ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 674/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 674/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Între SC G. SA Scăieni, în calitate de utilizator și SC I.C.

SRL în calitate de furnizor proprietar s-a încheiat la data de 7 februarie 1995

contractul de leasing, prin care furnizorul se obliga să închirieze

utilizatorului, mașini și utilaje pentru prelucrarea geamului, contra

unei chirii lunare de 1.000 dolari S.U.A., până la achitarea integrală

a prețului; conform contractului utilizatorul se obliga și la plata

unei dobânzi de 12% pe lună din valoarea contractului.

Prin acțiunea introductivă

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7043/1997, furnizorul

SC I.C. SRL a solicitat obligarea utilizatorului SC G. SA Scăieni, în baza

celor convenite prin contractul de leasing și a actelor adiționale

ulterioare, la plata chiriei restante, despăgubire, T.V.A., amenzi și

penalități.

După derularea a două cicluri

procesuale în cauză, litigiul dintre părți a fost finalizat prin

decizia nr. 11 pronunțată la data de 20 februarie 2002 de Curtea de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ,

în sensul obligării pârâtei SC G. SA la plata sumei de 134.838 dolari S.U.A.

ce vor fi achitați în marfa comandată potrivit contractului încheiat

între părți, și la plata dobânzii contractuale de 12% ce va fi achitată

tot în marfă comandată, potrivit contractului de leasing.

Decizia nr. 11 din 20 februarie 2002 a

Curții de Apel Ploiești a rămas irevocabilă la data de 22

iunie 2004 prin respingerea, ca tardiv, a recursului declarat de

reclamantă, potrivit deciziei nr. 2196/2006 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea înregistrată la data de 17

octombrie 2003 pe rolul Curții de apel Ploiești,

reclamanta-creditoare SC I.C. SRL a formulat contestație la executare,

solicitând, în temeiul art. 400  alin. (2) C. proc. civ. lămurirea

înțelesului și a întinderii titlului executoriu reprezentat de

decizia nr. 11/2002 a Curții de Apel Ploiești, respectiv stabilirea

pe cale judiciară a întinderii obligației debitoare de plată a

dobânzii contractuale de 12%.

În motivarea contestației astfel

formulate, contestatoarea a susținut că a pus în executare decizia nr.

11/2002, procedură în cadrul căreia cu privire la dobânda de 12% pe

care intimata debitoare a fost obligată să o achite prin marfa

comandată, executarea nu a putut fi finalizată datorită

formulării dispozitivului deciziei pe acest aspect, formulare care

necesită lămuriri pentru a putea fi executat.

Prin decizia nr. 187 din 1 martie 2004,

Curtea de Apel Ploiești, astfel investită, a respins excepția inadmisibilității

contestației, invocată de intimata SC G. SA și pe fond a admis contestația

la titlu formulată de contestatoare statuând că dobânda contractuală

de 12% ce se va achita în marfa comandată, menționată în

dispozitivul deciziei nr. 11 din 20 februarie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, este dobânda lunară aferentă obligației de

plată a pârâtei SC G. SA de 138.838 dolari datorată pe o

perioadă de 5 ani, respectiv suma de 970.836,60 dolari.

Decizia nr. 187 din 1 martie 2004

pronunțată în cadrul contestației la titlu a fost recurată

de ambele părți, respectiv contestatoarea și intimata.

Prin decizia nr. 4098 din 7 iulie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile

declarate de părți, decizia nr. 187/2004 fiind casată cu

trimitere spre rejudecare la aceiași instanță.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de recurs a statuat următoarele:

- excepția autorității de

lucru judecat invocată de intimată în raport de sentința

civilă nr. 4402 din 4 iunie 2003 a Judecătoriei Ploiești este

neîntemeiată;

- la stabilirea dobânzii datorate de intimata

se vor avea în vedere îndrumările obligatorii date prin decizia nr. 2948

din 16 iulie 1999 a Curții Supreme prin care s-a stabilit în mod expres modul

de calcul al dobânzii;

- instanța de fond urmează a se

pronunța și asupra capetelor de cerere din contestația la titlu

astfel cum a fost precizată și completată de contestatoare.

În rejudecare în fața instanței de

fond Curtea de Apel Ploiești, s-au administrat probe cu înscrisuri și

o expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului dobânzii în raport

de cele statuate prin decizia de casare.

