ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2537/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2537/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea precizată reclamanta

SC P.S. SA Constanța a chemat în judecată pârâtul Ministerul Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se constate nulitatea absolută a licitației publice de concesionare

a serviciului public portuar de pilotaj a navelor în Portul Maritim Constanța,

Zona 2 – organizată în data de 23 mai 2000.

Motivând în fapt acțiunea, a arătat

că licitația s-a organizat și desfășurat cu încălcarea dispozițiilor imperative

prevăzute de art. 13-18 din Legea nr. 219/1998 și ale Capitolului I din Normele

Metodologice-cadru de aplicare a Legii nr. 219/1998 privind regimul

concesiunilor, aprobate prin H.G. nr. 216/1999 deoarece, pârâtul nu avea

calitatea de concedent, această calitate revenind, potrivit art. 2 și art. 8

din O.G. nr. 22/1999 privind administrarea porturilor și serviciilor în

porturi, numai C.N.A.P.M. Constanța SA; anunțul publicitar nu a cuprins toate

mențiunile obligatorii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 219/1998; nu s-a

respectat procedura de citire și selectare a ofertelor în cadrul aceleiași

ședințe, citindu-se doar oferta în ceea ce privește redevența, iar alegerea

efectivă a ofertei câștigătoare s-a făcut ulterior, în absența ofertanților și

niciunul dintre documentele existente în plicurile interioare nu a fost

înregistrat, înseriat și ștampilat în prezența ofertanților.

Pârâtul a formulat întâmpinare,

invocând, în principal, inadmisibilitatea în raport cu excepția nerespectării

de către reclamantă a procedurii prealabile de contestare a licitației potrivit

art. 24 din Legea nr. 219/1998, respectiv art. 33-35 din Normele Metodologice

de aplicare a acestei legi, reclamanta adresându-se direct instanței de

judecată.

În subsidiar, a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată, reclamanta neinvocând nici o normă

imperativă care să fi fost încălcată pentru a atrage nulitatea absolută, iar

din acte rezultă că licitația s-a organizat cu respectarea procedurilor

prevăzute de lege.

SC A.P. SRL București a formulat

cerere de intervenție în interesul pârâtului solicitând respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată, pentru aceleași considerente

invocând în justificarea interesului că este câștigătoarea licitației privind

concesionarea serviciului public de pilotaj în Portul Maritim Constanța, Zona

1, licitație, de asemenea, contestată dar fiind în curs de soluționare,

admiterea acțiunii de față ar putea constitui un argument principal, în

susținerea și admiterea acțiunii în anularea licitației menționate.

Prin sentința civilă nr. 8513 din 2

noiembrie 2001, Tribunalul București a respins excepția de inadmisibilitate și

pe fond a admis acțiunea și a anulat licitația publică, iar, pe cale de

consecință, a respins cererea de intervenție accesorie.

Pentru a se pronunța astfel a

reținut, în esență, că licitația a avut loc la data de 23 mai 2000, iar la 25

mai 2000 s-a promovat prezenta acțiune dar și contestație împotriva modului de

desfășurare a licitației la 12 iunie 2000 respectând deci, termenul de 5 zile

potrivit art. 34 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 219/1998 și

cum contestația a fost respinsă, orice neregularitate privind sesizarea

instanței de judecată înainte de soluționarea contestației, a fost acoperită,

astfel că, excepția privind inadmisibilitatea acțiunii, calificată de instanță

ca excepție de prematuritate, este neîntemeiată.

Pe fond, a reținut că pârâtul nu

avea calitatea de concedent, deoarece nu efectuează și nu poate efectua

servicii portuare, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 22/1999 – privind

administrarea porturilor și serviciilor în porturi – cum ar fi pilotajul

navelor, remorcajul, legarea și dezlegarea navelor, aceste activități fiind

date în competența administrației portuare.

