în fața unei curți de securitate a statului pentru trafic ilicit de stupefiante – unul din mijloacele de finanțare ale grupurilor teroriste care prejudiciază securitatea statului – a temut să comparața în fața judecătorilor dintre care unii erau ofițeri de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, el putea în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Istanbul se lasă indus în eroare de considerații străine naturii cauzei sale. Se poate deci considera că îndoielile hrănite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții erau obiectiv justificate (hotărâra Incal, precizată, p. 1573, § 72 in fine).
Prin urmare, Curtea concluzionează că curtea de securitate a statului din Istanbul, atunci când l-a judecat și condamnat pe reclamant, nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
B. Privind echitatea procedurii
Curtea amintește că a mai judecat în cauze similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, garantiza un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.
Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a vedea cauza sa judecată de către un tribunal independent și imparțial la care ajunge Curtea, ea consideră că nu este necesară examinarea prezentului grief (a se vedea, printre altele, Çıraklar, precizată, p. 3074, §§ 44-45).
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
Reclamantul susține că ascultarea de către poliție a comunicațiilor sale telefonice, pentru care judecătorul a dat autorizația doar a posteriori, a constituit o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private.
El invocă art. 8 din Convenție, ale cărui pasaje relevante se citesc după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, domiciliului și corespondenței sale (...)
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de legea și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății (...)"
A. Privind aplicabilitatea articolului 8 din Convenție
Curtea amintește că din jurisprudența sa rezultă în mod clar că apelurile telefonice originare din domiciliu sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată" și „corespondență" figurând la art. 8 (hotărârile Klass și alții c. Germania din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, § 41, Malone c. Regatul Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64, Kruslin c. Franța și Huvig c. Franța din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, respectiv).
B. Privind respectarea articolului 8 din Convenție
Reclamantul vede în interceptarea conversațiilor sale telefonice o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private contrară articolului 8. După el, măsura litigioasă nu avea, la epoca faptelor, nicio bază legală în dreptul turc.
El susține, de asemenea, că ascultările telefonice au fost efectuate în temeiul articolelor 91 și 92 din codul de procedură penală, aplicate prin analogie la interceptarea comunicațiilor telefonice, în timp ce articolele sus-menționate vizează confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților. Reclamantul consideră că această aplicare prin analogie făcută de tribunale nu poate în niciun caz legitima ascultările telefonice litigioase.
Reclamantul susține, în fine, că comunicațiile sale au fost interceptate de poliție pe 16, 17 și 18 septembrie 1991 și că o decizie judiciară cu privire la ele a intervenit doar pe 19 septembrie 1991. Deci concluzionează că interceptarea litigioasă a acestor comunicații a fost efectuată în mod ilegal.
Guvernul susține că ingerința în cauză avea o bază legală, în caz special articolele 91 și 92 din codul de procedură penală. El subliniază, de altfel, că în cauza de fapt ascultările telefonice aveau scopul apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor penale.
El precizează, de altfel, că supravegherea liniei telefonice a reclamantului a făcut obiectul unei decizii a curții de securitate a statului din Istanbul pe 19 septembrie 1991, care autoriza punerea pe ascultare a două linii telefonice, inclusiv pe cea a reclamantului, pentru o perioadă de o lună. După Guvern, această interceptare avea scopul de a strânge probe în cadrul unui trafic organizat de stupefiante la scară internațională.
Guvernul susține, în fine, că decizia judiciară din 19 septembrie 1991 valida ascultările telefonice litigioase efectuate pe 16, 17 și 18 septembrie, în virtutea celui de-al treilea paragraf al articolului 92 din codul de procedură penală (§34 mai sus).
Curtea observă în prezenta cauză că ascultările telefonice efectuate în cursul unei anchete de poliție privind un trafic organizat de stupefiante și care a dus la deschiderea urmăririi penale împotriva reclamantului constituiau incontestabil o ingerință în drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 § 1 din Convenție. Problema fundamentală constă în a determina dacă această ingerință se justifică cu privire la art. 8 § 2, în special dacă acestea erau „prevăzute de legea" și „necesare într-o societate democratică" pentru urmărirea unuia din scopurile enumerate în acel paragraf.
Curtea amintește că expresia „prevăzută de legea" impune nu numai respectarea dreptului intern ci privește și calitatea legii care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului. În contextul supravegherii secrete exercitate de autorități publice, în caz special de poliție, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerințelor arbitrare în exercitarea dreptului unui individ cu privire la art. 8. De altfel, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a indica persoanelor în mod corespunzător în ce circumstanțe și sub ce condiții ea autorizează autoritățile publice să ia asemenea măsuri secrete (a se vedea, printre altele, Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000‑V).
Curtea constată că la epoca faptelor prezentei cauze, nu exista niciun text legal care să reglementeze clar ascultările telefonice. Regulamentul de aplicare al legii nr. 4422 privind lupta împotriva organizațiilor criminale cu scop lucrativ din 2001 reglementează acum acest domeniu. În circumstanțele cauzei de fapt, decizia judecătorului, autorizând, în plus, a posteriori aceste ascultări, era bazată pe dispozițiile codului de procedură penală vizând confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților, aplicate prin analogie.
Nu se poate deci considera că ingerința pusă în cauză în prezenta cauză era „prevăzută de legea" în sensul articolului 8 § 2 din Convenție. A fost deci o încălcare a articolului 8 pe acest punct. În lumina acestei concluzii, Curtea nu se vede chemată să determine dacă ingerința era necesară într-o societate democratică pentru urmărirea unuia din scopurile enumerate la §2 al articolului 8 (hotărâra Khan, precizată, § 28).
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție, „Dacă Curtea declară că au fost încălcate Convenția sau Protocoalele sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante înalte nu permite decât ștergerea incompletă a consecințelor încălcării, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudicii
Reclamantul cere Curții să constate încălcările Convenției pe care le susține și să indice măsuri de reparație în dreptul intern. El nu formează nicio pretenție pentru prejudicii materiale sau daune morale.
Guvernul nu se pronunță.
Curtea consideră, având în vedere circumstanțele cauzei, că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu eventual suferit de reclamant.
De altfel, pentru Curte, atunci când un particular, ca în prezenta cauză, a fost condamnat de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de a remedia încălcarea constatată (Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005‑..., și Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003).
B. Cheltuieli și costuri
Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate înaintea organelor Convenției și/sau jurisdicțiilor interne, și o asemenea problemă nu necesită un examen din oficiu (a se vedea Colacioppo c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 197-D, p. 52, § 16).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului din Istanbul;
Declară că nu este necesară examinarea celorlalte grievuri bazate pe art. 6 din Convenție;
Declară că a fost încălcat art. 8 din Convenție;
Declară că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu eventual suferit de reclamant.
Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 6 decembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament.
Michael O'Boyle
Nicolas Bratza
Grefier
Președinte