Prin decizia nr. 4 pronunțată la

data de 15 ianuarie 2007 de Curtea de Apel Ploiești, a fost respinsă

excepția inadmisibilității contestației la titlu

invocată de intimată cu motivarea ca natura contestației la titlu

impune doar clarificarea dispozitivului deciziei atacate, decizie care este

susceptibilă de executare silită potrivit dispozițiilor art. 371

C. proc. civ.

Prin aceiași decizie, instanța a

admis în parte contestația la titlu precizată și completată,

împotriva deciziei nr. 11/2002 de Curtea de Apel Ploiești, stabilind că

dobânda lunară aferentă obligației de plată a pârâtei SC G.

SA este de 12% și va fi achitată în marfă comandată

până la concurența sumei de 1.345.192,5 dolari S.U.A.

Cererea contestatoarei de stabilire a unui

termen de 30 zile în care să se facă plata și cererea ca în caz

de neexecutare plata să se facă în valută, au fost respinse ca

nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că dobânda acordată prin Decizia nr. 11/2002 este

contractuală fiind prevăzută în art. 7 lit. c) din contractul de

leasing și în art. 2 din actul adițional și se

plătește lunar, în marfă comandată.

În ce privește modul de calcul al

dobânzii, instanța, având în vedere cele reținute prin decizia nr. 2948/1999

a Curții Supreme de Justiție în sensul că „în raport de

prevederile contractului de leasing și ale actului adițional

locatarul datorează chiria și dobânda lunară calculate pentru

fiecare mașină sau utilaj din momentul încheierii procesului verbal

de punere în funcțiune, a omologat raportul întocmit de expertul P.G.,

stabilind dobânda pentru 12 utilaje puse în funcțiune .

Susținerea intimatei în sensul că

nu datorează dobândă întrucât contestatoarea nu i-a transmis comenzi

a fost înlăturată de instanță, care a apreciat că

probele administrate pe acest aspect relevă faptul că intimata deși

a fost notificată de contestatoare să-i livreze geam în contul

obligațiilor stipulate prin contractul de leasing, a refuzat

livrările începând cu anul 2001 când îi comunică contestatoarei

că nu îi mai livrează marfă, deoarece contractul de leasing a

devenit scadent la finele anului 2000.

Împotriva acestei decizii pârâta

intimată a declarat recurs la data de 16 februarie 2007, în termenul legal

solicitând în principal casarea în parte a hotărârii atacate sub aspectul

întinderii obligației de plată a dobânzii și trimiterea cauzei

spre rejudecare; în subsidiar recurenta a solicitat modificarea în parte a

hotărârii atacate, cu consecința admiterii contestației la titlu

pentru suma de 26.670,8 dolari S.U.A. ce se va plăti în marfă

comandată conform raportului de expertiză întocmit de expertul parte D.P.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9, 7 și 5 C.

proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut, în sinteză

următoarele:

Instanța a interpretat greșit art. 7

lit. c) din contractul de leasing stabilind că dobânda de 12% pe lună

este o dobândă penalizatoare și nu fructifieră față de

conținutul clauzei care nu precizează termenul de,,întârziere la

plată” precum și în raport de modul de calcul statuat prin decizia

irevocabilă nr. 2949/1999 a Curții Supreme de Justiție,

respectiv de la data proceselor verbale de punere în funcție și nu de

la depășirea scadenței plății chiriei, ceea ce

accentuează caracterul dobânzii de componentă însoțitoare a

prețului.

Potrivit recurentei, efectele acestei

calificări a dobânzii se rezumă la determinarea modului de calcul, în

sensul că procentul de 12% se raportează la capitalul de lucru

închiriat, astfel cum a fost determinat prin titlu executoriu, dobândă

care însumează 26.670,8 dolari S.U.A. conform opiniei separate

exprimată de expertul parte.

Hotărârea atacată a fost dată

cu încălcarea Legii (art. 304 pct. 9), respectiv a dispozițiilor art.

4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei

contractuale, dispoziții conform cărora totalul

penalităților pentru întârziere în decontare nu pot depăși

cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate, prevederi care se

aplică și contractului de leasing din 1995 pentru efectele produse de

contract ulterior intrării sale în vigoare.

Subsumat acestei critici, recurenta

susține că modul de calcul al dobânzii penalizatoare stabilit prin

expertiza validată de instanță este netemeinic în măsura în

care au fost avute în vedere în mod artificial scadențele pentru ratele de

chirie, fără să țină seama de comanda neonorată.