Totodată, împrejurarea că, prin H.G.

nr. 167/2000, pârâtul a fost autorizat să organizeze licitații, în această

calitate‚ în locul administrației portuare, nu înlătură nulitatea operațiunilor

de concesionare, deoarece această hotărâre contravine O.G. nr. 22/1999, astfel

încât, în conflictul dintre aceste acte normative, aplicabilitate are doar

ordonanța.

Referitor la organizarea și

desfășurarea licitației, s-a reținut că au fost încălcate dispozițiile art. 13

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 219/1998, deoarece anunțul publicitar nu arăta,

în concret, ce acte doveditoare referitoare la calitățile și capacitățile

ofertanților trebuie depuse și s-au încălcat și dispozițiile art. 16 alin. (1)

lit. a) și b) din normele metodologice de aplicare a legii, în sensul că, în

ședința de licitație, comisia nu a analizat documentele ce dovedeau calitatea

și capacitatea tehnică a ofertanților, pe baza cărora putea să elimine ofertele

care nu îndeplineau condițiile legii, ci a întocmit un proces verbal, în care

s-au consemnat doar declarațiile personale ale ofertanților.

Sentința instanței de fond a rămas

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, ca urmare a respingerii recursului formulat de pârât.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în conformitate cu prevederile art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. a declarat

recurs în anulare solicitând și suspendarea hotărârilor atacate, în baza art. 330

2

alin. (2) C. proc. civ. până la soluționarea acestuia, pentru încălcarea esențială

a legii, care a determinat o soluționare greșită pe fond și pentru vădita

netemeinicie a acestora.

S-a susținut că, instanțele au

încălcat dispozițiile imperative ale art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 219/1998,

în sensul că au constatat în mod greșit, că Ministerul Lucrărilor Publice,

Transporturilor și Locuinței nu are calitatea de concedent.

În cauză, au intervenit în interesul

intimatei-reclamante SC P.S. SA Constanța, SC A.T.P. SA Constanța și SC C.S. SA

Agigea.

Prin decizia nr. 628 din 2 februarie

2005 a Secției Comerciale a I.C.C.J., în majoritate, se admite recursul

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, împotriva sentinței nr. 8513 din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București și a deciziei nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, se modifică decizia nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești în sensul că se admit recursurile declarate de pârâtul M.T.C.T.

București și intervenienta în interes alăturat SC A.P. SRL Constanța împotriva

sentinței nr. 8513 din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București pe care o schimbă în tot, se admite cererea de intervenție formulată de SC A.P. SRL

Constanța în interesul M.T.C.T. București și se respinge acțiunea formulată de

reclamanta SC P.S. SA Constanța. Prin aceeași decizie se resping cererile de

intervenție în interes alăturat reclamantei SC P.S. SA Constanța formulate de

intervenientele SC A.T.P. SA Constanța și SC C.S. SA Agigea, cu opinie

separată: în sensul de a se respinge recursul în anulare și, în consecință, de

a se admite cererile de intervenție formulate de SC A.T.P. SA Constanța și SC C.S.S

SA Agigea în interesul intimatei-reclamante SC P.S. SA Constanța, în această

cale de atac, prin care s-a solicitat respingerea recursului în anulare.

Împotriva acestei decizii SC P.S. SA

Constanța a formulat cerere de revizuire invocând în drept dispozițiile art. 322

pct. 9 și art. 324 alin. (3) C. proc. civ.

Revizuienta a susținut că la 31

iunie 2001 a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) în temeiul

art. 34 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale (Convenția), iar prin Hotărârea din 3 iunie 2008, (Cazul S.C "

P.S." S.A. contra României - cererea 1477/2002) Curtea Europeană admite

cererea formulată de S.C " P.S." S.A. și constată că au fost

încălcate art. 6&1 din Convenție și art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1:

- prin faptul neexecutării

sentințelor din 6 februarie 2001 și 22 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, și

- ca urmare a anulării hotărârii din

10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, prin admiterea recursului în anulare

formulat de Procurorul General de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială.

