Ağaoğlu împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 27310/95) adresată împotriva Republicii Turcia și înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia") de către un cetățean al acestui stat, dl. Mehmet Șirin Ağaoğlu („reclamantul"), pe 2 mai 1995 în temeiul articolului 25 anterior din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Mre Uğur Alacakaptan, İbrahim Özdiler, avocați la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul susținea în special că a fost victima unei violări a articolului 6 din Convenție datorită lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului care l-a judecat și condamnat, precum și a neconformității procedurii înaintea acestei jurisdicții. El susținea, în plus, că ascultările telefonice efectuate neregulamentar de poliție au prejudiciat dreptul său la respectarea vieții private, în violarea articolului 8 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Ea a fost atribuită Secțiunii Întâi a Curții (art. 52 § 1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera responsabilă cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din Regulament. În urma recuzării dlui. Rıza Türmen, judecător ales în reprezentarea Turciei, Guvernul a desemnat dl. Feyyaz Gölcüklü pentru a funcționa în calitate de judecător ad hoc (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).

Prin hotărâre din 28 august 2001, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat din nou componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Prezenta cerere a fost atribuită Secțiunii a Patra astfel reorganizate (art. 52 § 1). PE FAPT

Pe 20 septembrie 1991, patruspreze pachete de heroină destinate exportului au fost confiscate dintr-un camion la Istanbul.

Pe 21 septembrie 1991, mai multe persoane, inclusiv B.K., H.H. și reclamantul, au fost arestate și plasate în arest preventiv în legătură cu această cauză.

Pe 25 septembrie 1991, în timpul interogatoriului de poliție, inculpatul principal, B.K., a mărturisit că heroina în cauză i-a fost procurată de H.H. și că reclamantul a acționat ca intermediar.

Dimpotrivă, reclamantul a contestat energic faptele imputate de poliție.

Pe 2 octombrie 1991, un proces-verbal referitor la operațiunea de poliție desfășurată în această cauză a fost întocmit și semnat de o sută trei agenți de poliție. În el era menționat că reclamantul a avut cu B.K. mai multe convorbiri telefonice codificate care se refereau la livrarea heroeinei în cauză.

Pe 4 octombrie 1991, B.K. și-a reiterat în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din Istanbul („procurorul" – „curtea de securitate a statului") declarația pe care o făcuse poliției.

În aceeași zi, reclamantul și ceilalți inculpați au fost prezentați judecătorului asesor al curții de securitate a statului din Istanbul. B.K. a recunoscut acuzațiile care îi erau aduse, dar și-a retras declarația prin care denunța reclamantul, precizând că a fost dată sub constrângere.

În fața judecătorului, reclamantul a negat acuzațiile aduse împotriva lui și a explicat că a telefonat lui B.K. pentru a-i cumpăra valută străină pentru a plăti o operație chirurgicală în străinătate.

După ce a ascultat reclamantul, judecătorul asesor a ordonat eliberarea sa provizorie.

De asemenea, pe 4 octombrie 1991, parchetul a trimis coaccuzații B.K. și H.H. la biroul de medicină legală din Istanbul pentru a fi supuși unui examen destinat a verifica dacă au fost torturați în timpul arestului preventiv. Rapoartele medicale întocmite în această ocazie au menționat urme de vânătăi pe corpul persoanelor în cauză.

Parchetul lângă curtea de securitate a statului din Istanbul a intentat, printre altele împotriva reclamantului, o acțiune penală pentru trafic organizat de stupefiante.

În cursul ședințelor înaintea curții de securitate a statului, coaccuzații B.K. și H.H. au declarat în mai multe rânduri că au fost supuși unor maltrăări în timpul arestului preventiv și că au fost constrânși să semneze în fața poliției declarații ale căror conținut nu îl cunoșteau. Reclamantul, susținând că ascultările telefonice efectuate neregulamentar între el și B.K. nu trebuie să constituie o dovadă împotriva lui, a respins acuzațiile aduse împotriva lui.

Pe 9 martie 1992, curtea a ascultat șase polițiști dintre cei care au semnat proces-ul verbal al operațiunii. Din mărturiile lor, rezulta că doar adjunctul de comisar M.Y. a fost prezent pe tot parcursul operațiunii. Într-adevăr, acesta a declarat în fața curții că, cu excepția lui și a echipei sale, ceilalți polițiști nu au participat la operațiune și au semnat proces-ul verbal pentru a obține o primă (conform articolului 60 din legea nr. 1919, în cazul confiscării de produse ilicite, în special stupefiante, persoanele care avertizează poliția, precum și cele care efectuează confiscarea primesc o primă din statul). M.Y. a precizat, de asemenea, că arestarea reclamantului era bazată pe o suspiciune, deoarece numele lui a fost notat în ascultările telefonice.

