ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 431/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 431/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință de la 12

ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, pronunțată la dosarul nr. 7095/288/2008, în baza dispozițiilor

art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă, ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

C. proc. pen.,

formulată de inculpatul R.D., în dosarul nr. 7095/288/2008 al Curții de Apel

Pitești.

A amânat la data de 19 ianuarie 2010

pronunțarea asupra recursului formulat de către inculpat împotriva deciziei

penale nr. 94/A din data de 10 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

recurs a constatat că prin sentința penală nr. 104 din 18 februarie 2009

pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea în dosarul nr. 7095/288/2008, în baza

art. 79 alin. (1) [devenit art. 87 alin. (1)] din O.U.G. nr. 195/2002 cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului R.D., la

1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de conducere pe drumurile publice

a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică

ce depășește limita legală.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3

ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1550/2005 a Judecătoriei

Rm. Vâlcea și a repus în individualitatea lor pedepsele componente de 3 ani și

6 luni, 3 ani, 2 ani și 1 an închisoare.

În baza art. 39, art. 33 lit. a), art. 34

lit. b), art. 36 C. pen. s-a contopit pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu

pedeapsa de 2 ani închisoare stabilită prin sentința penală nr. 672/2003 a

Judecătoriei Rm. Vâlcea, definitivă prin neapelare la data de 4 iulie 2003 (ce

reprezintă primul termen al recidivei postcondamnatorii) și i-a aplicat

pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită cu 2 luni, în total 2 ani

și 2 luni închisoare.

S-a contopit pedeapsa de 2 ani și 2 luni

închisoare astfel aplicată cu celelalte pedepse, respectiv de 3 ani și 6 luni,

3 ani și 1 an închisoare și a dat spre executare inculpatului pedeapsa cea mai

grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, sporită cu 2 luni închisoare, astfel că,

în final, acesta va executa 3 ani și 8 luni închisoare.

S-au aplicat inculpatului dispozițiile

art. 57, art. 71 C. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) - c) C. pen. (potrivit

și sentinței penale nr. 1550/2005 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, modificată prin

sentința penală nr. 14/R din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Pitești ).

S-a dedus din perioada pedepsei detenția

inculpatului cuprinsă între 02 octombrie 2006 și 16 decembrie 2008 când acesta

a fost liberat condiționat, cu un rest de 471 zile închisoare și a anulat

mandatul de executare emis anterior și a dispus emiterea unui nou mandat de

executare a pedepsei închisorii.

În baza art. 191 C. proc. pen. inculpatul

a fost obligat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță în raport cu probatoriul administrat în cauză a reținut, în fapt, că

în seara de 16 septembrie 2005, în jurul orelor 21,45, inculpatul R.D. a plecat

la volanul autoturismului său marca VW Passat cu nr. de înmatriculare de la

domiciliul său spre Rm. Vâlcea, deși anterior consumase băuturi alcoolice, iar

după circa 5 minute, în timp ce se deplasa pe DN 64 în zona km 109 + 320 m, a pierdut controlul volanului intrând în coliziune cu un stâlp din beton aflat pe partea

dreaptă a drumului.

În urma impactului a rezultat vătămarea

corporală gravă a inculpatului care a suferit leziuni traumatice vindecabile în

80-90 zile îngrijiri medicale (fractură diafizică femur stâng cu deplasare,

plăgi contuze multiple), precum și avarierea semnificativă a autoturismului

condus de acesta.

Inculpatul a fost transportat imediat la

spital, unde i s-au acordat îngrijirile necesare și i s-au recoltat și probe de

sânge în vederea stabilirii alcoolemiei.

Este de menționat că la internare, la

examenul local, s-a menționat că inculpatul se afla într-o stare de ebrietate

profundă. Din buletinele de analiză toxicologică-alcoolemie nr. 962, respectiv 963 a rezultat că la orele 22,40 inculpatul prezenta o alcoolemie de 1,30 grame %o, iar după o oră 23,40, alcoolemia era în scădere, de 0,40 grame %o.

