ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 674/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Între SC G. SA Scăieni, în calitate de utilizator și SC I.C. SRL în calitate de furnizor proprietar s-a încheiat la data de 7 februarie 1995 contractul de leasing, prin care furnizorul se obliga să închirieze utilizatorului, mașini și utilaje pentru prelucrarea geamului, contra unei chirii lunare de 1.000 dolari S.U.A., până la achitarea integrală a prețului; conform contractului utilizatorul se obliga și la plata unei dobânzi de 12% pe lună din valoarea contractului. Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7043/1997, furnizorul SC I.C. SRL a solicitat obligarea utilizatorului SC G. SA Scăieni, în baza celor convenite prin contractul de leasing și a actelor adiționale ulterioare, la plata chiriei restante, despăgubire, T.V.A., amenzi și penalități.

După derularea a două cicluri procesuale în cauză, litigiul dintre părți a fost finalizat prin decizia nr. 11 pronunțată la data de 20 februarie 2002 de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, în sensul obligării pârâtei SC G. SA la plata sumei de 134.838 dolari S.U.A. ce vor fi achitați în marfa comandată potrivit contractului încheiat între părți, și la plata dobânzii contractuale de 12% ce va fi achitată tot în marfă comandată, potrivit contractului de leasing. Decizia nr. 11 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești a rămas irevocabilă la data de 22 iunie 2004 prin respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de reclamantă, potrivit deciziei nr. 2196/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2003 pe rolul Curții de apel Ploiești, reclamanta-creditoare SC I.C. SRL a formulat contestație la executare, solicitând, în temeiul art. 400 alin. (2) C. proc. civ. lămurirea înțelesului și a întinderii titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 11/2002 a Curții de Apel Ploiești, respectiv stabilirea pe cale judiciară a întinderii obligației debitoare de plată a dobânzii contractuale de 12%. În motivarea contestației astfel formulate, contestatoarea a susținut că a pus în executare decizia nr. 11/2002, procedură în cadrul căreia cu privire la dobânda de 12% pe care intimata debitoare a fost obligată să o achite prin marfa comandată, executarea nu a putut fi finalizată datorită formulării dispozitivului deciziei pe acest aspect, formulare care necesită lămuriri pentru a putea fi executat.

Prin decizia nr. 187 din 1 martie 2004, Curtea de Apel Ploiești, astfel investită, a respins excepția inadmisibilității contestației, invocată de intimata SC G. SA și pe fond a admis contestația la titlu formulată de contestatoare statuând că dobânda contractuală de 12% ce se va achita în marfa comandată, menționată în dispozitivul deciziei nr. 11 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel Ploiești, este dobânda lunară aferentă obligației de plată a pârâtei SC G. SA de 138.838 dolari datorată pe o perioadă de 5 ani, respectiv suma de 970.836,60 dolari. Decizia nr. 187 din 1 martie 2004 pronunțată în cadrul contestației la titlu a fost recurată de ambele părți, respectiv contestatoarea și intimata.

Prin decizia nr. 4098 din 7 iulie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de părți, decizia nr. 187/2004 fiind casată cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță. Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a statuat următoarele: - excepția autorității de lucru judecat invocată de intimată în raport de sentința civilă nr. 4402 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei Ploiești este neîntemeiată; - la stabilirea dobânzii datorate de intimata se vor avea în vedere îndrumările obligatorii date prin decizia nr. 2948 din 16 iulie 1999 a Curții Supreme prin care s-a stabilit în mod expres modul de calcul al dobânzii; - instanța de fond urmează a se pronunța și asupra capetelor de cerere din contestația la titlu astfel cum a fost precizată și completată de contestatoare.