Printr-o hotărâre din 20 ianuarie 1994, curtea de securitate a statului a declarat, printre altele, reclamantul vinovat de faptele imputate și l-a condamnat la o pedeapsă de 18 ani de închisoare și o amendă de 3.898.350.000 lire turcești (TRL). Și-a întemeiat condamnarea pe două elemente de probă: conversațiile telefonice codificate între B.K. și reclamant, relatate în proces-ul verbal din 2 octombrie 1991, care permițeau să se creadă că B.K. procura heroina în cauză și mărturisirile lui B.K. atât în timpul interogatoriului de poliție cât și în fața procurorului Republicii lângă curtea de securitate a statului din Istanbul.

Pe 9 martie 1994, reclamantul și coaccuzații săi au declarat cale de cassație împotriva sentinței din 20 ianuarie 1994. Reclamantul a susținut că elementele pe care se baza condamnarea lui, în special conversațiile telefonice, decodificate în cursul declarației lui B.K. obținute sub constrângere în incinta poliției, nu aveau nicio valoare probatorie.

Printr-o hotărâre din 5 mai 1994, Curtea de Casație a confirmat sentința de primă instanță în toate dispozițiile sale, în timp ce procurorul general lângă această jurisdicție, în avizul sa asupra recursului reclamantului, a cerut achitarea. Ea a spus, printr-o formulare globală, că argumentele invocate de persoana în cauză erau lipsite de temei.

Reclamantul a înaintat o cerere procurorului general lângă curtea de securitate a statului pentru a forma opoziție împotriva hotărârii din 5 mai 1994. Procurorul general a acceptat această cerere și, pe 13 iunie 1994, a format opoziție în fața camerelor criminale reunite ale Curții de Casație. El a declarat în special că declarația lui B.K., pretins obținută de poliție sub constrângere, nu ar fi trebuit să fie reținută ca probă împotriva reclamantului. Într-adevăr, B.K. și-a retras declarația dată poliției cu privire la reclamant în fața curții de securitate a statului din Istanbul și nu existau alte elemente probante în dosar împotriva persoanei în cauză.

Printr-o hotărâre din 3 octombrie 1994, camerele reunite ale Curții de Casație au respins, printr-o formulare globală, opoziția procurorului general.

Reclamantul a cerut procurorului general lângă Curtea de Casație să introducă un recurs în reparație a hotărârii din 3 octombrie 1993. Urmând acestei cereri, procurorul general a sesizat, pe 1 decembrie 1994, camerele criminale reunite și a cerut achitarea reclamantului. El a susținut pe de o parte că declarațiile coaccuzaților, reținute ca probă împotriva reclamantului, nu erau deloc concordante sau relevante, contrar ceea ce judecătorii de fond aveau estimat. El a considerat, în plus, că ascultările telefonice efectuate între reclamant și B.K., admise ca element de probă, nu erau nici legale nici credibile. Nicio contra-expertiză nu a fost efectuată pentru a verifica în special identitatea persoanelor ascultate. De altfel, proces-ul verbal al operațiunii a fost pregătit doisprezece zile după incident și semnat de polițiști care speră să primească o primă, în timp ce nu au participat la operațiune.

Printr-o hotărâre din 26 decembrie 1994, camerele criminale reunite ale Curții de Casație au respins acest recurs, pe motiv că hotărârea atacată nu conținea erori de procedură sau apreciere. Curtea care a condamnat reclamantul la o pedeapsă de închisoare a emis, de asemenea, un mandat de arestare împotriva reclamantului, care nu și-a executat încă pedeapsa.

La epoca faptelor, adică înainte de reforma din 18 iunie 1999, pasajul relevant al articolului 143 din Constituție care reglementează organizația judiciară a cursurilor de securitate a statului era redactat după cum urmează: „Sunt instituite curți de securitate a statului responsabile cu judecarea infracțiunilor comise împotriva Republicii – ale căror caracteristici sunt enumerate în Constituție – împotriva integrității teritoriale a statului sau a unității indivizibile a națiunii și împotriva ordinii libere și democratice, precum și a infracțiunilor care afectează direct securitatea internă sau externă a statului. Curtea de securitate a statului se compune dintr-un președinte, doi membri titulari, doi membri supleanți, un procuror și un număr suficient de substituit. Președintele, un membru titular, un membru suppleant și procurorul sunt aleși, conform procedurilor definite de legi speciale, dintre judecătorii și procurorii Republicii de prim rang, un titular și un suppleant dintre judecătorii militari de prim rang, și substituții dintre procurorii Republicii și judecătorii militari. Președinții și membrii titulari și supleanți (...) ai cursurilor de securitate a statului sunt numiți pentru o perioadă de patru ani, reînnoibilă. Curtea de Casație cunoaște de apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de cursurile de securitate a statului (...)"

