ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4670/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 15 februarie 2001, astfel cum a fost precizată, reclamantele P.E. și M.A. (fosta L.) au chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Moldova Nouă solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile situate în comuna Sichevița, sat Gornea, anume suprafața de 982 mp, la locul „livada la zăvoi de la vale de sat”, ce se identifică cu nr.top 974 în C.F. nr. 949 a localității Gornea și suprafața de 1856 mp, la locul „fânețe în Zomonita”, ce se identifică sub nr.top 8 în C.F. nr. 1196 a aceleiași localități, inclusiv construcțiile edificate pe acestea, pentru care este de acord să o dezdăuneze.

Reclamantele au susținut că terenurile au fost proprietatea autorului lor, I.L.A., decedat în cel de-al doilea război mondial, astfel cum rezultă din mențiunile înscrise în cărțile funciare și că, în procedura Legii nr. 18/1991, li s-a refuzat, în mod nejustificat, reconstituirea dreptului de proprietate motivat de faptul că aceste terenuri ar fi proprietatea pârâtei. Ca atare, reclamantele au solicitat să se compare titlul autorilor lor de proprietate cu cel al autorului pârâtei și a se acorda prioritate celui pe care ele îl invocă, cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 480 C. civ. Prin sentința civilă nr. 456 din 26 iunie 2001, Judecătoria Moldova Nouă a admis acțiunea formulată de reclamantele P.E.

născută L. și M.A. născută L.; a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate, posesie și folosință terenurile din C.F. 949 nr. top 974, în suprafață de 982 mp, și în C.F. 1196 – 1530, nr. top 8, în suprafață de 1856 mp, din perimetrul localității Gornea; a atribuit reclamantelor construcțiile existente pe cele două parcele, așa cum au fost descrise în raportul de expertiză tehnică și a obligat reclamantele să dezdăuneze pe SC A. SA Moldova Nouă cu suma de 38.500.000 lei reprezentând contravaloarea construcțiilor, iar, după rămânerea definitivă a sentinței, biroul de C.F. va opera în baza dispozițiilor de mai sus. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, din lucrările dosarului, rezultă că autorul reclamantelor ar fi fost proprietarul terenurilor în litigiu și că nici fostul S.M.A.

și nici actualul A. nu figurează cu vreun drept real sau de altă natură înscris, drept care să le fie opozabil celor două reclamante. Referitor la construcții, prima instanță, fără a motiva în fapt sau în drept, a apreciat că se impune atribuirea acestora reclamantelor cu desdăunarea pârâtei. Prin decizia civilă nr. 1059 din 14 noiembrie 2001, Tribunalul Caras Severin a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC A. SA Moldova Nouă, pentru aceleași considerente reținute și de judecătorie, cu mențiunea că pârâta nu a respectat dispozițiile Legii nr. 115/1938 și dispozițiile actualei Legii nr. 7/1996 referitoare la nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor reale asupra terenurilor în regim de carte funciară.

Prin decizia civilă nr. 550 din 28 februarie 2002, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de pârâta SC A. Moldova Nouă SA. În motivarea hotărârii instanța de recurs a reținut că pârâta, deși a stăpânit în fapt terenurile în litigiu, nu și-a înscris în registrele de publicitate imobiliară un drept real asupra acestora, împrejurare în care, în mod just, instanțele de fond au admis acțiunea în revendicare dedusă judecății. Totodată, dat fiind acordul reclamantelor, instanța de recurs a apreciat că în mod corect, în raport de dispozițiile art. 494 C. civ., instanțele de fond le-au obligat să plătească pârâtei contravaloarea construcțiilor existente pe cele două parcele. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând incidența art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. În motivarea recursului, s-a arătat că pentru terenurile care au fost cooperativizate, stabilirea dreptului de proprietate în favoarea persoanelor interesate se realizează în mod obligatoriu în procedura specială prevăzută de Legea nr. 18/1991. Or, reclamantelor le-a fost respinsă cererea prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în cadrul procedurii speciale, precum și cererea prin care au solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în cadrul aceleiași proceduri în favoarea pârâtei, prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, astfel că, în mod greșit, instanțele au admis acțiunea în revendicare dedusă judecății, în procedura de drept comun, aceasta cu atât mai mult cu cât, dată fiind situația juridică a terenurilor în litigiu, prezumția de proprietate instituită prin art. 32 din Decretul Lege nr. 115/1938 în favoarea reclamantelor a fost înfrântă.

