ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 613/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 95 din 23

ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamantul M.E., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Public.

Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să plătească reclamantului daune

materiale și morale în cuantum de 2.500.000 RON pentru repararea pagubei

suferite în urma condamnării pe nedrept la pedeapsa de 5 ani muncă silnică, 5

ani degradare civică și confiscarea totală a averii dispuse prin sentința

penală nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II – a

Militare, rămasă definitivă prin decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.

S-a luat act de faptul că nu s-au

solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța

a reținut existența cazului în care reclamantul a fost condamnat definitiv și a

executat o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani, o pedeapsă de 5 ani

degradare civică și confiscare totală a averii, pentru săvârșirea infracțiunii

de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen.

anterior, care consta în participarea la Organizația „Rugul aprins”, mișcare cu caracter profund religios, din care au făcut parte personalități marcante ale

vieții culturale și sociale din România.

Prin condamnarea suferită pe nedrept

s-a produs o vătămare gravă asupra întregii vieți a reclamantului schimbându-se

cursul acesteia, atât sub aspect profesional (reclamantul era student la Facultatea de arhitectură obținând conform înscrisurilor de la dosar note foarte mari) cât și

sub aspect social, fiind în continuare urmărit de fosta securitate, până la

căderea regimului comunist, în decembrie 1989.

Suferințele la care a fost expus

reclamantul în regimul de detenție, i-au cauzat acestuia suferințe fizice, cu

consecințe pentru întreaga viață, precum și faptul că acesta a fost considerat

„pușcăriaș” și marginalizat de către cei care nu cunoșteau adevăratul motiv al

pedepsei suferite, în condițiile în care participarea sa la Organizația „Rugul aprins” alături de alte persoane care au înțeles să se opună prin

meditație, credință, nădejde și iubire către Dumnezeu, înrobirii spirituale la

care era supus poporul român.

Instanța a considerat că s-a făcut

dovada că arestarea și condamnarea pe nedrept a reclamantului i-au cauzat

acestuia suferințe morale, sociale și profesionale, că i-au lezat demnitatea,

onoarea și libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite

de lege și că, din acest punct de vedere, acordarea unor compensații materiale

este justificată.

În cauză, statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile astfel cauzate și procesele penale conform

legii așa cum dispune art. 48 alin. (3) din Constituția României, iar

prevederile art. 504 C. proc. pen. sunt în concordanță cu art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 286 din 6

mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus admiterea apelurilor formulate

de apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de

Ministerul Public, împotriva sentinței civile nr. 95 din 23 ianuarie 2009 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, desființarea acesteia și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

În cauză, instanța de fond nu a

soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, considerând că această

chestiune de drept a fost soluționată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia civilă nr. 4909 din 15 octombrie 2008 situație în care

instanța de fond nu se mai poate pronunța.

În realitate, decizia Înalta Curte

de Casație și Justiție este ambiguă și conține dispoziții ce dau loc la

interpretare deoarece, pe de o parte se reține că reclamantul nu are pregătire

juridică și a luat cunoștință de hotărârea de achitare la data de 19 iunie 2007,

ca urmare a solicitării exprese adresate instanței supreme, iar pe de altă

parte se reține că „ținând seama și de dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

prima instanță avea suficiente temeiuri să administreze probe pentru a stabili

dacă depășirea termenului de prescripție este sau nu imputabilă reclamantului,

iar instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă, fără administrarea unor

astfel de probe.

Chiar dacă motivarea dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție este contradictorie, instanța a reținut că prin

decizia nr. 5904 din 15 octombrie 2008, nu s-a soluționat în mod expres

excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, admiterea

sau respingerea excepției neoperând expres în acțiune.