Legea nr. 4388 din 18 iunie 1999 relativ la înființarea cursurilor de securitate a statului a modificat art. 143 din Constituție, care dispunea: „(...) Curtea de securitate a statului se compune dintr-un președinte, doi membri titulari, un membru suppleant, un procuror al Republicii și un număr suficient de substituit. Președintele, doi membri titulari, un membru suppleant și procurorul Republicii sunt numiți dintre judecătorii și procurorii de prim rang, substituții dintre procurorii altor ranguri, pentru patru ani, de Înaltul Consiliu al Magistraturii, conform procedurii definite în legea specială. Mandatul lor este reînnoibil (...)"

Cursurile de securitate a statului au fost definitivement suprimate de legea nr. 5190 din 16 iunie 2004, publicată în Jurnalul Oficial pe 30 iunie 2004. B. Codul de procedură penală 33. art. 91 aplicabil confiscării de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților este redactat după cum urmează: „Scrisorile și telegramele adresate unui inculpat pot fi confiscate la oficiul poștal. Scrisorile, telegramele și alte mesaje al căror conținut ar putea prezenta interes pentru anchetă pot fi, de asemenea, confiscate". 34. art. 92 condiționează confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje de o decizie judiciară. El se citește după cum urmează: „Apele confiscări nu pot fi efectuate decât cu autorizația judecătorului (...) sau a procurorului Republicii (...); (...) Dacă operațiunea de confiscare ordonată de procurorul Republicii (...) nu a fost aprobată de judecător în termen de trei zile, ea va fi considerată nulă. (...)". PE DREPT

Guvernul amintește că cursurile de securitate a statului au fost instituite de art. 143 din Constituție și că funcționarea și procedura lor erau reglementate de legea nr. 2485. Aceste curți erau competente să judece infracțiunile aduse împotriva indivizibilității statului, ordinii democratice și securității interne și externe a statului. Hotărârile pronunțate de aceste curți erau supuse controlului Curții de Casație. Guvernul precizează că aceste curți au fost instituite după modelul cursurilor franceze de securitate a statului și că există, de altfel, în cițiva alți țări. Aceste curți erau specializate pentru a cunoaște de crime teroriste.

De altfel, Guvernul susține că legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 a modificat componența cursurilor de securitate a statului, magistratul militar care funcționa în cadrul lor fiind înlocuit cu un judecător civil.

Reclamantul contestă tezele Guvernului și reiterează grievul său conform căruia aceste curți nu erau independente și imparțiale.

Curtea amintește că, în hotărârile Incal c. Turcia (9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV) și Çıraklar c. Turcia (28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII), ea a examinat deja grievuri similare celor ridicate în prezenta cauză. Ea a remarcat în special că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care funcționau în cadrul cursurilor de securitate a statului ridicau îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea lor (Incal, precizată, p. 1571, § 68). Ea a evidențiat astfel că persoanele în cauză erau militari care continuau să aparțină armatei, deci puterii executive, că rămâneau supuse disciplinei militare și era supuși evaluării de către armată în acest sens, că desemnarea și numirea lor necesitau într-o măsură largă intervenția administrației și a armatei și, în sfârșit, că mandatul lor ca judecător la curtea de securitate a statului era de patru ani și putea fi reînnoit.

Curtea nu vede niciun motiv să se abată de la concluzia la care a ajuns cu privire la dl. İncal sau dl. Çıraklar care, ca și reclamantul, erau civili. În prezenta cauză, este ușor de înțeles că reclamantul, care comparaț în fața unei curți de securitate a statului pentru trafic ilicit de stupefiante – unul din mijloacele de finanțare ale grupurilor teroriste care prejudiciază securitatea statului – a temut să comparața în fața judecătorilor dintre care unii erau ofițeri de carieră aparținând magistraturii militare. Din acest motiv, el putea în mod legitim să se teamă că curtea de securitate a statului din Istanbul se lasă indus în eroare de considerații străine naturii cauzei sale. Se poate deci considera că îndoielile hrănite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții erau obiectiv justificate (hotărâra Incal, precizată, p. 1573, § 72 in fine).

Prin urmare, Curtea concluzionează că curtea de securitate a statului din Istanbul, atunci când l-a judecat și condamnat pe reclamant, nu era un tribunal independent și imparțial în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. B. Privind echitatea procedurii

Curtea amintește că a mai judecat în cauze similare că un tribunal al cărui lipsă de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în niciun caz, garantiza un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.

Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului de a vedea cauza sa judecată de către un tribunal independent și imparțial la care ajunge Curtea, ea consideră că nu este necesară examinarea prezentului grief (a se vedea, printre altele, Çıraklar, precizată, p. 3074, §§ 44-45).