Totodată, s-a arătat că prin hotărârile criticate s-a dat reclamantelor mai mult decât au cerut, adică, în lipsa unei cereri reconvenționale formulate de pârâtă, cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., acesteia i s-a acordat despăgubiri pentru construcțiile existente pe terenurile în litigiu. Prin decizia nr. 4084 din 18 mai 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție; a casat hotărârile recurate și, în fond, a respins acțiunea formulată de reclamantele P.E. și M.A., astfel cum a fost precizată la data de 26 iunie 2001, ca nefondată.

Analizând recursul în anulare, Înalta Curte a constatat că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, terenurile revendicate de reclamanți fac obiectul unei legi speciale de reparație, anume a Legii nr. 18/1991, act cu caracter reparatoriu, ce a fost adoptat și care a intrat în vigoare mai înainte de promovarea acțiunii în revendicare dedusă judecății în prezenta cauză. Situația de excepție în care s-a aflat România după anul 1990, a impus legiferarea unei proceduri legale speciale, derogatorii de la dreptul comun, în cadrul căreia persoanele interesate puteau solicita stabilirea dreptului lor de proprietate cu privire la terenurile de care, ele sau autorii lor, au fost deposedate de statul comunist.

Prin acest act normativ special, Legea nr. 18/1991, în cap. 2, s-a reglementat procedura în care persoanele interesate puteau solicita și obține, reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găseau, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul cooperativelor agricole de producție. Instituirea unei proceduri speciale pentru stabilirea dreptului de proprietate obliga persoanele interesate să se adreseze acestei proceduri, nefiind permisă o analiză a pretențiilor lor în procedura dreptului comun. În fapt, terenurile în litigiu au aparținut, conform mențiunilor efectuate în anul 1932 în registrele de publicitate imobiliară, autorului reclamantelor, L.A., care a decedat în cel de-al doilea război mondial.

În mod necontestat, reclamantele nu și-au exercitat anterior anului 1990 atributele dreptului de proprietate cu privire la aceste terenuri, întrucât acestea au fost preluate de stat și la data de 1 ianuarie 1990 se găseau în patrimoniul cooperativei de producție În cadrul aceleiași proceduri speciale, prevăzută de Legea nr. 18/1991, au solicitat constituirea dreptului de proprietate pentru aceleași terenuri, care în prezent sunt ocupate de construcții și de pârâta SC A. Moldova Nouă SA.

În raport de dispozițiile legale incidente, instanțele au constatat că este îndreptățită să i se constituie dreptul de proprietate asupra acestor terenuri pârâta SC A. Moldova Nouă SA, sens în care au respins, prin hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile, cererea prin care reclamantele au solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M.07 nr. 1333 din 16 mai 1997 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației, act cu valoare de titlu de proprietate. Așa fiind, cum reclamantelor nu li s-a reconstituit, în procedura legală specială, dreptul de proprietate pentru terenurile în litigiu și cum pârâtul deține pentru acestea titlu de proprietate, emis în mod legal în cadrul acestei proceduri, acțiunea în revendicare dedusă judecății în procedura dreptului comun se dovedește a fi nefondată.

Analizarea mențiunilor cărților funciare - registre de publicitate imobiliară - efectuate anterior anului 1945, pentru considerentele mai sus arătate, a fost apreciată ca irelevantă din punct de vedere al analizei cererii dedusă judecății. Împotriva acestei decizii au formulat cerere de revizuire revizuentele P.E. și M.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului în anulare formulat împotriva sentinței civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă, a deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraș-Severin și a deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, în temeiul art. 112 C. proc. civ.

și art. 322 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de revizuire, revizuentele au arătat că, urmare a promovării și admiterii recursului în anulare, au formulat plângere la C.E.D.O. împotriva Statului român, prin care au arătat că le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție, precum și faptul că le-a fost negat dreptul de a se adresa justiției pentru protejarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, drept ce este ocrotit prin Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dosarul nr. 28266/05 al Curții Europene a Drepturilor Omului, se reține că, prin promovarea și admiterea recursului în anulare, a avut loc o încălcarea a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât, prin hotărârea atacată, instanța a încălcat unele din principiile de siguranță a raporturilor juridice, care au ca obiectiv menținerea unei soluții pronunțate în mod definitiv de instanța și respingerea oricărei acțiuni care ar pune în discuție fondul cauzei; că instanța supremă trebuia să-și folosească atribuțiile doar pentru corectarea unor erori de fapt și de drept, precum și a celor judiciare, și nu pentru a realiza o nouă examinare a cazului, cum s-a întâmplat prin promovarea și admiterea recursului în anulare, ceea ce nu reprezintă altceva decât un „apel” mascat; că anularea hotărârilor nu a fost motivată de existența unor probe noi, care să nu fi fost puse anterior în discuția părților și care ar fi fost de natură să influențeze desfășurarea procesului; că, prin hotărârea atacată, pierderea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de către revizuente s-a făcut cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1, și că, prin hotărârea atacată, instanța supremă a încălcat principiul proporționalității, adică lipsa unui echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și apărarea drepturilor fundamentale ale persoanei.

