ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2282/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2282/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința

penală nr. 41 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de

petentul V.Ș. împotriva rezoluției nr. 464/P/2009 din 16 decembrie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a rezoluției nr. 49/l

1/2/2010 din 15 februarie 2010 a Procurorului general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești.

Au fost menținute soluțiile atacate.

A fost obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că prin rezoluția nr. 464/P/2009 din 16 decembrie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus, în baza art. 10

lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitoarea D.F.L.,

executor judecătoresc din cadrul Camereri Executorilor Judecătorești de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 246 C. pen., art. 215 C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 9 din Legea

nr. 241/2005.

S-a reținut în această rezoluție că prin plângerea din 29 iunie 2009, V.Ș.

din municipiul Moreni, județul Dâmbovița, a solicitat efectuarea de cercetări

împotriva numitei D.F.L. - executor judecătoresc, sub aspectul săvârșirii

complicității la infracțiunile de înșelăciune și evaziune fiscală comise de

către Ș.O. deoarece a stabilit împreună cu aceasta din urmă să execute silit o

chirie asupra unui imobil pentru care nu există contract de închiriere prevăzut

în Legea locuinței nr. 114/1996 și ignorând calitatea de proprietar avută de

debitor; s-a mai arătat de către persoana vătămată că Ș.O. a solicitat

executarea silită pentru chiria datorată pe 4 ani și 4 luni deși din titlu

executor - Decizia civilă nr. 317/2008, se înțelege că obiectul acțiunii civile

îl constituie chiria pe ultimii trei ani, cu începere din 01 ianuarie 2005.

Executorul judecătoresc a trecut la executarea silită pentru suma de 20.800

lei, mai mare decât suma ce ar trebui executată silit și anume de 7.500 lei.

Efectuându-se verificări s-a constatat că pentru faptele de mai sus împotriva

numitei Ș.O. persoana vătămată a promovat o altă plângere ce face obiectul Dosarului

nr. 769/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni, aflat în prezent

în lucru la procuror.

Din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză a rezultat că

prin sentința civilă nr. 901/2007 Judecătoria Moreni a respins acțiunea

reclamantei Ș.O. împotriva pârâților V.Ș. și V.S. - prin care solicita

obligarea celor din urmă la contravaloarea chiriei de 200 lei lunar începând

din 01 ianuarie 2005 și până la părăsirea imobilului situat în Moreni, precum

și acțiunea reconvențională formulată de pârâți prin care se solicita obligarea

reclamantei să nu-i tulbure exercitarea dreptului de proprietate asupra

aceluiași imobil despre care se susține a că ar fi fost dobândit prin

uzucapiune exercitată împotriva statului.

Prin Decizia nr. 317 din 11 martie 2008 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița în Dosarul nr. 2485/262/2007 a fost respins recursul declarat de

pârâtul reclamant V.Ș. împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond, a

fost admis recursul declarat de reclamanta pârâtă Ș.O. și în consecință, a fost

schimbată în parte sentința, în sensul că a fost admisă acțiunea reclamantei și

a fost obligat pârâtul reclamant la 200 lei/lună chirie începând cu data de 01 ianuarie

2005.

Ulterior, prin încheierea din 20 ianuarie 2009 a Tribunalului

Dâmbovița, Dosar nr. 2485/262/2007, la solicitarea numitei Ș.O., a fost lămurit

dispozitivul deciziei menționate mai sus în sensul că ambii pârâți – V.S. și V.Ș.

- vor fi obligați la plata contravalorii chiriei de 200 lei lunar.

La data de 07 aprilie 2009 Ș.O. a formulat cerere de executare silită,

adresându-se executorului judecătoresc D.F.L. - ce-și desfășoară activitatea în

raza de competență a Judecătoriei Moreni, formându-se astfel Dosarul executional

nr. 80/2009.

În cuprinsul cererii creditorul a solicitat efectuarea demersurilor

necesare în vederea executării silite a debitorilor, prin înființarea popririi

asupra veniturilor din pensie, respectiv din salariul obținute de aceștia, cu

mențiunea că titlul executoriu este reprezentat de Decizia civilă nr. 317/2008

a Tribunalului Dâmbovița, iar creanța reprezintă chiria pe 52 luni - de la data

de 01 ianuarie 2005 până la 01 mai 2009. A solicitat și cheltuieli de

executare.