În rejudecare în fața instanței de fond Curtea de Apel Ploiești, s-au administrat probe cu înscrisuri și o expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului dobânzii în raport de cele statuate prin decizia de casare. Prin decizia nr. 4 pronunțată la data de 15 ianuarie 2007 de Curtea de Apel Ploiești, a fost respinsă excepția inadmisibilității contestației la titlu invocată de intimată cu motivarea ca natura contestației la titlu impune doar clarificarea dispozitivului deciziei atacate, decizie care este susceptibilă de executare silită potrivit dispozițiilor art. 371 C. proc. civ. Prin aceiași decizie, instanța a admis în parte contestația la titlu precizată și completată, împotriva deciziei nr. 11/2002 de Curtea de Apel Ploiești, stabilind că dobânda lunară aferentă obligației de plată a pârâtei SC G. SA este de 12% și va fi achitată în marfă comandată până la concurența sumei de 1.345.192,5 dolari S.U.A.

Cererea contestatoarei de stabilire a unui termen de 30 zile în care să se facă plata și cererea ca în caz de neexecutare plata să se facă în valută, au fost respinse ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că dobânda acordată prin Decizia nr. 11/2002 este contractuală fiind prevăzută în art. 7 lit. c) din contractul de leasing și în art. 2 din actul adițional și se plătește lunar, în marfă comandată.

În ce privește modul de calcul al dobânzii, instanța, având în vedere cele reținute prin decizia nr. 2948/1999 a Curții Supreme de Justiție în sensul că „în raport de prevederile contractului de leasing și ale actului adițional locatarul datorează chiria și dobânda lunară calculate pentru fiecare mașină sau utilaj din momentul încheierii procesului verbal de punere în funcțiune, a omologat raportul întocmit de expertul P.G., stabilind dobânda pentru 12 utilaje puse în funcțiune . Susținerea intimatei în sensul că nu datorează dobândă întrucât contestatoarea nu i-a transmis comenzi a fost înlăturată de instanță, care a apreciat că probele administrate pe acest aspect relevă faptul că intimata deși a fost notificată de contestatoare să-i livreze geam în contul obligațiilor stipulate prin contractul de leasing, a refuzat livrările începând cu anul 2001 când îi comunică contestatoarei că nu îi mai livrează marfă, deoarece contractul de leasing a devenit scadent la finele anului 2000. Împotriva acestei decizii pârâta intimată a declarat recurs la data de 16 februarie 2007, în termenul legal solicitând în principal casarea în parte a hotărârii atacate sub aspectul întinderii obligației de plată a dobânzii și trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar recurenta a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate,

cu consecința admiterii contestației la titlu pentru suma de 26.670,8 dolari S.U.A. ce se va plăti în marfă comandată conform raportului de expertiză întocmit de expertul parte D.P. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9, 7 și 5 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză următoarele: Instanța a interpretat greșit art. 7 lit. c) din contractul de leasing stabilind că dobânda de 12% pe lună este o dobândă penalizatoare și nu fructifieră față de conținutul clauzei care nu precizează termenul de,,întârziere la plată” precum și în raport de modul de calcul statuat prin decizia irevocabilă nr. 2949/1999 a Curții Supreme de Justiție, respectiv de la data proceselor verbale de punere în funcție și nu de la depășirea scadenței plății chiriei, ceea ce accentuează caracterul dobânzii de componentă însoțitoare a prețului.

Potrivit recurentei, efectele acestei calificări a dobânzii se rezumă la determinarea modului de calcul, în sensul că procentul de 12% se raportează la capitalul de lucru închiriat, astfel cum a fost determinat prin titlu executoriu, dobândă care însumează 26.670,8 dolari S.U.A. conform opiniei separate exprimată de expertul parte. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea Legii (art. 304 pct. 9), respectiv a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale, dispoziții conform cărora totalul penalităților pentru întârziere în decontare nu pot depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, prevederi care se aplică și contractului de leasing din 1995 pentru efectele produse de contract ulterior intrării sale în vigoare.

