ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2010

Deliberând asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 368 din 21

februarie 2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamantul P.M.R. în contradictoriu cu

pârâta P.A.C.

Pentru a dispune în acest sens,

instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 166 din Legea nr. 105/1992,

hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la

statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate, iar potrivit

dispozițiilor prevăzute de art. 167 din aceeași lege, hotărârea străină poate

fi recunoscută în România dacă îndeplinește următoarele condiții:

legii statului unde a fost pronunțată;

instanță competentă;

privește efectul hotărârilor străine între România și statul instanței care a

pronunțat hotărârea.

Conform art. 167 alin. (2), în

situația în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut

procesul, trebuie să se constate că acesteia i-au fost înmânate în timp util

citația și actul de sesizare al instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se

apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii. Conform dispozițiilor

prevăzute de art. 167 alin. (3) din aceeași lege, omisiunea citării persoanei

care nu a participat la proces în fața instanței străine atrage caracterul

nedefinitiv al hotărârii străine astfel pronunțate.

Conform art. 34 alin. (2) din

Regulamentul Consiliului (CE)nr. 44/2001 privind competența judiciară,

recunoașterea executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (act

normativ obligatoriu pentru România din data de 1 ianuarie 2007), „o hotărâre

nu este recunoscută dacă actul sesizare a instanței sau un alt act echivalent

nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util

și într-o manieră care să-i permită acestuia să pregătească apărarea, dacă

pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut

posibilitatea să o facă".

Același motiv de refuz al

recunoașterii hotărârilor străine judecătorești este prevăzut și în art. 22

lit. b) din Regulamentul Consiliului UE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea

și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești (act normativ obligatoriu pentru România din data de 1

ianuarie 2007). Potrivit acestor dispoziții, „o hotărâre judecătorească

pronunțată în materie de divorț sau, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei

nu se recunoaște în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act

echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util pârâtului care nu s-a

prezentat și astfel încât acesta să își poată pregăti apărarea, cu excepția

cazului în care constată că pârâtul a acceptat hotărârea într-un mod

neechivoc".

Din analiza hotărârii judecătorești pronunțate

de instanța franceză, tribunalul a reținut că această hotărâre nu îndeplinește

prima condiție prevăzută de art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992,

respectiv nu este definitivă. În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri s-a

menționat că pârâta „nu a primit citația eliberată la data de 10 iulie 2006, în

baza art. 684 și urm. C. civ.; ea nu a fost reprezentată de avocat și nu a

depus concluzii". Rezultă, așadar, că pârâta nu a luat cunoștință de

procesul divorț ce a avut loc în Franța, iar acesta s-a judecat în lipsa sa.

Pentru acest motiv, conform art. 167 alin. (3) din Legea nr. 105/1992,

tribunalul a constatat că hotărârea judecătorească străină are caracter

nedefinitiv.

Nefiind îndeplinită această

condiție, tribunalul a considerat că nu se mai se impune analizarea și a

celorlalte două, deoarece o asemenea analiză este inutilă.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel reclamantul.

Curtea, examinând sentința apelată

prin prisma motivelor de apel formulate, a reținut caracterul nefondat al

acestora, pentru următoarele considerente:

La filele 6-13 (dosar fond) se află

depusă o copie de pe hotărârea nr. 294, pronunțată prin lipsă la data de 11

iunie 2007 de Curtea de Apel din Versailles. La fila 3 din sentință (fila 8

dosar) se menționează că „d-na T. nu a primit citația eliberată la 10 iulie 2006,

în baza art. 684 și urm. C. civ. Ea nu a fost reprezentată de avocat și nici nu

a pus concluzii".

Sentința nu poartă mențiunea rămânerii

definitive.

La fila 40 din dosarul de apel se

află depusă o „notificare în privința sentinței în lipsă", emisă de Curtea

de Apel de la Versailles la data de 3 august 2008 (după promovarea prezentei

cereri), prin care intimatei - pârâte i se comunică hotărârea pronunțată la 11

iunie 2007 în dosar nr. 20060714.

Din aceeași notificare rezultă că,

potrivit art. 514 C. proc. civ. francez, sentința dată în lipsă poate fi

atacată cu opoziție în termen de o lună le la data notificării.

Cum intimata - pârâtă nu a fost

prezentă la soluționarea cauzei de către instanța franceză și cum reclamantul -

apelant nu a depus nici la instanța de apel la termenul acordat în acest sens

(fila 38) dovada că hotărârea a rămas definitivă, Curtea a constatat că în mod

corect a reținut instanța de fond că dispozițiile art. 197 alin. (1) C. proc.

civ. nu sunt întrunite.

Faptul că intimata-pârâtă ar fi luat

cunoștință de existența hotărârii ce se cere a fi recunoscută, în cadrul unui

proces aflat pe rolul instanțelor din România, nu echivalează cu o comunicare,

astfel încât în temeiul dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a respins ca

nefondat apelul declarat.

Împotriva deciziei de apel a

formulat cerere de recurs motivată reclamantul-apelant, care a fost completată

ulterior cu un motiv de ordine publică, referitor la soluționarea căii de atac

de către curtea de apel ca fiind un apel, când trebuia judecat ca un recurs.

În susținerea acestui motiv, s-au

arătat următoarele:

La data sesizării tribunalului (13

septembrie 2007) era în vigoare O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri

necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării

României la Uniunea Europeană, act normativ intrat în vigoare la data de 28

decembrie 2006.

Potrivit art. 1 din această

ordonanță:

(1) Cererile pentru recunoașterea

precum și cele pentru încuviințarea executării silite pe teritoriul României a

hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești,

pronunțată într-un stat membru al Uniunii Europene, în condițiile Regulamentului

nr. 2201/2003 sunt de competența tribunalului.

(2) Hotărârea pronunțată potrivit

alin. (1) poate fi atacată numai cu recurs.

Analizând decizia recurată în raport

de acest motiv, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului și

casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de

apel, ca instanță de recurs.

După cum rezultă din considerentele

sentinței primei instanțe, cererea formulată de reclamant privind recunoașterea

hotărârii judecătorești pronunțate în Franța s-a analizat și din perspectiva

Regulamentului Consiliului U.E. nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea

și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia

răspunderii părintești - aplicabil în România începând cu data aderării

României la Uniunea Europeană, respectiv data de 1 ianuarie 2007.

În aceste condiții, potrivit art. 1

din O.U.G. nr. 119/2006, ale cărei dispoziții sunt detaliate în cererea de

recurs, sentința primei instanțe este supusă căii de atac a recursului și nu a

apelului.

În consecință, Înalta Curte urmează

să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în

consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul P.M.R. împotriva deciziei nr. 837 A din 19 noiembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

Casează decizia.

Trimite cauza spre rejudecare la

aceeași curte de apel, ca instanță de recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2010.