Executorul judecătoresc a verificat și a constatat că hotărârea

judecătorească poartă mențiunea "irevocabilă" și este investită cu

formulă executorie de către Judecătoria Moreni, fiind posibilă trecerea

efectivă la executarea silită, motiv pentru care, la data de 08 aprilie 2009 a

solicitat celor doi debitori, cărora Ie-a trimis somații, ca în termen de o

lună să îndeplinească obligația prevăzută în titlul executoriu. în cuprinsul

acestor somații este menționată ca fiind datorată, împreună cu suma de

11.685,75 lei reprezentând 100400 lei debit (contravaloarea chiriei în cu antum

de 200 lei/lună pentru perioada 01 mai 2005 - 01 mai 2009) și 1285, 75 lei

cheltuieli de executare.

S-a solicitat ulterior și înființarea de către Casa Județeană de Pensii

Dâmbovița asupra drepturilor bănești ale debitorului -persoană vătămată V.Ș.,

urmarea fiind reținerea din pensie a sumei de câte 100 lei lunar, s-a solicitat

înființarea popririi pe drepturile bănești cuvenite cu titlu de salariu și

numitului V.S. de către SC P.S., astfel încât acestuia i se reține lunar suma

de 450 lei.

S-a mai reținut în cuprinsul rezoluției că, fiind audiat în cauză,

petentul a declarat în plus față de cele menționate în plângere și că solicită

efectuarea de cercetări față de executorul judecătoresc sub aspectul comiterii

in fracțiunii de abuz în serviciu deoarece a trecut la executarea unei creanțe

ce nu este certă, lichidă, astfel cum prevăd dispozițiile C. proc. civ.,

lipsind contractul de închiriere, iar chiria nu a fost stabilită în baza unui

astfel de contract și nu este nici exigibilă întrucât ambele părți (atât

creditorul cât și debitorul) invocă în favoarea sa dreptul de proprietate

asupra imobilului pentru care s-a stabilit chiria.

În apărare, făptuitoarea a arătat că în condițiile legale referitoare

la creanță sunt îndeplinite în cauză, creanța fiind stabilită printr-o hotărâre

judecătorească ce reprezintă titlu executoriu, și deci este certă, este lichidă

fiind exprimată în bani și este exigibilă, întrucât termenul de plată al

acesteia era scadent; calculului debitului datorat în sumă de 10.400 lei s-a

făcut conform titlului executor respectiv câte 200 lei lunar, perioada la care

s-a raportat fiind cuprinsă între 01 ianuarie 2005 până la 01 mai 2009,

incluzând și luna aprilie când s-a formulat cererea și totalizând astfel 52 de

luni. A mai precizat aceasta că, obligația fiind solidară, a emis somație către

ambii debitori.

S-a mai reținut de procuror și că în cursul executării persoana

vătămată împreună cu celălalt debitor au promovat contestație la executare -

respinsă de Judecătoria Moreni prin sentința civilă nr. 1132/2009 împotriva

căreia s-a declarat recurs.

Cu privire la temeinicia acuzațiilor aduse executorului judecătoresc,

procurorul a reținut că, pentru existența infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., este necesar ca

funcționarul public să-și exercite abuziv îndatoririle de serviciu, fie

printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune -

îndeplinirea defectuoasă a unui act care trebuie să aibă ca urmare vătămarea

intereselor legale ale unei persoane.

S-a observat însă că, în cauză, făptuitoarea - executorul judecătoresc,

a efectuat procedurile legale necesare pentru punerea în executare a unei

hotărâri civile deoarece nu a sesizat impedimente la executare care să

împiedice punerea în executare a dispozițiilor instanței. Nu a existat intenția

sa de a cauza vreo vătămare persoanei vătămate ori de a obține, pentru sine sau

pentru altul, un folos material injust.

De altfel, actele executorilor judecătorești sunt supuse, în condițiile

legii, controlului instanțelor judecătorești competente, atât creditorul cât și

debitorul având posibilitatea să conteste actele de urmărire promovând în

cadrul procesului executării silite contestație la executare silită.

Contestația poate să privească însăși executarea silită ori numai un act de

executare dar și lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului

executoriu.

Câtă vreme îndeplinește un serviciu de interes public, executorul

judecătoresc nu poate să refuze nejustificat, să efectueze o executare silită.