Subsumat acestei critici, recurenta susține că modul de calcul al dobânzii penalizatoare stabilit prin expertiza validată de instanță este netemeinic în măsura în care au fost avute în vedere în mod artificial scadențele pentru ratele de chirie, fără să țină seama de comanda neonorată. Hotărârea primei instanțe cuprinde motive contradictorii, iar pe anumite aspecte este nemotivată, în măsura în care reține că nu i se poate imputa contestatoarei faptul că nu a mai comandat marfă în contul obligațiilor pe care i le datora intimata, în condițiile în care i-a comunicat că nu îi mai livrează marfă, apreciere care este contrazisă de raportul de expertiză omologat. Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., prin respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., continuând judecata deși acțiunea ce forma obiectul dosarului nr. 10245/105/2006 pe rolul Tribunalului Prahova, având ca obiect nulitatea absolută a clauzei privind dobânda de 12% putea avea o înrâurire asupra soluției pronunțate în contestația la titlu. În fața instanței de recurs, la termenul din 16 noiembrie 2007, recurenta a reiterat cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. 10245/105/2006 față de elementele noi apărute în derularea acestui dosar în sensul că sentința nr. 299 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Prahova pronunțată în primă instanță prin care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a clauzei penale, a fost desființată de instanța de apel prin decizia nr. 18 din 5 noiembrie 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de dovezile administrate pe acest aspect Înalta Curte prin Încheierea din 16 noiembrie 2007 a dispus, suspendarea judecății recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost repusă pe rol la data de 30 octombrie 2009 la cererea intimatei, recurenta fiind citată prin administratorul judiciar desemnat în cadrul procedurii insolvenței deschisă față de societate la data de 8 februarie 2008. Asupra recursului. Înalta Curte analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Cu privire la motivul vizând interpretarea greșită a actului dedus judecății.

Argumentele recurentei în sensul că dobânda de 12% stabilită de părți prin art. 7 lit. c) din contract este o dobândă fructiferă și nu penalizatoare de întârziere și prin urmare nu depinde de numărul de zile de întârziere în executare ci reprezintă un procent din valoarea capitalului, exced obiectului cauzei constând în lămurirea întinderii titlului executoriu conferit de decizia nr. 11 din 20 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești prin care a fost soluționat fondul litigiului dintre părți fundamentat pe neîndeplinirea obligațiilor asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de leasing încheiat la 7 februarie 1995. Potrivit titlului executoriu recurenta pârâtă a fost obligată la plata sumelor reprezentând rate de leasing restante (134.838 dolari S.U.A.) și la plata dobânzii contractuale de 12% pe lună achitată tot în marfă comandată.

Totodată, prin decizia nr. 2948 din 16 iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în cadrul litigiului care a vizat fondul pretențiilor reclamantei s-a statuat irevocabil că potrivit contractului de leasing încheiat cu locatorul, pârâta SC G. SA datorează chirie și dobândă lunară calculată pentru fiecare mașină sau utilaj din momentul încheierii procesului verbal de punere în funcțiune. Așa fiind, recurenta nu mai poate pune în discuție această chestiune susținând ca, nu se poate discuta de o dobândă de 12% pe lună, respectiv 144% pe an, deoarece aceasta nu a fost voința părților, în condițiile în care acest aspect a fost tranșat cu ocazia soluționării fondului pretențiilor, fiind o chestiune care vizează obiectul dedus judecății prin acțiunea introductivă.

Distinct de acestea prin decizia de casare nr. 4098 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în cadrul soluționării prezentei contestații la titlu, indicațiile obligatorii ale instanței de recurs au vizat numai modul de calcul al cuantumului dobânzii lunare datorate de 12% pe lună convenită de părți, fără nicio referire cu privire la caracterul clauzei conținute în contract, și natura dobânzii de 12% la care pârâta a fost obligată prin titlul executoriu. Or, în acest context legal, impus de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., repunerea în discuție a clauzelor contractului de leasing excede îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare.

În acest sens, Curtea observă totodată că prin motivele de recurs formulate de recurenta SC G. SA în cadrul dosarului finalizat prin decizia nr. 4092/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspectele puse în discuție nu s-au referit la calificarea dobânzii datorate conform, titlului executoriu ca fiind fructiferă, ci la perioada corectă de calcul a dobânzii datorate, susținând că datorează dobânda numai pentru perioada 28 octombrie 2002 până la 21 decembrie 2002 și nu pe toată durata de 60 luni a contractului de leasing, deoarece în perioada 1997-2002 reclamanta nu a lansat comenzi. Cu alte cuvinte, recurenta nu contestă caracterul penalizator al dobânzii datorate ci, numai existența unui raport execuțional generator de dobândă, aspecte care au fost tranșate prin decizia nr. 4/2007 pronunțate în rejudecare după casare.