Hotărârea primei instanțe cuprinde

motive contradictorii, iar pe anumite aspecte este nemotivată, în

măsura în care reține că nu i se poate imputa contestatoarei

faptul că nu a mai comandat marfă în contul obligațiilor pe care

i le datora intimata, în condițiile în care i-a comunicat că nu îi

mai livrează marfă, apreciere care este contrazisă de raportul

de expertiză omologat.

Instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ., prin respingerea cererii de suspendare a

judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

continuând judecata deși acțiunea ce forma obiectul dosarului nr. 10245/105/2006

pe rolul Tribunalului Prahova, având ca obiect nulitatea absolută a

clauzei privind dobânda de 12% putea avea o înrâurire asupra soluției

pronunțate în contestația la titlu.

În fața instanței de recurs, la

termenul din 16 noiembrie 2007, recurenta a reiterat cererea de suspendare a

judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. 10245/105/2006

față de elementele noi apărute în derularea acestui dosar în

sensul că sentința nr. 299 din 12 februarie 2007 a Tribunalului

Prahova pronunțată în primă instanță prin care a fost

respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a

clauzei penale, a fost desființată de instanța de apel prin

decizia nr. 18 din 5 noiembrie 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Față de dovezile administrate pe

acest aspect Înalta Curte prin Încheierea din 16 noiembrie 2007 a dispus, suspendarea

judecății recursului în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 30

octombrie 2009 la cererea intimatei, recurenta fiind citată prin

administratorul judiciar desemnat în cadrul procedurii insolvenței deschisă

față de societate la data de 8 februarie 2008.

Asupra recursului.

Înalta Curte analizând decizia atacată în

raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Cu privire la motivul vizând interpretarea

greșită a actului dedus judecății.

Argumentele recurentei în sensul că dobânda

de 12% stabilită de părți prin art. 7 lit. c) din contract este

o dobândă fructiferă și nu penalizatoare de întârziere și prin

urmare nu depinde de numărul de zile de întârziere în executare ci

reprezintă un procent din valoarea capitalului, exced obiectului cauzei

constând în lămurirea întinderii titlului executoriu conferit de decizia nr.

11 din 20 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești prin

care a fost soluționat fondul litigiului dintre părți

fundamentat pe neîndeplinirea obligațiilor asumate de

recurenta-pârâtă prin contractul de leasing încheiat la 7 februarie 1995.

Potrivit titlului executoriu recurenta

pârâtă a fost obligată la plata sumelor reprezentând rate de leasing

restante (134.838 dolari S.U.A.) și la plata dobânzii contractuale de 12%

pe lună achitată tot în marfă comandată.

Totodată, prin decizia nr. 2948 din 16

iulie 1999 a Curții Supreme de Justiție pronunțată în

cadrul litigiului care a vizat fondul pretențiilor reclamantei s-a statuat

irevocabil că potrivit contractului de leasing încheiat cu locatorul, pârâta

SC G. SA datorează chirie și dobândă lunară calculată

pentru fiecare mașină sau utilaj din momentul încheierii procesului

verbal de punere în funcțiune.

Așa fiind, recurenta nu mai poate pune

în discuție această chestiune susținând ca, nu se poate discuta

de o dobândă de 12% pe lună, respectiv 144% pe an, deoarece aceasta

nu a fost voința părților, în condițiile în care acest

aspect a fost tranșat cu ocazia soluționării fondului

pretențiilor, fiind o chestiune care vizează obiectul dedus

judecății prin acțiunea introductivă.

Distinct de acestea prin decizia de casare nr.

4098 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție pronunțată în cadrul soluționării prezentei

contestații la titlu, indicațiile obligatorii ale instanței de

recurs au vizat numai modul de calcul al cuantumului dobânzii lunare datorate

de 12% pe lună convenită de părți, fără nicio

referire cu privire la caracterul clauzei conținute în contract, și

natura dobânzii de 12% la care pârâta a fost obligată prin titlul

executoriu.

Or, în acest context legal, impus de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., repunerea în discuție a

clauzelor contractului de leasing excede îndrumărilor obligatorii ale

deciziei de casare.

În acest sens, Curtea observă

totodată că prin motivele de recurs formulate de recurenta SC G. SA

în cadrul dosarului finalizat prin decizia nr. 4092/2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, aspectele puse în discuție nu s-au referit

la calificarea dobânzii datorate conform, titlului executoriu ca fiind

fructiferă, ci la perioada corectă de calcul a dobânzii datorate,

susținând că datorează dobânda numai pentru perioada 28

octombrie 2002 până la 21 decembrie 2002 și nu pe toată durata

de 60 luni a contractului de leasing, deoarece în perioada 1997-2002 reclamanta

nu a lansat comenzi.