S-a mai constatat de procuror că în sarcina făptuitoarei nu poate fi

reținută nici încălcarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea

evaziunii fiscale sub forma complicității la infracțiunea prevăzută de art. 9

din lege, întrucât aceasta nu a acționat în scopul sustragerii de la

îndeplinirea vreunei obligații fiscale de către Ș.O.

Față de cele expuse procurorul a apreciat că acțiunea penală nu poate

fi pusă în mișcare împotriva făptuitoarei și ca atare, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale deoarece faptele nu există.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale petentul V.Ș. a

formulat plângere în condițiile art. 278 C. proc. pen. la procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Prin rezoluția nr. 49/11/2/2010 din 15 februarie 2010 Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a respins ca

nefondată plângerea formulată de petentul V.Ș. împotriva soluției dispusă de

procuror prin rezoluția din 16 decembrie 2009 în Dosarul nr. 464/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

S-a avut în vedere de către procurorul ierarhic superior că soluția

dispusă în cauză de procuror prin rezoluția din 16 decembrie 2009 este legală

și temeinică, întrucât argumentele folosite de procuror în motivarea soluției

sunt întru totul valabile. Creanța stabilită prin titlul executoriu este certă,

lichidă și exigibilă și, în orice caz, persoana vătămată avea la îndemână calea

contestați ei la executare civile pentru îndreptarea unor eventuale erori.

Indiferent de argumentele persoanei vătămate legate de eventuala nerespectare a

dispozițiilor Legii nr. 114/1996 și care nu au incidență în prezenta cauză, o

instanță de judecată este competentă să stabilească, în favoarea unei persoane,

o sumă de bani cu titlu de despăgubiri pentru un fapt cauzator de prejudicii

cum este și refuzul de a părăsi o locuință și împiedicarea astfel a persoanei

îndreptățite de a încasa o potențială chirie de pe urma folosinței acelui

spațiu. Or, tocmai o astfel de hotărâre judecătorească a pronunțat Tribunalul

Dâmbovița, hotărâre ce a devenit titlu executoriu contestat de V.Ș.

În ceea ce privește viciile de procedură reclamate, s-a precizat de

procurorul ierarhic superior că în temeiul art. 224 C. proc. pen. organul de

urmărire penală sau procurorul poate efectua acte premergătoare înainte de

începerea urmăririi penale, iar din ansamblul normelor procedurale reglementate

la nivelul Titlului 1 (Urmărire penală) din Partea specială a C. proc. pen. reiese

că legea îi conferă acestuia posibilitatea de a decide ce activități dorește să

efectueze în această fază.

Persoana vătămată nu sesizează în esență existenta vreunui caz de

incompatibilitate ce l-ar fi împiedicat pe procurorul de caz să instrumenteze

prezentul dosar, ci își manifestă în mod subiectiv nemulțumirea că același

procuror a instrumentat în trecut și alte cauze penale având ca obiect

conflictul dintre familia sa și numita Ș.O.

Împotriva celor două rezoluții petentul V.Ș. s-a adresat cu plângere în

condițiile prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen. instanței de

judecată, respectiv Curții de Apel Ploiești, solicitând admiterea plângerii,

desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la parchet pentru

începerea urmăririi penale împotriva intimatei, despre care susține că se face

vinovată de săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a formulat plângere penală.

În esență, a susținut petentul că intimata executor judecătoresc a pus

în executare titlul executor fără ca respectiva creanță să fie certă, lichi dă

și exigibilă, că în realitate executarea a fost îndreptată asupra unei sume

mult mai mari, de 20.000 lei în loc de 7.200 lei și că în mod eronat s-a pus în

executare și încheierea de îndreptare a erorii materiale, care nu putea fi

supusă acestei proceduri de executare silită.

A mai invocat petentul și faptul că, în materie de închiriere,

hotărârea instanței nu poate reprezenta o creanță certă, lichidă și exigibilă

și că sediul materiei este reprezentat în mod exclusiv de Legea nr. 114/1995,

așa încât cuantumul creanței supuse executării a fost în mod greșit calculat,

fiind în realitate supraevaluat în mod semnificativ în raport de dispozițiile

legii.

Curtea de Apel, examinând plângerea formulată, în raport de

dispozițiile legale în materie, de actele și lucrările dosarului de urmărire

penală ce a fost atașat, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de

drept,a constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în

continuare:

În primul rând, în ceea ce privește condiția termenului, curtea

constată că plângerea de față a fost formulată de către petent în cadrul

termenului de 20 de zile, prevăzut de disp. art. 278

1

alin. (1) teza

finală C. proc. pen., termen care curge de la data comunicării de către

procuror a modului de rezolvare a plângerii formulate pe calea prevăzută de

art. 278 C. proc. pen.