Curtea amintește că din jurisprudența sa rezultă în mod clar că apelurile telefonice originare din domiciliu sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată" și „corespondență" figurând la art. 8 (hotărârile Klass și alții c. Germania din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, § 41, Malone c. Regatul Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64, Kruslin c. Franța și Huvig c. Franța din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, respectiv). B. Privind respectarea articolului 8 din Convenție

Reclamantul vede în interceptarea conversațiilor sale telefonice o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private contrară articolului 8. După el, măsura litigioasă nu avea, la epoca faptelor, nicio bază legală în dreptul turc.

El susține, de asemenea, că ascultările telefonice au fost efectuate în temeiul articolelor 91 și 92 din codul de procedură penală, aplicate prin analogie la interceptarea comunicațiilor telefonice, în timp ce articolele sus-menționate vizează confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților. Reclamantul consideră că această aplicare prin analogie făcută de tribunale nu poate în niciun caz legitima ascultările telefonice litigioase.

Reclamantul susține, în fine, că comunicațiile sale au fost interceptate de poliție pe 16, 17 și 18 septembrie 1991 și că o decizie judiciară cu privire la ele a intervenit doar pe 19 septembrie 1991. Deci concluzionează că interceptarea litigioasă a acestor comunicații a fost efectuată în mod ilegal.

Guvernul susține că ingerința în cauză avea o bază legală, în caz special articolele 91 și 92 din codul de procedură penală. El subliniază, de altfel, că în cauza de fapt ascultările telefonice aveau scopul apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor penale.

El precizează, de altfel, că supravegherea liniei telefonice a reclamantului a făcut obiectul unei decizii a curții de securitate a statului din Istanbul pe 19 septembrie 1991, care autoriza punerea pe ascultare a două linii telefonice, inclusiv pe cea a reclamantului, pentru o perioadă de o lună. După Guvern, această interceptare avea scopul de a strânge probe în cadrul unui trafic organizat de stupefiante la scară internațională.

Guvernul susține, în fine, că decizia judiciară din 19 septembrie 1991 valida ascultările telefonice litigioase efectuate pe 16, 17 și 18 septembrie, în virtutea celui de-al treilea paragraf al articolului 92 din codul de procedură penală (§34 mai sus).

Curtea observă în prezenta cauză că ascultările telefonice efectuate în cursul unei anchete de poliție privind un trafic organizat de stupefiante și care a dus la deschiderea urmăririi penale împotriva reclamantului constituiau incontestabil o ingerință în drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 § 1 din Convenție. Problema fundamentală constă în a determina dacă această ingerință se justifică cu privire la art. 8 § 2, în special dacă acestea erau „prevăzute de legea" și „necesare într-o societate democratică" pentru urmărirea unuia din scopurile enumerate în acel paragraf.

Curtea amintește că expresia „prevăzută de legea" impune nu numai respectarea dreptului intern ci privește și calitatea legii care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului. În contextul supravegherii secrete exercitate de autorități publice, în caz special de poliție, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerințelor arbitrare în exercitarea dreptului unui individ cu privire la art. 8. De altfel, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a indica persoanelor în mod corespunzător în ce circumstanțe și sub ce condiții ea autorizează autoritățile publice să ia asemenea măsuri secrete (a se vedea, printre altele, Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000‑V).

Curtea constată că la epoca faptelor prezentei cauze, nu exista niciun text legal care să reglementeze clar ascultările telefonice. Regulamentul de aplicare al legii nr. 4422 privind lupta împotriva organizațiilor criminale cu scop lucrativ din 2001 reglementează acum acest domeniu. În circumstanțele cauzei de fapt, decizia judecătorului, autorizând, în plus, a posteriori aceste ascultări, era bazată pe dispozițiile codului de procedură penală vizând confiscarea de scrisori, telegrame și alte mesaje adresate inculpaților, aplicate prin analogie.

Nu se poate deci considera că ingerința pusă în cauză în prezenta cauză era „prevăzută de legea" în sensul articolului 8 § 2 din Convenție. A fost deci o încălcare a articolului 8 pe acest punct. În lumina acestei concluzii, Curtea nu se vede chemată să determine dacă ingerința era necesară într-o societate democratică pentru urmărirea unuia din scopurile enumerate la §2 al articolului 8 (hotărâra Khan, precizată, § 28).

Reclamantul cere Curții să constate încălcările Convenției pe care le susține și să indice măsuri de reparație în dreptul intern. El nu formează nicio pretenție pentru prejudicii materiale sau daune morale.

Guvernul nu se pronunță.

Curtea consideră, având în vedere circumstanțele cauzei, că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu eventual suferit de reclamant.