Instanța de fond a constatat că fapta

inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere

pe drumurile publice a unui autoturism având în sânge o îmbibație alcoolică mai

mare de 0,80 grame %o prevăzută de art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002

rep. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

Prin decizia penală nr. 94/A din 10 iunie

2009, Tribunalul Vâlcea în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul inculpat R.D., împotriva

sentinței penale nr. 104 din 18 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Rm.

Vâlcea în dosarul nr. 7095/288/2008.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul R.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul de judecată din data de 12

ianuarie 2010, recurentul prin intermediul apărătorului ales a invocat excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

alin. (2) și (2)

1

C. proc. pen.

În motivarea orală a excepției de

neconstituționalitate s-a apreciat că dispozițiile normative mai sus menționate

care impun obligativitatea de a formula motivele de recurs în scris și depunerea

acestora la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termen, sunt contrare

dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) și art. 24 alin. (1) din Constituția

României, deoarece reprezintă o îngrădire excesivă a accesului liber la

justiție și o încălcare a dreptului la apărare.

Curtea de apel a constatat următoarele în

ceea ce privește admisibilitatea cererii inculpatului recurent de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată.

Potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d)

din Constituția României și ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care au legătură cu soluționarea cauzei.

Prima condiție de admisibilitate a

cererii de sesizare a Curții Constituționale, pe care trebuie să o verifice

instanța se referă la existența unei excepții de neconstituționalitate, în

sensul definit de Constituție, de Legea nr. 47/1992, de doctrină și de

jurisprudența Curții Constituționale. În acest sens s-a reținut că excepția de

neconstituționalitate trebuie să se refere la un conflict de natură constituțională

între o normă juridică cuprinsă într-o lege sau ordonanță, iar, pe de altă

parte o dispoziție cuprinsă în constituție.

În mod constant în jurisprudența sa,

Curtea Constituțională a considerat ca fiind inadmisibile excepțiile de

neconstituționalitate care nu denotă un asemenea conflict constituțional, ci în

fond, urmăresc interpretarea legii, aplicarea unei norme juridice sau

completarea reglementărilor legale de către instanța constituțională.

În cauză s-a reținut că dispozițiile art.

385

10

alin. (2) C. proc. pen. stabilesc că „motivele de recurs se

formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care

trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului

termen de judecată.”

Dispozițiile art. 385

10

alin. (2)

1

C. proc. pen. stipulează următoarele: „În cazul în care nu sunt

respectate condițiile prevăzute de alin. (1) și (2), instanța ia în considerare

numai cazurile de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen. se iau în considerare din oficiu.”

Dispozițiile art. 21 din Constituția

României cu denumirea marginală „Accesul liber la justiție” garantează dreptul

oricărei persoane de a se adresa unei instanțe competente pentru apărarea

drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime.

Dispozițiile art. 24 din Constituție cu

denumirea marginală „Dreptul la apărare”, garantează acest drept oricărei

persoane în tot cursul procesului penal.

Curtea a constatat că cererea de sesizare

a Curții Constituționale nu cuprinde o veritabilă excepție de

neconstituționalitate, deoarece nu există niciun conflict constituționale între

dispozițiile mai sus menționate C. proc. pen. și reglementările cuprinse în art.

21 și art. 24 din Constituție.

Dispozițiile procedurale criticate pentru

neconstituționalitate reprezintă o opțiune a legiuitorului privind condițiile

de exercitare a recursului. Mai mult decât atât, condițiile prevăzute în

textele de lege mai sus amintite garantează și nu restrâng exercitarea

dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Curtea de apel a apreciat că cererea de

sesizare a instanței constituționale este inadmisibilă, deoarece nu cuprinde o

excepție de neconstituționalitate, ci urmărește o reformulare a acestui text de

lege, care este o opțiune a legiuitorului.