Nu s-ar putea susține că, în situația în care petentului nu i se

comunică în termenul legal de 20 de zile, de către procurorul ierarhic

superior, răspunsul la plângerea formulată conform art. 278 C. proc. pen.,

plângerea astfel formulată, de către petent, după expirarea termenului de 40 de

zile, calculat prin adiționarea celor două termene de câte 20 de zile, ar putea

fi calificată ca tardivă.

O atare soluție, nu ar putea face decât să consacre ineficienta

procedurii prevăzută de art. 278 C. proc. pen. și implicit, pe cea prev. de

art. 278

1

C. proc. pen. și practic ar îngrădi persoanei în cauză

accesul la justiție, tocmai prin utilizarea condiției termenului în defavoarea

părții respective, limitând deci, drepturile procesuale ale inițiatorului

plângerii, însă această limitare s-ar face în mod exclusiv tocmai de persoana

îndreptățită să rezolve plângerea.

Mai exact spus, nerezolvarea plângerii de către procurorul ierarhic

superior în decursul termenului de 20 de zile ar deveni o sancțiune aplicabilă

unei alte persoane și anume, petentului ce a formulat plângerea prin

considerarea acesteia ca tardivă.

În speță, este adevărat că la dosar nu există dovada comunicării

rezoluției adoptată de către procurorul general la 15 februarie 2010 și că

petentul s-a adresat instanței de judecată, respectiv Curții de Apel Ploiești,

la 09 februarie 2010, așa cum rezultă din ștampila aplicată de Oficiul Poștal

prin intermediul căruia s-a realizat expediția (fila 5 dosar fond), deci,

înainte de emiterea și comunicarea răspunsului de către procurorul ierarhic

superior cu privire la plângerea formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen.

În absența dovezii de comunicare, plângerea de față nu poate fi

considerată decât în termen, în raport de argumentele prezentate mai sus,

astfel încât, curtea va proceda \a examinarea acesteia pe fond.

În ceea ce privește fondul cauzei, în mod judicios, în rezoluțiile

atacate s-a constatat existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare a

acțiunii penale împotriva intimatei executor judecătoresc, respectiv aceea

prev. de art. 10 lit. a) C.proc. pen., incidente în legătură cu toate

infracțiunile pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii penale a

intimatei.

Astfel, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului de urmărire

penală rezultă că intimata a procedat la punerea în executare a titlului

executor care constă într-o hotărâre judecătorească irevocabilă și investită cu

formulă executorie, respectiv a Deciziei civile nr. 317 din 11 martie 2008

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă.

Prin această decizie, a fost admisă acțiunea reclamantei Ș.O. și a fost

obligat pârâtul reclamant V.Ș., la plata sumei de 200 lei noi pe lună cu titlu

de chirie în favoarea reclamantei, începând cu data de 01 ianuarie 2005.

Este adevărat că ulterior, aceeași instanță la data de 20 ianuarie 2009

a pronunțat încheierea din Camera de Consiliu prin care a fost lămurit

dispozitivul Deciziei civile nr. 317 din 11 martie 2008 pronunțată de

Tribunalul Dâmbovița în sensul că a obligat și pe pârâtul V.S. împreună cu V.Ș.,

la plata contravalorii chiriei stabilită de instanță, anume 200 lei lunar.

Susținerile petentului, în sensul că intimata a procedat în mod abuziv

la punerea în executare a acestor dispoziții ale instanței, sunt în mod evident

nefondate deoarece executarea silită s-a efectuat în conformitate cu

dispozițiile codului de procedură civilă și cu respectarea legii speciale ce

reglementează statutul și activitatea executorilor judecătorești.

Astfel, fiind vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă și implicit

definitivă, aceasta este supusă investirii cu formulă executorie și de astfel,

a și fost investită cu formulă executorie, iar creanța stabilită prin acest

titlu executoriu este certă, lichidă și exigibilă, atâta vreme cât este

exprimată în bani iar termenul de plată al acesteia fusese împlinit la data

formulării cererii de executare silită.

Împrejurarea că, potrivit susținerilor petentului, nu ar fi trebuit

puse în executare silită această decizie deoarece în materia chiriei, hotărârea

instanței nu poate reprezenta un titlu executor, este în mod evident o expresie

a nemulțumirii petentului față de caracterul pretins injust al hotărârii

judecătorești pronunțate.

