ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4140/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara la data de 10 iulie 2009, reclamanta N.F.L. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și Ministrul

Justiției și Libertăților Cetățenești, suspendarea actului administrativ emis

de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești sub nr. 76602 din 3 iulie 2009,

până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că

în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 și anume cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente și

că s-au respectat prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 în sensul că a

formulat plângere prealabilă.

A invocat reclamanta faptul că prin adresa

emisă este expusă unui prejudiciu material imediat, în sensul diminuării

drepturilor salariale, prin eliminarea unui spor recunoscut prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

A mai precizat reclamanta că în considerarea

veniturilor salariale încasate efectiv, lunar, a contractat diferite

angajamente de plată, prin emiterea adresei fiind pusă în imposibilitate de a

le onora, în condițiile asumate.

În ce privește cazul bine justificat, s-a opinat

că adresa în speță a fost emisă în baza unei ordonanțe ce încalcă dispozițiile

constituționale, prin aceasta tinzându-se la suspendarea plății unui spor

consacrat prin hotărâri judecătorești executorii.

Reclamanta a invocat prevederile art. 1 din

Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești a formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepție

inadmisibilitatea acțiunii, susținând că adresa a cărei suspendare se solicită

nu reprezintă un act administrativ în înțelesul art. 2 din Legea nr. 554/2004,

ci o măsură stabilită de ordonatorul principal de credite, care nu este

susceptibilă de a naște, modifica sau stinge raporturi juridice prin ea însăși.

S-a mai solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile și să se constate lipsa de interes a reclamantei.

Pe fondul cauzei, pârâtul a susținut că în

speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 și art. 15 din Legea nr.

554/2004.

Prin Sentința Civilă nr. 255 din 20 iulie

2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, instanța

a respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes,

invocate de pârât.

Totodată, prima instanță a admis acțiunea

formulată și a dispus suspendarea executării actului administrativ emis de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești sub nr. 76602 din 3 iulie 2009, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut, în ce privește excepția inadmisibilității, că adresa nr. 76602

din 3 iulie 2009 emisă de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești

către ordonatorii principali și terțiari de credite, întrunește prin conținut

și consecințe caracteristicile enunțate de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004,

fiind un act administrativ de natură a fi supus controlului efectuat de

instanța specializată.

În ce privește excepția lipsei de interes a

reclamantei prin prisma suspendării adresei în speță în alte două cauze, prima

instanță a reținut că măsura dispusă nu este pronunțată în contradictoriu cu

reclamanta, astfel încât hotărârile judecătorești în speță nu îi sunt opozabile

acesteia.

În ce privește fondul cererii formulate,

judecătorul fondului a apreciat îndeplinită condiția existenței cazului bine

justificat, reținând că prin actul administrativ în cauză nu s-a revocat

ordinul anterior prin care s-a dispus plata sporului, precum și cele statuate

în jurisprudenta C.E.D.O.

A apreciat prima instanță îndeplinită și

condiția pagubei iminente, reclamanta fiind expusă unui prejudiciu material

imediat în sensul diminuării drepturilor salariale efectiv încasate până în

prezent, prin eliminarea unui spor recunoscut prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, astfel că efectul asupra patrimoniului acesteia este

direct.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, solicitând admiterea

recursului, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, în principal, și respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată, în subsidiar.

În motivarea recursului, încadrat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele

critici de nelegalitate ale sentinței:

1) adresa contestată nu constituie un act

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004, ci o măsură stabilită de

ordonatorul principal de credite, în sarcina celorlalți ordonatori din sistem,

materializată sub forma unei adrese; în concret, este vorba despre o simplă

operațiune de încunoștințare a ordonatorilor secundari și terțiari de credite,

realizată ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 71/2009, coroborată cu

Legea nr. 18/2009 și Legea nr. 500/2002.

2)

în cauză nu este vorba de o diminuare a

drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care au fost și sunt calculate în

conformitate cu O.U.G. nr. 27/2006, ci doar de executarea unor hotărâri

judecătorești care va fi realizată potrivit eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009,

eșalonarea ce nu are caracterul unei pagube iminente.