În altă ordine de idei, curtea de apel a

constatat că potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituția României,

exercitarea drepturilor și a libertăților de către cetățeni trebuie să se

realizeze cu bună-credință. În conformitate cu acest text constituționale,

valorificarea unui drept subiectiv prevăzut de lege, inclusiv dreptul de a

sesiza instanța constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, trebuie

să urmărească scopul pentru care legea îl prevede și nu realizarea altor copuri

în interesul titularului dreptului subiectiv care sunt contrare spiritului și

literei legii.

În cauză, curtea de apel a apreciat

că cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de către inculpat,

prin intermediul apărătorului său, este contrară dispozițiilor art. 57 din

Constituție, deoarece reprezintă exercitarea dreptului subiectiv de a se adresa

instanței constituționale, în această procedură, cu rea-credință, întrucât

scopul evident al cererii este tergiversarea soluționării cauzei și nu

rezolvarea unui conflict de constituționalitate între norma juridică pretins a

fi neconstituțională și dispozițiile înscrise în Constituție. Este știut faptul

că, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale are drept consecință

suspendarea soluționării cauzei.

În speță, s-a constatat că există

posibilitate prescrierii răspunderii penale a inculpatului într-un viitor

apropiat în raport cu dispozițiile art. 121 și urm. C. pen.

De altfel, în această cauză au fost

formulate mai multe cereri de amânare a soluționării, invocându-se diferite

aspecte procedurale, cereri admise de către instanță.

Având în vedere aceste considerente,

curtea de apel nu poate să dea eficiență juridică exercitării dreptului

subiectiv de a solicita sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de

neconstituționalitate, deoarece cererea formulată reprezintă un evident abuz de

drept.

Curtea de apel a considerat, de

asemenea, că nu se impune acordarea unui alt termen de judecată în vederea

soluționării recursului declarat de către recurentul inculpat împotriva acestei

încheieri.

Dispozițiile art. 29 alin. (6) teza

finală, nu impun în mod expres obligația instanței de a nu soluționa fondul

cauzei până în momentul rămânerii definitive a încheierii prin care s-a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale. Totodată, soluționarea fondului

cauzei în această speță satisface principiul celerității procesului penal și nu

prejudiciază în niciun fel interesele legitime și drepturile recurentului

inculpat în această cauză.

Având în vedere cele arătate mai sus

și în baza dispozițiilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată,

a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale

cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

alin. (2) și alin. (2)

1

C. proc. pen.

S-a amânat la data de 19 ianuarie

2010 pronunțarea asupra recursului formulat de inculpat împotriva deciziei

penale nr. 94/A din data de 10 iunie 2009 a Tribunalului Vâlcea.

Împotriva acestei încheieri de

ședință a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul D.R., solicitând

desființarea acesteia și a se dispune trimiterea excepției de

neconstituționalitate la Curtea Constituțională spre competentă soluționare, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de

lege și, totodată să dispuneți suspendarea cauzei până la soluționare.

La termenul de astăzi, în recurs, a

lipsit recurentul inculpat R.D., aflat în stare de libertate, pentru apărarea

sa prezentându-se apărător desemnat din oficiu, avocat C.N., procedura de

citare fiind legal îndeplinită.

S-a prezentat fratele inculpatului, R.E.,

care a depus o cerere de retragere a recursului declarat de inculpat și a

prezentat, la solicitarea instanței, actul său și al inculpatului de

identitate.

În urma verificării acestora în ședință

publică s-a constatat că părinții inculpatului și ai numitului R.E. nu

corespundeau.

Reprezentantul Ministerului Public a

învederat că cererea nu este formulată de o persoană care are această calitate,

conform dispozițiilor legale, iar, pe fond a solicitat respingerea, ca nefondat

a recursului.

Apărătorul recurentului inculpat a lăsat

soluția la aprecierea instanței.