Însă, în mod evident, o atare nemulțumire nu putea fi valorificată de

către executorul judecătoresc, câtă vreme hotărârile judecătorești pot fi

reformate doar de instanță în cadrul exercitării căilor legale de atac,

ordinare sau extraordinare, după caz, aspect care de altfel, este stipulat în

mod expres în art. 17 din Legea 303/2004.

Nici cea de a doua susținere a petentului vis-a-vis de caracterul

abuziv al executării silite îndreptată împotriva fiului său V.S., nu este

fondată, în raport de următoarele considerente:

Petentul a susținut că în mod abuziv executarea silită a fost

îndreptată și împotriva fiului său, deoarece acesta nu locuiește în spațiul

respectiv.

Însă, prin încheierea pronunțată la 20 ianuarie 2009 instanța care a

emis titlul executor a lămurit conținutul dispozitivului acestuia, în sensul că

a obligat ambii pârâți, respectiv pe petentul V.Ș. și pe fiul său V.S., la

plata chiriei stabilită de instanță.

Ca atare, această încheiere este supusă acelorași reglementări

aplicabile în materie și deci este supusă investirii cu formulă executorie,

fiind de altfel, la rândul său investită cu formulă executorie, așa cum rezultă

din ștampila aplicată de instanța care a emis titlul executor (fila 11 dosar

urmărire penală).

Așa fiind, nici cea de a doua obiecție a petentului privitoare la

inexistența caracterului executor a acestei încheieri prin care a fost lămurit

dispozitivul deciziei inițiale, nu este întemeiată și nu poate configura

existența infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. pretins comisă de către

intimată.

Or, în cauză, această faptă nu există în materialitatea sa, neexistând

nici latura obiectivă care constă într-o acțiune sau inacțiune, și cu atât mai

puțin latura subiectivă a intenției de producere a vreunei vătămări, sau de

obținere a unui folos material injust.

Atâta vreme cât, creanța stabilită îndeplinea în mod cert condițiile

cerute de lege, fiind certă, lichidă și exigibilă, deoarece a fost stabilită de

instanța de judecată a cărei decizie a fost investită cu formulă executorie,

este evident că punerea în executare a dispozițiilor instanței nu ar putea fi

calificată ca fiind un act abuziv în condițiile inexistenței unor probe solide

care să confirme pretinsul caracter abuziv al acțiunilor exercitate de

executorul judecătoresc pe calea executării silite.

Mai mult decât atât, legea consfințește posibilitatea atacării în

instanță a actelor emise de executorii judecătorești, prin intermediul

formulării contestațiilor la executare, extinzând deci, controlul

jurisdicțional al instanței competente asupra actelor și măsurilor procesuale

dispuse în faza de executare silită.

Pe cale de consecință, cum în cauză nu s-au constatat impedimente la

executare, fapta intimatei de a pune în executare decizia civilă irevocabilă

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, precum și încheierea de lămurire a

conținutului dispozitivului acesteia, nu poate fi calificată ca dând naștere

unui raport juridic de drept penal, cu atât mai mult cu cât, din conținutul

plângerii petentului, se desprinde concluzia că,în principal,obiectul

nemulțumirii acestuia îl constituie pretinsul caracter injust al hotărârii

judecătorești.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul V.Ș., invocând

incompatibilitatea procurorului care a efectuat cercetări în cauză,precum și

mai multe critici referitoare la titlul ce a fost supus executării silite.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și din

oficiu conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

În ce privește incompatibilitatea procurorului care a efectuat

cercetări și a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, simplul fapt că

acesta a mai soluționat și alte cauze între aceleași părți nu este suficient

pentru a atrage incompatibilitatea procurorului.

Astfel, este de observat că din actele dosarului rezultă că același

procuror l-a trimis în judecată pe petent pentru săvârșirea infracțiunii prev. de

art. 271 alin. (2) C. pen., fapta constând în aceea că începând cu luna

decembrie 2004 petentul a împiedicat-o pe numita Ș.O. să folosească o locuință

deținută în baza unei hotărâri judecătorești.

Or,ceea ce procurorul a avut de cercetat în prezenta cauză au fost

presupusele infracțiuni comise de executorul judecătoresc D.F.L. în legătură cu

executarea unei hotărâri judecătorești civile prin care petentul fusese obligat

către aceeași persoana la plata unei sume de bani, reprezentând chiria aferentă

aceluiași imobil,datorată începând cu data de 1 ianuarie 2005.