De altfel, pentru Curte, atunci când un particular, ca în prezenta cauză, a fost condamnat de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă în principiu un mijloc corespunzător de a remedia încălcarea constatată (Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005‑..., și Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate înaintea organelor Convenției și/sau jurisdicțiilor interne, și o asemenea problemă nu necesită un examen din oficiu (a se vedea Colacioppo c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 197-D, p. 52, § 16). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a curții de securitate a statului din Istanbul; 2. Declară că nu este necesară examinarea celorlalte grievuri bazate pe art. 6 din Convenție; 3. Declară că a fost încălcat art. 8 din Convenție; 4. Declară că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu eventual suferit de reclamant. Făcută în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 6 decembrie 2005 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Michael O'Boyle Nicolas Bratza Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 27310/95) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Mehmet Șirin Ağaoğlu (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 2 mai 1995 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M e Uğur Alacakaptan, İbrahim Özdiler, avocats à İstanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant alléguait en particulier avoir été victime d’une violation de l’article 6 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat qui l’avait jugé et condamné ainsi que de l’iniquité de la procédure devant cette même juridiction. Il soutenait en outre que les écoutes téléphoniques irrégulièrement effectuées par la police avaient porté atteinte à son droit au respect de sa vie privée en violation de l’article 8 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Elle a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement. A la suite du déport de M. Rıza Türmen, juge élu au titre de la Turquie, le Gouvernement a désigné M. Feyyaz Gölcüklü pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

Par une décision du 28 août 2001, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a de nouveau modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Le 20 septembre 1991, quarante paquets d’héroïne destinés à l’exportation furent saisis dans un camion à İstanbul.

Le 21 septembre 1991, plusieurs personnes, dont B.K., H.H. et le requérant, furent arrêtées et placées en garde à vue dans le cadre de cette affaire.

Le 25 septembre 1991, lors de son interrogatoire par la police, l’accusé principal, B.K., avoua que l’héroïne en cause lui avait été procurée par H.H. et que le requérant avait agi comme intermédiaire.

En revanche, le requérant contesta fermement les faits reprochés par la police.

Le 2 octobre 1991, un procès verbal relatif à l’opération de police menée dans cette affaire fut établi et signé par cent trois agents de police. Il y était indiqué que le requérant avait eu avec B.K. plusieurs conversations téléphoniques codées qui concernaient la livraison de l’héroïne en cause.

Le 4 octobre 1991, B.K. réitéra devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat ») la déposition qu’il avait faite à la police .

Le même jour, le requérant et les autres prévenus furent traduits devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. B.K. reconnut les charges qui pesaient sur lui, mais retira la déclaration dans laquelle il dénonçait le requérant, précisant qu’il l’avait faite sous la contrainte.

Devant le juge, le requérant nia les accusations portées contre lui et expliqua avoir téléphoné à B.K. pour lui acheter des devises étrangères afin de payer une opération chirurgicale à l’étranger.

Après avoir entendu le requérant, le juge assesseur ordonna sa mise en liberté provisoire .

Toujours le 4 octobre 1991, le parquet envoya les coaccusés B.K. et H.H. au bureau de la médecine légale d’Istanbul afin de leur faire subir un examen destiné à vérifier s’ils avaient été maltraités lors de leur garde à vue. Les rapports médicaux établis à cette occasion firent état de traces de lésions sur le corps des intéressés.

Le parquet près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul intenta, entre autres contre le requérant, une action pénale pour trafic organisé de stupéfiants.

Lors des audiences devant la cour de sûreté de l’Etat, les coaccusés B.K. et H.H. déclarèrent à plusieurs reprises qu’ils avaient été soumis à des mauvais traitements lors de leur garde à vue, et qu’ils avaient été contraints de signer devant la police des dépositions dont ils ne connaissaient pas la teneur. Le requérant, soutenant entre autres que les écoutes téléphoniques effectuées irrégulièrement entre lui et B.K ne devraient pas constituer un élément de preuve à sa charge, rejeta les accusations portées contre lui.

Le 9 mars 1992, la cour entendit six policiers parmi ceux qui avaient signé le procès verbal de l’opération. Il ressortait de leurs témoignages que seul le commissaire adjoint M.Y. avait été présent tout au long de l’opération. En effet, ce dernier indiqua devant la cour que, hormis lui et son équipe, les autres policiers n’avaient pas participé à l’opération et avaient signé le procès verbal pour obtenir une prime (d’après l’article 60 de la loi n o 1919, en cas de confiscation de produits illicites, notamment de stupéfiants, les personnes qui avertissent la police, ainsi que celles qui procèdent à la saisie reçoivent une prime de l’Etat). M.Y. précisa également que l’arrestation du requérant était fondée sur un soupçon, car son nom avait été relevé lors d’écoutes téléphoniques.