Cu alte cuvinte, recurenta nu contestă caracterul

penalizator al dobânzii datorate ci, numai existența unui raport

execuțional generator de dobândă, aspecte care au fost tranșate

prin decizia nr. 4/2007 pronunțate în rejudecare după casare.

Că este așa rezultă

indubitabil și din faptul că pe parcursul soluționării

prezentei contestații la titlu, recurenta a formulat o acțiune

distinctă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10245/105/2006

având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei penale

prevăzut la art. 7 lit. c) din contractul de leasing încheiat că

reclamanta, sau reducerea dobânzii de 12% până la cuantumul dobânzii

legale în materie comercială.

Prin urmare, recurenta susținea în acel

litigiu, contrar argumentelor din prezentul recurs, că părțile

prin convenția lor au evaluat anticipat daunele ce se cuvin în caz de

neexecutare, lato senso, a obligațiilor comerciale asumate, stabilind cuantumul

de 12% cu titlu de penalități de întârziere, solicitând pentru

rațiuni care exced acestei analize constatarea nulității

absolute sau reducerea cuantumului la dobânda legală.

Or, penalitățile de întârziere au

aceiași natură juridică cu dobânda legală, respectiv sunt daune–interese

de întârziere.

În raport de argumentele susmenționate

critica recurentei întemeiată pe dispozițiile art. 8 apare ca

nefondată.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 susținerea recurentei se vădește vădit

nefondată Legea nr. 469/2002 privind întărirea disciplinei

contractuale a fost publicată în Monitorul Oficial al României din data de

19 iulie 2002 și nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că părțile

au încheiat contractul de leasing la data de 7 februarie 1995, dată la

care limitarea cuantumului penalităților de întârziere la suma asupra

căreia sunt calculate nu era prevăzută de nicio altă

dispoziție legală.

Totodată potrivit principiului consacrat

în art. 1087 C. civ. părțile pot conveni anticipat valoarea daunelor

interese, ipoteză în care instanța nu poate acorda părți o

sumă nici mai mică, nici mai mare. Prin urmare în măsura în care

daunele interese sunt stabilite de părți legiuitorul sau

instanța nu poate interveni și plafona valoarea lor.

În sfârșit, chiar și după

apariția Legii nr. 469/2002 prin dispozițiile prevăzute în art. 4

alin. (2) din lege se instituie în materie comercială posibilitatea ca pe

lângă dobânzi ori penalități să se acorde daune în

completare în concordanță cu principiul reparării integrale a

prejudiciului.

Cu privire la motivul prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ. recurenta consideră că argumentul instanței

în sensul că nu i se poate imputa intimatei-contestatoare faptul că

nu a mai comandat marfă deoarece pârâta i-a comunicat că nu îi mai livrează

este în contradicție cu raportul de expertiză omologat care

reține că în anii 1995 și 1996 livrate au fost făcute cu

anticipație.

Critica recurentei este nefondată, în

primul rând, pentru că citează trunchiat din raportul întocmit de

expertul P.G., care în continuare precizează că în anii următori

până la expirarea contractului livrările nu au mai avut loc.

Or, în concordanță cu datele

contabile evidențiate, instanța reține și adresa din 2001

prin care recurenta precizează că nu îi mai livrează marfă

deoarece contractul de leasing a devenit scadent.

Și critica privind încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se vădește

nefondată.

Este adevărat că instanța de

fond potrivit celor consemnate în încheierea din 8 ianuarie 2007 a apreciat

că nu se impune suspendarea judecății contestației,

aflată în stare de judecată, față de obiectul dosarului nr.

10245/105/2006, dar în fața instanței de recurs, această

măsură a fost luată în raport și de aspectele noi evocate

de recurenta, Curtea apreciind că, anularea sau modificarea clauzei penale

ar putea avea o înrâurire asupra soluționării recursului. Or,

acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 10245/105/2006 a fost

respinsă în fond și în apel, potrivit informațiilor luate de pe

portalul instanțelor investite cu judecarea cauzei, astfel încât acesta critică

în contextul măsurilor dispuse și a soluției pronunțate în

cauză, apare ca lipsită de interes.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC G. SA Boldești, prin administrator judiciar G.G.E. SPRL București

împotriva deciziei nr. 4 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.