Existența unei stări conflictuale între petent și numita Ș.O., ca

element comun între cele două litigii soluționate de același procuror, nu este

suficient pentru a stabili incompatibilitatea acestuia; de altfeljn măsura în

care petentul aprecia că există un asemenea caz, avea dreptul de a formula o

cerere de recuzare, în condițiile legii.

Aceeași este situația și în legătură cu cel de-al doilea motiv de incompatibilitate,

dedus din existența unei plângeri penale formulate de către petent împotriva

procurorului pentru abuz în serviciu și alte infracțiuni, săvârșite în legătură

cu modul în care a soluționat aceleași cauze menționate anterior. Simpla

plângere penală depusă împotriva unui magistrat nu conduce la

incompatibilitatea acestuia, căci astfel s-ar ajunge la situația inadmisibilă

în care părțile și-ar putea alege magistrații care să le soluționeze cauzele; desigur

că,în măsura în care petentul aprecia totuși că există un caz de

incompatibilitate dedus din această împrejurare, nimic nu-l împiedica să

formuleze o cerere de recuzare a procurorului anchetator.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reține că procedura reglementată de art.

278

1

C. proc. pen. are în vedere cenzurarea sub aspectul legalității

și temeiniciei a soluțiilor dispuse de procuror, prin care acesta, apreciind că

nu se impune începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată, a pus capăt

conflictului de drept penal cu care a fost sesizat.

O asemenea procedură se limitează la a verifica soluția dată de

procuror prin prisma cazului care împiedică punerea în mișcare a acțiunii

penale avut în vedere de către acesta, neputându-se cenzura pe această cale

alte aspecte, care sunt supuse controlului judiciar în condițiile prevăzute de

lege.

În acest context, Curtea reține că procedura înscrisă în art. 278

1

C. proc. pen. nu se substituie altor proceduri judiciare reglementate în

diferite materii, cum ar fi căile de atac ce pot fi exercitate împotriva soluțiilor

date de magistrați în procesul de interpretare și aplicare a legii într-o cauză

dată ori, cum este cazul în speță, împotriva actelor întocmite de executorii

judecătorești în legătură cu modul de executare silită a unui titlu executoriu.

Trecerea în sfera ilicitului penal are loc numai în cazul în care cele

invocate în susținerea unei plângeri penale reprezintă aspecte care depășesc

cenzura actelor întocmite de intimați (și care poate fi exercitată exclusiv

prin căile de atac recunoscute de lege), fiind vorba în sens larg despre o

exercitare cu rea-credință a funcției deținute,ceea ce înseamnă că intimații au

cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând

vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Referitor la activitatea executorilor judecătorești, Curtea reține că

aceasta este reglementată de Legea nr. 188/2000, care statuează în art. 57

alin. (1) că actele acestora sunt supuse în condițiile legii controlului

instanțelor judecătorești competente, iar potrivit art. 58 din aceeași lege cei

interesați sau vătămați prin actele de executare pot formula contestație la

executarejn condițiile prevăzute de C. proc. civ.

În speță, din actele dosarului rezultă că prin plângerea penală pe care

a formulat-o împotriva intimatei executor judecătoresc petentul aduce în

realitate critici fie împotriva titlului care s-a executat, fie a modului în

care executarea a avut loc,aspecte pe care acesta putea și trebuia să le invoce

pe calea contestației la executare,exercitată în condițiile C. proc. civ.

De altfel,din aceleași acte rezultă că petentul a urmat această

cale,contestația fiind respinsă în fond prin sentința civilă nr. 1132/2009 a

Judecătoriei Moreni, hotărâre împotriva căreia a declarat recurs.

În aceste condiții, Curtea constată că în mod corect s-a reținut atât

de către procurorul care a instrumentat plângerea, respectiv procurorul

ierarhic superior acestuia, cât și de instanța de fond investită cu

soluționarea plângerii împotriva soluției procurorului că în cauză nu sunt

întrunite cerințele prevăzute de lege pentru a putea reține săvârșirea de către

intimtată a infracțiunii pentru care s-a formulat plângere penală, astfel încât

recursul de față este nefondat și urmează a fi respins conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar V.Ș. împotriva

sentinței penale nr. 41 din 26 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 iunie 2010.