Par un arrêt du 20 janvier 1994, la cour de sûreté de l’Etat déclara, entre autres, le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d’emprisonnement de 18 ans et à une amende de 3 898 350 000 livres turques (TRL). Elle fonda sa condamnation sur deux éléments de preuve à charge : les conversations téléphoniques codées entre B.K. et le requérant, relatées dans le procès-verbal du 2 octobre 1991, qui permettaient de croire que B.K. procurait l’héroïne en cause et les aveux de B.K. tant lors de son interrogatoire à la police que devant le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul.

Le 9 mars 1994, le requérant et ses coaccusés se pourvurent en cassation contre le jugement du 20 janvier 1994. Le requérant fit valoir que les éléments sur lesquels sa condamnation était fondée, en particulier les conversations téléphoniques, décodées lors de la déposition de B.K. obtenue sous la contrainte dans les locaux de la police, n’avaient aucune valeur probante.

Par un arrêt du 5 mai 1994, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance en toutes ses dispositions, alors que le procureur général près cette juridiction, dans son avis sur le pourvoi du requérant, avait demandé la relaxe. Elle dit, par une formule globale, que les moyens invoqués par l’intéressé étaient dénués de fondement.

Le requérant introduisit une demande devant le procureur général près la cour de sûreté de l’Etat afin qu’il forme opposition contre l’arrêt du 5 mai 1994. Le procureur général accéda à cette demande et, le 13 juin 1994, fit opposition devant les chambres criminelles réunies de la Cour de cassation. Il déclara notamment que la déposition de B.K., prétendument obtenue par la police sous la contrainte, n’aurait pas dû être retenue à la charge du requérant. En effet, B.K avait retiré sa déclaration faite à la police à l’égard du requérant devant la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul et qu’il n’existait pas d’autres éléments probants dans le dossier contre l’intéressé.

Par un arrêt du 3 octobre 1994, les chambres réunies de la Cour de cassation rejetèrent, par une formule globale, l’opposition du procureur général.

Le requérant demanda au procureur général près la Cour de cassation d’introduire un recours en rectification de l’arrêt du 3 octobre 1993. Faisant suite à cette demande, le procureur général saisit, le 1 er décembre 1994, les chambres criminelles réunies et requit la relaxe du requérant. Il fit valoir d’une part que les dépositions des coaccusés, retenues à la charge du requérant, n’étaient aucunement concordantes ou pertinentes, contrairement à ce que les juges du fond avaient estimé. Il considéra en outre que les écoutes téléphoniques effectuées entre le requérant et B.K, admises comme élément de preuve n’étaient ni légaux ni fiables. Aucune contre-expertise n’avait été faite pour vérifier notamment l’identité des personnes écoutées. Par ailleurs, le procès-verbal de l’opération avait été préparé douze jours après l’incident et signé par des policiers qui espéraient toucher une prime, alors qu’ils n’avaient pas participé à l’opération.

Par un arrêt du 26 décembre 1994, les chambres criminelles réunies de la Cour de cassation rejetèrent ce recours, au motif que l’arrêt attaqué ne comportait pas d’erreurs de procédure ou d’appréciation. La cour condamnant le requérant à une peine d’emprisonnement, délivra aussi un mandat d’arrêt à l’égard du requérant, qui n’a pas encore exécuté sa peine. II.

A l’époque des faits, soit avant la réforme du 18 juin 1999, le passage pertinent de l’article 143 de la Constitution régissant l’organisation judiciaire des cours de sûreté de l’Etat était ainsi libellé : « Il est institué des cours de sûreté de l’Etat chargées de connaître des infractions commises contre la République – dont les caractéristiques sont énoncées dans la Constitution –, contre l’intégrité territoriale de l’Etat ou l’unité indivisible de la nation et contre l’ordre libre et démocratique, ainsi que des infractions touchant directement à la sécurité intérieure ou extérieure de l’Etat. Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, de deux membres suppléants, d’un procureur et d’un nombre suffisant de substituts. Le président, un membre titulaire, un membre suppléant et le procureur sont choisis, selon des procédures définies par des lois spéciales, parmi les juges et les procureurs de la République de premier rang, un titulaire et un suppléant parmi les juges militaires de premier rang, et les substituts parmi les procureurs de la République et les juges militaires. Les présidents et les membres titulaires et suppléants (...) des cours de sûreté de l’Etat sont nommés pour une durée de quatre ans renouvelable. La Cour de cassation connaît des appels formés contre les arrêts rendus par les cours de sûreté de l’Etat (...) »

La loi n o 4388 du 18 juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article 143 de la Constitution, qui disposait : « (...) Les cours de sûreté de l’Etat se composent d’un président, de deux membres titulaires, d’un membre suppléant, d’un procureur de la République et d’un nombre suffisant de substituts. Le président, deux membres titulaires, un membre suppléant et le procureur de la République sont nommés parmi les juges et les procureurs de premier rang, les substituts parmi les procureurs d’autres rangs, pour quatre ans, par le Haut Conseil de la Magistrature, selon la procédure définie dans la loi spéciale. Leur mandat est renouvelable (...) »