Înalta Curte, analizând cererea formulată

în scris de către recurentul inculpat R.D. și depusă la dosarul cauzei de către

fratele acestuia, R.E., aflată la fila 11 dosarul Înaltei Curți, prin care

recurentul își manifesta voința, în sensul retragerii recursului depus la

încheierea ce are ca obiect excepția de neconstituționalitate din motive

obiective, în raport și cu verificările actelor de identitate ale inculpatului

și fratelui acestuia, rezultând că părinții inculpatului și ai numitului R.E.

nu corespundeau, constată că aceasta nu este motivată în concret, iar modul de

exprimare a voinței recurentului, pe de-o parte, nu a putut fi verificat în mod

nemijlocit de către instanța de recurs, iar, pe de altă parte, există un dubiu

efectiv, ca urmare a constatările făcute cu privire la datele personale ale

recurentului și ale fratelui său, ceea ce conduce instanța de recurs la

concluzia imposibilității luării în considerare a manifestării unilaterale de

voință cu privire la retragerea recursului declarat.

Examinând recursul declarat de

recurentul inculpat R.D. prin prisma dispozițiilor art. 385

6

cu

referire la art. 385

1

alin. (2) din același cod și art. 29 alin. (6)

din Legea nr. 47/1992 republicată, așa cum a fost interpretat prin decizia nr.

XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile

Unite, Înalta Curte constată recursul inculpatului declarat împotriva

încheierii din 12 ianuarie 2010, ca fiind nefondat pentru considerentele ce se

vor arăta.

Din analiza cauzei, Înalta Curte

constată că, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel Pitești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, în mod judicios și temeinic motivat a

respins, ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

C.

proc. pen., formulată de inculpatul R.D., făcând un riguros examen asupra

obiectului excepției invocat, în sensul examinării dispozițiilor legale, în

raport cu existența vreunui conflict de natură constituțională, constatând în

mod corect, față de prevederile art. 21 și art. 24 din Constituția României, că

susținerile efective ale inculpatului tindeau spre reformarea dispozițiilor

art. 385

10

C. proc. pen., ceea ce se circumscrie puterii

legiuitoare, excedând controlului de neconstituționalitate.

Mai mult, curtea de apel a examinat,

cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpat, prin

apărător și prin prisma dispozițiilor art. 57 din Constituția României,

apreciind judicios că formularea cererii era expresia exercitării dreptului

subiectiv de adresabilitate instanței constituționale, cu rea-credință, având

drept scop nu rezolvarea conflictului de neconstituționalitate pretins a

exista, ci tergiversarea soluționării cauzei, întrucât exista posibilitatea

prescrierii răspunderii penale, în raport cu dispozițiile art. 121 și urm. C.

proc. pen.

Totodată, Înalta Curte, în baza

propriului examen, din oficiu asupra încheierii atacate privind modul de

soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, având ca obiect

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

C.

proc. pen., formulată de inculpatul R.D., constată că dispozițiile legale

invocate, pretins ca fiind neconstituționale, cu privire la motivarea recursului,

ce au un caracter procedural și care vizează, în mod efectiv modalitatea de

formulare a motivelor de recurs, ca urmare a exercitării de către persoanele

prevăzute de lege a căii ordinare de atac și cărora le revin obligații legale

imperative, în scopul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal în

faza recursului, în vederea realizării unui proces echitabil, prin cunoașterea

motivelor de recurs de către toate părțile din proces, nu au nicio legătură cu

soluțiile ce ar putea fi pronunțate de către instanța de judecată referitoare

la modul de rezolvare a laturii penale și laturii civile a unei cauze penale,

potrivit condițiilor impuse în art. 345 și art. 346 C. proc. pen., ceea ce

atrage inadmisibilitatea excepției menționate.

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte consideră că, în mod corect și legal a fost dispusă soluția respingerii,

ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

C.

proc. pen., de către curtea de apel, ca instanță de recurs.

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte constată că încheierea din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care, în

baza art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă, ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385

10

C. proc. pen.,

formulată de recurentul inculpat R.D., este legală și temeinică, sub toate

aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii

din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în dosar nr. 7095/288/2008.

În conformitate cu art. 192 alin. (2)

C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat R.D. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în

dosar nr. 7095/288/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 4

februarie 2010.