- problema aplicării articolului 41

se amână pentru o procedură ulterioară pe care o reține.

La 22 septembrie 2009, în cadrul

procedurii ulterioare privitoare la aplicarea art. 41, Curtea Europeană

pronunță o decizie prin care obligă statul român să plătească societății

revizuiente 400.000 Euro pentru prejudiciile cumulate, 1.500 Euro pentru

cheltuielile suportate la nivel național și la 2000 Euro pentru costurile

suportate în fața Curții.

Analizând cererea de revizuire în

raport cu motivul invocat, Înalta Curte constată caracterul fondat al acesteia,

pentru următoarele considerente:

Așa cum a reținut CEDO în mai multe

cauze: „unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este

principiul securității raporturilor juridice, care impune, printre altele, ca

soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către tribunale să nu mai fie

repusă în discuție (Brumarescu, S.C. Masineimportexport Industrial Group S.A.

contra României, nr. 22687/03, & 32, decembrie 2005)" deoarece securitatea

juridică presupune respectarea principiului autorității lucrului judecat, adică

a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh contra Rusiei,

nr. 52854/99, &52, CEDH 2003 ­IX)";

În cuprinsul Hotărârii CEDO de la 3

iunie 2008 se arată: „Curtea reamintește ca în cazul Brumarescu ea a comis o

încălcare a art. 6& 1 al Convenției datorită intervenției într-un litigiu

civil a procurorului general care nu era parte a procedurii și datorită

repunerii în discuție a unei hotărâri definitive care dobândise autoritatea

lucrului judecat. Ori, aceste elemente se regăsesc în prezentul caz";

Se apreciază deci, că ingerința

procurorului într-un proces civil, în care nu era parte și datorită repunerii

în discuție a unei hotărâri irevocabile a adus o atingere gravă principiului

securității reporturilor juridice ce impunea ca soluția dată oricărui litigiu

să nu mai fie repusă în discuție.

Așadar, CEDO sancționează nu numai

calea de atac promovată de procurorul general, dar și consecințele create prin

admiterea recursului în anulare și care au constat în încălcarea art.

6& 1 al Convenției.

Consecințele produse de decizia a cărei revizuire se cere nu se pot înlătura

decât prin retractarea acesteia și revenirea la situația anterioară pronunțării

acesteia.

Cât privește forța obligatorie a hotărârilor

CEDO și principiile care guvernează executarea lor, Înalta Curte va reține că

acordarea de către CEDO a satisfacției echitabile nu înlătura obligația

statului de a executa hotărârea CEDO prin luarea de masuri „individuale” pe

calea revizuirii în vederea înlăturării consecințelor încălcării continue.

În conformitate cu art. 46 paragraf

1 din Convenție, Statele contractante se angajează să se conformeze hotărârilor

definitive ale instanței Europene, pronunțate în litigiile în care ele sunt

părți. Prin urmare, statul ținut a executa hotărârea Curții trebuie să ia toate

masurile de natură a face să înceteze încălcarea constatată de instanța Europeana

și de a-i înlătura toate consecințele.

În temeiul art. 46 din Convenție

statele au îndatorirea de a executa hotărârile instanței Europene prin adoptarea

unor măsuri „generale” și „individuale” în ordinea sa internă "spre a

înlătura consecințele încălcării Convenției" constatate prin acea hotărâre

și prin plata "satisfacției echitabile stabilite de Curte în aplicarea

dispozițiilor art.41 din Convenției.

Instanța Europeana face o distincție

clară între aplicarea principiului restitutio in integrum și acordarea unei satisfacții

echitabile.( cazul Iatridis c/Greciei si Brumarescu c/României, Scozzari et

Giunta c/Italiei).