Les cours de sûreté de l’Etat ont été définitivement supprimées par la loi n o 5190 du 16 juin 2004, publiée au Journal officiel le 30 juin 2004. B. Le code de procédure pénale

L’article 91 applicable à la saisie de lettres, télégrammes et autres messages adressés aux prévenus est ainsi libellé : « Les lettres et les télégrammes adressés à un prévenu peuvent être confisqués au bureau de poste. Les lettres, télégrammes et autres messages dont le contenu pourrait comporter un intérêt pour l’instruction peuvent également être saisis ».

L’article 92 subordonne la saisie de lettres, télégrammes et autres messages à une décision judiciaire. Il se lit ainsi : « Lesdites saisies ne peuvent être effectuées que sur autorisation du juge (...) ou du procureur de la République (...) ; (...) Si l’opération de saisie ordonnée par le procureur de la République (...) n’a pas été approuvée par le juge dans les trois jours, elle sera considérée comme étant nulle. (...) ». EN DROIT I.

Le Gouvernement rappelle que les cours de sûreté de l’Etat avaient été établies par l’article 143 de la Constitution et que leur fonctionnement et leur procédure étaient régis par la loi n o 2485. Ces cours étaient compétentes pour juger des infractions dirigées contre l’indivisibilité de l’Etat, l’ordre démocratique et la sécurité interne et externe de l’Etat. Les arrêts rendus par ces cours étaient soumis au contrôle de la Cour de cassation. Le Gouvernement précise que ces cours avaient été établies sur le modèle des cours de sûreté de l’Etat françaises et qu’il en existe par ailleurs dans quelques autres pays. Ces cours étaient spécialisées pour connaître des crimes terroristes.

Par ailleurs, le Gouvernement fait valoir que la loi n o 4338 du 18 juin 1999 a modifié la composition des cours de sûreté de l’Etat, le magistrat militaire qui y siégeait ayant été remplacé par un juge civil.

Le requérant conteste les thèses du Gouvernement et réitère son grief selon lequel ces cours n’étaient pas indépendantes et impartiales.

La Cour rappelle que, dans les arrêts Incal c. Turquie (9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV), et Çıraklar c. Turquie (28 octobre 1998, Recueil 1998-VII), elle a déjà examiné des griefs similaires à ceux soulevés dans la présente affaire. Elle a notamment relevé que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution ( Incal , précité, p. 1571, § 68). Elle a ainsi souligné que les intéressés étaient des militaires continuant d’appartenir à l’armée, donc au pouvoir exécutif, qu’ils restaient soumis à la discipline militaire et faisaient l’objet de notations par l’armée à cet égard, que leur désignation et nomination requéraient pour une large part l’intervention de l’administration et de l’armée et, enfin, que leur mandat comme juge à la cour de sûreté de l’Etat était de quatre ans et pouvait se voir renouvelé.

La Cour ne voit toutefois aucune raison de s’écarter de la conclusion à laquelle elle est parvenue en ce qui concerne M. İncal ou M. Çıraklar qui, comme le requérant, étaient des civils. Dans la présente affaire, il est compréhensible que le requérant, qui comparaissait devant une cour de sûreté de l’Etat pour trafic illicite de stupéfiants – un des moyens de financement des groupes terroristes qui portent atteinte à la sûreté de l’Etat – ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. On peut donc considérer que les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction étaient objectivement justifiés (arrêt Incal, précité, p. 1573, § 72 in fine ).

Partant, la Cour conclut que la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur l’équité de la procédure

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle parvient, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner le présent grief (voir, entre autres, Çıraklar , précité, p. 3074, §§ 44-45). II.

La Cour rappelle qu’il ressort clairement de sa jurisprudence que les appels téléphoniques provenant du domicile relèvent des notions de « vie privée » et de « correspondance » figurant à l’article 8 (arrêts Klass et autres c. Allemagne du 6 septembre 1978, série A n o 28, p. 21, § 41, Malone c. Royaume-Uni du 2 août 1984, série A n o 82, p. 30, § 64, Kruslin c. France et, Huvig c. France du 24 avril 1990, série A n o 176-A et B, p. 20, § 26, et p. 52, § 25, respectivement). B. Sur l’observation de l’article 8 de la Convention

Le requérant voit dans l’interception de ses conversations téléphoniques une ingérence injustifiée dans l’exercice de son droit au respect de sa vie privée contraire à l’article 8. D’après lui, la mesure litigieuse n’avait, à l’époque des faits, aucune base légale en droit turc.