De altfel, Înalta Curte de Casație

și Justiție a criticat instanțele de fond și apel că nu au administrat proba în

cauză sub aspectul prescripției. Or, dacă s-ar interpreta că instanța supremă a

respins excepția prescripției deoarece reclamantul a luat cunoștință despre

hotărârea de achitare la data de 19 iunie 2006, nu ar mai fi avut sens

înserarea în cuprinsul considerentelor a lipsei rolului activ al instanțelor

anterioare în administrarea probatoriului asupra acestui aspect, situație în

care, nesoluționarea expresă a excepției prescripției dreptului la acțiune

invocat de pârât, pun instanța de apel în imposibilitatea efectuării

controlului judiciar în această chestiune de drept, situație care impune

desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre

rejudecare.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Greșit instanța de apel constată o

presupusă ambiguitate a deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care

s-a dispus casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond și

tot astfel presupusa contradictorialitate a dispozițiilor acesteia,

neînțelegându-se dacă excepția prescripției dreptului la acțiune a fost sau nu

respinsă de către instanța supremă precum și reproșul Înaltei Curți de Casație

și Justiție cu privire la administrarea probei.

Motivarea instanței de apel este

nesigură, făcând presupuneri asupra soluției deciziei date de Înalta Curte de

Casație și Justiție (s.n.) iar pe de altă parte critica acesteia, ca aspect

inedit, cu toate că prin decizie Înalta Curte de Casație și Justiție constată

momentul de la care recurentul a luat cunoștință de hotărârea de achitare,

precum și faptul că administrarea unor probe în susținerea excepției invocate

de către pârâtă nu a fost făcută.

Or Înalta Curte de Casație și

Justiție (s.n.) a dezlegat problema de drept asupra unei situații de fapt deja

stabilite stabilind că în cazul dat, soluția legală nu putea fi administrarea

excepției, pârâtului revenindu-i obligația de a aduce probe suplimentare pentru

susținerea excepției, după casare, lucru pe care nu l-a mai realizat.

Recurentul a luat cunoștință de

hotărârea de achitare la 19 iunie 2007, dată de la care s-a născut dreptul său

la acțiune.

Pe de altă parte, recurentul fiind

condamnat politic, se prevalează de dispozițiile Legii nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asociate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce permite

solicitarea daunelor pentru condamnare într-o perioadă de 3 ani de l a intrarea

în vigoare a legii (11 iunie 2009).

Pe fondul cauzei solicită acoperirea

prejudiciului cauzat prin perioada de detenție și consecințele condamnării,

(suferințele cauzate prin modalitatea de a fi tratat de societate, precum și cariera

sa care a fost obstaculată ori s-a derulat în alte condiții decât cele normale,

aspecte care i-au marcat existența socială și profesională precum și starea de

sănătate.

Depune la dosarul cauzei acte

medicale și alte probe referitoare la condiția și tratamentul pe care l-a

suportat pe perioada detenției, cu privire la impedimentele generate de

condamnare în derularea carierei profesionale.

Examinând cererea de recurs instanța

reține următoarele:

Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009

din 2 iunie 2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita instanței de judecată

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:

a) acordarea unei despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea

unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare;

c) repunerea în drepturi, în cazul

în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din

drepturi sau degradarea militară;

Prin urmare, consecință a noii legi,

prescripția dreptului la acțiune, curge de la data intrării în vigoare a

acestei legi, iar termenul de prescripție este de 3 ani.

În aceste condiții, este superfluu a

se mai distinge dacă instanța de fond trebuia să se pronunțe expres sau nu

asupra excepției prescripției dreptului reclamantului la acțiune în condițiile

în care părțile au pus concluzii în fond asupra excepției iar instanța a

reținut că excepția a fost deja soluționată de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia de casare cu trimitere ori trebuia să procedeze la

administrarea de probatorii peste data fixată de instanța supremă ca moment de

la care curge termenul de prescripție, obligând reclamantul la probe, în

condițiile în care pârâtul care a invocat excepția nu a probat o altă dată de

la care ar curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune.

Cum reclamantul și în prezent este

în termen a solicita daunele cu care a investit instanța, urmează ca în raport

de dispozițiile art. 312 C. proc. civ. să se admită recursul reclamantului, să

se caseze decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei pentru judecarea

apelurilor, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.E. împotriva deciziei nr. 286 A din 6 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care

o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

3 februarie 2010

.