După pronunțarea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009

a Curții Constituționale instanțele nu mai pot face aplicarea celor statuate de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 21 din 10 martie

2008,

iar instanța de fond trebuia să aibă

în vedere exclusiv decizia Curții Constituționale și să considere art. 47 din

Legea nr. 50/1996 abrogat.

3)

în ce privește cazul bine justificat s-a

susținut că O.U.G. nr. 71/2009 este un act normativ în vigoare, care se bucură

de prezumție de legalitate, acest act neproducând efecte pentru perioada

anterioară emiterii, plata drepturilor salariale pe care le-a reglementat realizându-se

ulterior emiterii sale.

Analizând sentința atacată, în raport cu

motivul de recurs formulat, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a reținut anterior, obiectul

acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării adresei nr. 76602

din 3 iulie 2009 emisă de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești.

Prin acest act, emitentul a dispus ca,

începând cu data de 10 iulie

2009,

drepturile

salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50

% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeași autoritate

publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va

păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se

efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor

sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi

salariale personalului din sectorul bugetar.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la

pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat

rezultă că, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de

întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența

unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul

normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În speța de față, nu poate fi primită critica

recurentului în sensul negării caracterului de act administrativ al adresei

solicitate a fi suspendate.

În mod evident, adresa în discuție adoptă o

măsură prin care se modifică un element esențial al raporturilor de serviciu

existente, respectiv a cuantumului salariului începând cu drepturile aferente

lunii iunie 2009.

În plus, măsura supusă analizei în cauza de

față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării

unei norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr. 71/2009, dar și a unei

legi, respectiv, Legea nr. 18/2009.

Așadar, nu se poate afirma că suntem în

prezența unei simple operațiuni administrative de comunicare către ordonatorii

secundari și terțiari de credite, după cum susține în mod eronat recurentul.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural

eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în

vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea

publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă

efectele asupra celor vizați.

Suspendarea efectelor actelor administrative

reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse

de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă

de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui

caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr.

554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz

bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente

juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul

că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în

toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de

către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu

este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România,

respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe

de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu

este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea

înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până

în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază

de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei

organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

În speța de față, Înalta Curte constată că

suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:

În primul rând, așa cum a reținut și prima

instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009,

recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite

intimatei pe luna iunie 2009.

Prin această măsură, Înalta Curte poate

aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau

contravenționale mai favorabile.

În acest sens, se cuvine a preciza faptul că

securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații

existente înainte de momentul emiterii actului.

Trebuie arătat faptul că interdicția

retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu

interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte.

În cauza de față, Înalta Curte consideră că

există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a

prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de

lege.

În altă ordine de idei, o altă aparență de

nelegalitate o constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr.

303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de

acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor și procurorilor se stabilește

prin lege specială.

Cu alte cuvinte, în raport de acest text

normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică,

în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale.

În ce privește aplicabilitatea Deciziei nr. 838

din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, se retine că deciziile Curții

Constituționale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătorești irevocabile

și nici asupra deciziilor în interesul legii pronunțate în precedent de Înalta

Curte.

Astfel, în reglementarea constituțională

actuală, justiția se înfăptuiește în România, prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, așa cum

dispune art. 124 din Constituție.

Nicio dispoziție legală nu reglementează

efectele retroactive ale unei decizii a Curții Constituționale, în sensul

negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunțate de

instanțele din sistemul judiciar.

În consecință, susținerea recurentului

privind abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1998, ca urmare a pronunțării

deciziei Curții Constituționale, este lipsită de suport legal.

Hotărârile judecătorești irevocabile trebuie

respectate și aduse la îndeplinire, așa cum prevede legislația națională dar și

art. 6 din C.E.D.O., text aplicabil direct în baza art. 11 din Constituția

României.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr.

554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar,

și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea

unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a Il-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și

28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva Sentinței Civile nr. 225 din 20

iulie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7

octombrie 2009.