ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2265/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3.362 din 20 octombrie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a fost admisă excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, respingându-se în

consecință acțiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul

M.J.L.C. A fost de asemenea respins capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la plata de daune morale, fiind obligat acesta la plata sumei de

2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că cererea reclamantului având ca obiect redobândirea

cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv la data de 6 iulie 2009,

aspect confirmat de către reclamant, care la data de 20 octombrie 2009 a

solicitat să se ia act că acțiunea a rămas fără obiect și că nu insistă în ceea

ce privește petitul privind daunele morale.

S-a mai constatat că pârâtul a dat curs solicitării

reclamantului după introducerea cererii de chemare în judecată, reținându-se

astfel culpa sa procesuală, în raport cu prevederea art. 274 C. proc. civ.

De asemenea judecătorul fondului a făcut aplicarea

art. 274 alin. (3) din același act normativ, apreciind onorariul nejustificat

de mare în raport cu munca avocatului și complexitatea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J.,

criticând soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței pronunțate în sensul

respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

S-a susținut că o atare obligație are la bază culpa

procesuală a părții care a pierdut procesul, or, după cum rezultă din

considerentele și dispozitivul sentinței pronunțate, instanța nu a stabilit

culpa procesuală a autorității, iar pârâtul nu a căzut în pretenții față de

reclamant.

Pe de altă parte, s-a mai opinat, obligarea la plata

cheltuielilor de judecată nu are fundament față de soluția pronunțată, în speță

nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acestui capăt

de cerere.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea

care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată. Alin. (2) al aceluiași text de lege stipulează că judecătorii nu pot

micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional,

plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe

care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă

dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau

de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la

plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică

să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele

de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar

numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul

a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor

în fața instanței de fond.

Este adevărat că cererea reclamantului a fost

soluționată favorabil, dar, așa cum corect a reținut și instanța de fond,

aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de

chemare în judecată.

De reținut în speța dedusă judecății este și

împrejurarea că, anterior sesizării instanței de judecată, reclamantul s-a

adresat autorității pârâte solicitând analizarea și soluționarea cererii sale,

comunicarea demersurilor concrete întreprinse și termenul preconizat de

soluționare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de

fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată,

pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință pentru considerentele arătate și în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.J., împotriva

sentinței civile nr. 3.362 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie

2010.