Că este așa rezultă indubitabil și din faptul că pe parcursul soluționării prezentei contestații la titlu, recurenta a formulat o acțiune distinctă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10245/105/2006 având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei penale prevăzut la art. 7 lit. c) din contractul de leasing încheiat că reclamanta, sau reducerea dobânzii de 12% până la cuantumul dobânzii legale în materie comercială. Prin urmare, recurenta susținea în acel litigiu, contrar argumentelor din prezentul recurs, că părțile prin convenția lor au evaluat anticipat daunele ce se cuvin în caz de neexecutare, lato senso, a obligațiilor comerciale asumate, stabilind cuantumul de 12% cu titlu de penalități de întârziere, solicitând pentru rațiuni care exced acestei analize constatarea nulității absolute sau reducerea cuantumului la dobânda legală.

Or, penalitățile de întârziere au aceiași natură juridică cu dobânda legală, respectiv sunt daune–interese de întârziere. În raport de argumentele susmenționate critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 8 apare ca nefondată. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 susținerea recurentei se vădește vădit nefondată Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei contractuale a fost publicată în Monitorul Oficial al României din data de 19 iulie 2002 și nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că părțile au încheiat contractul de leasing la data de 7 februarie 1995, dată la care limitarea cuantumului penalităților de întârziere la suma asupra căreia sunt calculate nu era prevăzută de nicio altă dispoziție legală.

Totodată potrivit principiului consacrat în art. 1087 C. civ. părțile pot conveni anticipat valoarea daunelor interese, ipoteză în care instanța nu poate acorda părți o sumă nici mai mică, nici mai mare. Prin urmare în măsura în care daunele interese sunt stabilite de părți legiuitorul sau instanța nu poate interveni și plafona valoarea lor. În sfârșit, chiar și după apariția Legii nr. 469/2002 prin dispozițiile prevăzute în art. 4 alin. (2) din lege se instituie în materie comercială posibilitatea ca pe lângă dobânzi ori penalități să se acorde daune în completare în concordanță cu principiul reparării integrale a prejudiciului. Cu privire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

recurenta consideră că argumentul instanței în sensul că nu i se poate imputa intimatei-contestatoare faptul că nu a mai comandat marfă deoarece pârâta i-a comunicat că nu îi mai livrează este în contradicție cu raportul de expertiză omologat care reține că în anii 1995 și 1996 livrate au fost făcute cu anticipație. Critica recurentei este nefondată, în primul rând, pentru că citează trunchiat din raportul întocmit de expertul P.G., care în continuare precizează că în anii următori până la expirarea contractului livrările nu au mai avut loc. Or, în concordanță cu datele contabile evidențiate, instanța reține și adresa din 2001 prin care recurenta precizează că nu îi mai livrează marfă deoarece contractul de leasing a devenit scadent.

Și critica privind încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se vădește nefondată. Este adevărat că instanța de fond potrivit celor consemnate în încheierea din 8 ianuarie 2007 a apreciat că nu se impune suspendarea judecății contestației, aflată în stare de judecată, față de obiectul dosarului nr. 10245/105/2006, dar în fața instanței de recurs, această măsură a fost luată în raport și de aspectele noi evocate de recurenta, Curtea apreciind că, anularea sau modificarea clauzei penale ar putea avea o înrâurire asupra soluționării recursului. Or, acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 10245/105/2006 a fost respinsă în fond și în apel, potrivit informațiilor luate de pe portalul instanțelor investite cu judecarea cauzei, astfel încât acesta critică în contextul măsurilor dispuse și a soluției pronunțate în cauză, apare ca lipsită de interes.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G. SA Boldești, prin administrator judiciar G.G.E. SPRL București împotriva deciziei nr. 4 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.