În drept au fost invocate prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. La dosar s-au atașat dosarele în care s-au pronunțat atât decizia atacată, cât și hotărârile judecătorești ce au făcut obiectul recursului în anulare, precum și Monitorul Oficial din 24 iunie 2010, în care a fost publicată hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului privind cauza Mengheleș și Popa împotriva României. Examinând cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. și P.E., instanța o constată întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În speță, prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, s-au casat hotărârile recurate, respectiv decizia civilă 550 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, decizia civilă nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraș-Severin și sentința civilă nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă, și, pe fond, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele P.E. și M.A., astfel cum a fost precizată la data de 26 iunie 2001, ca nefondată.

Revizuentele s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului la data de 21 iulie 2005, invocând încălcarea principiului securității raporturilor juridice și încălcarea dreptului de acces la o instanță prin faptul că Înalta Curte a admis recursul în anulare, invocând prevederile Legii fondului funciar nr. 18/1991, care constituie o procedură de restituire specială și care nu ar împiedica, în opinia lor, introducea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, având loc astfel încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia din 14 octombrie 2008, definitivă la 14 ianuarie 2009, dată în cauza Megheleș și Popa împotriva României, a declarat cererea admisibilă; a hotărât că a avut loc o încălcare a art. 6 pct. 1 din Convenție din cauza lipsei unui proces echitabil; că nu este necesar să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 par. 1 din Convenție referitor la dreptul de acces la o instanță; că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și pentru altele, a dispus ca statul-pârât să le restituie reclamantelor terenurile în suprafață de 982 mp și, respectiv, 1856 mp, situate în comuna Sichevița (județul Caraș-Severin ), în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri conform art. 44 par. 2 din Convenție; că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul-pârât să plătească împreună reclamantelor, în același termen de 3 luni, 5.000 Euro, cu titlu de daune materiale; ca, în orice caz, statul-pârât să le plătească împreună reclamantelor 3.500 Euro cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, Curtea Europeană a constatat că anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată, în speță, de existența unor probe noi, care nu se aflaseră la dispoziția părților până atunci, și care erau de natură să influențeze soluționarea procedurii, și că pronunțarea hotărârii de către Curtea Supremă de Justiție s-a făcut cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice și, prin urmare, cu încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, și anume prin intervenția într-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte la procedură, și prin repunerea pe rol a unei hotărâri definitive ce dobândise autoritate de lucru judecat și care, mai mult, fusese executată.

Prin urmare, instanța Europeană a constatat că încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a datorat posibilității pe care procurorul general o avea, conform legislației de la acea vreme, de a declara recurs în anulare și faptului că în cadrul procedurii judecării recursului în anulare a fost repus în discuție fondul deja soluționat printr-o hotărâre devenită definitivă și irevocabilă, și pusă în executare. Încălcarea constatată de Curtea Europeană are consecințe grave, care continuă să se producă și în prezent, și care, față de faptul că până la momentul pronunțării prezentei decizii pârâtul nu s-a conformat dispozițiilor acestei instanțe, de a restitui reclamantelor terenurile în litigiu sau, în lipsa unei astfel de restituiri, de a plăti reclamantelor 5000 Euro cu titlu de daune materiale, nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate în recurs în anulare.

Față de cele arătate și constatând că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ., se va admite cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. și P.E. împotriva deciziei nr. 4084 din 18 mai 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care va fi schimbată în tot, în sensul că se va respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraș-Severin și sentinței civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de revizuire formulată de revizuentele M.A. și P.E. împotriva deciziei nr. 4084 din data de 18 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Schimbă în tot decizia atacată, în sensul că respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 550 din 28 februarie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, deciziei civile nr. 1059 din 14 noiembrie 2001 a Tribunalului Caraș Severin și sentinței civile nr. 456 din 26 iunie 2001 a Judecătoriei Moldova Nouă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.