Il soutient également que les écoutes téléphoniques avaient été effectuées sur le fondement des articles 91 et 92 du code de procédure pénale, appliqués par analogie à l’interception de communications téléphoniques, alors que lesdits articles visent la saisie de lettres, télégrammes et autres messages adressés aux prévenus. Le requérant estime que cette application par analogie faite par les tribunaux ne peut en aucun cas légitimer les écoutes téléphoniques litigieuses.

Le requérant fait valoir enfin que ses communications ont été interceptées par la police les 16, 17 et 18 septembre 1991 et qu’une décision judiciaire les concernant n’est intervenue que le 19 septembre 1991. Il en conclut dès lors que l’interception litigieuse de ces communications a été effectuée de manière illégale.

Le Gouvernement soutient que l’ingérence en question avait une base légale, en l’occurrence les articles 91 et 92 du code de procédure pénale. Il souligne en outre qu’en l’espèce les écoutes téléphoniques avaient pour but la défense de l’ordre et la prévention des infractions pénales.

Il précise encore que la surveillance de la ligne téléphonique du requérant a fait l’objet d’une décision de la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul le 19 septembre 1991, qui autorisait la mise sur écoute de deux lignes téléphoniques, dont celle du requérant, pour une durée d’un mois. D’après le Gouvernement, cette interception avait pour but de réunir des preuves dans le cadre d’un trafic organisé de stupéfiants à l’échelle internationale.

Le Gouvernement fait valoir, enfin, que la décision judiciaire du 19 septembre 1991 validait les écoutes téléphoniques litigieuses effectuées les 16, 17 et 18 septembre, et ce en vertu du troisième paragraphe de l’article 92 du code de procédure pénale (paragraphe 34 ci-dessus).

La Cour observe dans la présente affaire que les écoutes téléphoniques effectuées lors d’une enquête policière concernant un trafic organisé de stupéfiants et ayant conduit à l’ouverture des poursuites pénales contre le requérant constituaient incontestablement une ingérence dans les droits du requérant au titre de l’article 8 § 1 de la Convention. Le problème fondamental consiste à savoir si cette ingérence se justifiait au regard de l’article 8 § 2, notamment si elles étaient « prévues par la loi » et « nécessaires dans une société démocratique » à la poursuite de l’un des buts énumérés dans ledit paragraphe.

La Cour rappelle que l’expression « prévue par la loi » impose non seulement le respect du droit interne mais concerne également la qualité de la loi qui doit être compatible avec le principe de la prééminence du droit. Dans le contexte de la surveillance secrète exercée par les autorités publiques, en l’espèce par la police, le droit interne doit offrir une protection contre l’ingérence arbitraire dans l’exercice du droit d’un individu au regard de l’article 8. En outre la loi doit user de termes assez clairs pour indiquer aux individus de manière suffisantes en quelles circonstances et sous quelles conditions elle habilite les autorités publiques à prendre pareilles mesures secrètes (voir, entre autres, Khan c. Royaume-Uni , n o 35394/97, § 26, CEDH 2000 ‑ V).

La Cour constate qu’à l’époque des faits de la présente cause, il n’existait aucun texte légal régissant clairement les écoutes téléphoniques. Le règlement d’application de la loi n o 4422 portant sur la lutte contre les organisations criminelles à but lucratif de 2001 régit désormais ce domaine. Dans les circonstances de l’espèce, la décision du juge, autorisant, en plus, a posteriori ces écoutes, était fondée sur les dispositions du code de la procédure pénale visant la saisie de lettres, télégrammes et autres messages adressés aux prévenus, appliquées par analogie.

On ne peut en conséquence considérer que l’ingérence mise en cause dans la présente affaire était « prévue par la loi » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention. Il y a donc eu violation de l’article 8 sur ce point. A la lumière de cette conclusion, la Cour ne se trouve pas appelée à déterminer si l’ingérence était nécessaire dans une société démocratique à la poursuite de l’un des buts énumérés au paragraphe 2 de l’article 8 (arrêt Khan, précitée, § 28). III.

Le requérant demande à la Cour de constater les violations de la Convention qu’il allègue et d’indiquer des mesures de redressement en droit interne. Il ne formule aucune prétention pour dommage matériel ou préjudice moral.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

La Cour estime, eu égard aux circonstances de l’espèce, que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage éventuellement subi par le requérant.

En outre, pour la Cour, lorsqu’un particulier, comme en l’espèce, a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, CEDH 2005 ‑ … , et Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003). B. Frais et dépens

Le requérant ne sollicite pas le remboursement des frais et dépens supportés devant les organes de la Convention et/ou les juridictions internes, et pareille question n’appelle pas un examen d’office (voir Colacioppo c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 197-D, p. 52, § 16). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İstanbul ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 4. Dit que le présent arrêt constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage éventuellement subi par le requérant. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Michael O’Boyle Nicolas Bratza Greffier Président