Curtea Europeană a decis ca

"cea mai adecvată soluție pentru a asigura punerea în conformitate a

situației reclamantului pe plan național cu decizia instanței Europene este

procedura revizuirii hotărârii în discuție. (cazul Lungoci c/României)

„Art. 322 alin. (9) C. proc. civ.

permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a

constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea consideră că

atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanță stabilită

prin lege, reparația cea mai potrivita ar fi, în principiu, rejudecarea sau

redeschiderea procedurii în timp util și cu respectarea cerințelor art. 6 din

Convenție".

La 22 septembrie 2009, în cadrul

procedurii ulterioare privitoare la aplicarea art. 41, Curtea Europeană a

pronunțat o decizie prin care obligă statul român să plătească societății

revizuiente 400.000 Euro pentru prejudiciile cumulate. CEDO statuează că, față

de metodele diferite de calcul ale părților și în absența unor elemente

suficient de convingătoare și pentru că nu se poate specula asupra a ceea ce ar

fi putut fi rezultatele financiare ale revizuientei, Curtea consideră că este

rezonabil a se reține că aceasta a suferit o pierdere de oportunități reale de

a-și desfășura activitatea și, față de ansamblul elementelor de care a dispus

i-a acordat acesteia daune de 400.000 Euro.(paragraf 34, 35, 36, 37 hot. CEDO).

Acordarea reparației echitabile de

către CEDO nu exclude admiterea revizuirii, ci, dimpotrivă sistemul național

(prin revizuire) și sistemul Convențional (prin Convenție) se alătură pentru a

asigura înlăturarea completă a efectelor încălcării Convenției și

Protocoalelor.

Altfel spus, oricum prin revizuire

nu se realizează decât înlăturarea parțială a efectelor încălcării și care ține

doar de o restabilire a unei situații de drept, căci starea de fapt nu mai

poate fi restabilită, iar repararea prejudiciului cauzat prin tulburarea stării

de drept nu se mai poate împlini decât pe calea acordării unei reparații

bănești.

Plata „satisfacției echitabile” din

partea statului român este numai o latură a obligației de a executa o hotărâre

CEDO. Obligarea statului la plata unei sume de bani, ca și plata efectivă, nu

exclud mijlocul juridic disponibil pe plan național menit să asigure punerea în

conformitate a situației revizuientei pe plan național cu decizia instanței Europene,

anume instituirea unei proceduri interne de revizuire a hotărârii naționale

puse în discuție.

Art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

prevede și o condiție suplimentară respectiv existența unei violări continue,

când consecințele grave ale încălcării Convenției continuă să se producă și

după pronunțarea hotărârii Curții, neputând fi remediate decât prin revizuirea

hotărârii. În aceste situații satisfacția echitabilă nu este în măsura de a

compensa integral prejudiciul suferit de partea vătămata (ex. încălcarea art. 6

privind Dreptul la un proces echitabil; sau a art. 8 privind Dreptul la

respectarea vieții particulare sau de familie.

Cât privește violarea Convenției în

cursul executării unei hotărâri CEDO (prin respingerea revizuirii) Înalta Curte

va avea în vedere

hotărârea Verein Gegen Tierfabriken c./Elveției din 30 iunie 2009, unde

Curtea Europeană a constatat ca Elveția a violat art. 10 din Convenție în

cursul executării hotărârii CEDO, prin aceea că a respins o cerere de revizuire

a unei hotărâri.

Curtea Europeană enunța principiile

care trebuie respectate de statele contractante în cursul executării hotărârii

CEDO:

"executarea unei hotărâri CEDO,

poate da naștere la o noua încălcare a Convenției (cazul Hertel c/Elveției

paragraf 62)";

"un stat parat care s-a

constatat ca a încălcat Convenția sau Protocoalele sale are obligația sa

respecte deciziile Curții, în orice caz la care este parte; (cazul Hertel

c/Elveției paragraf 85)"

"statul parte va fi obligat nu

doar de a plăti celor în cauza sumele acordate cu titlu de satisfacție

echitabila, dar, de asemenea, să ia măsuri individuale și/sau după caz, măsuri

de ordin general, pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru

a repara efectele sale; (cazul Hertel c/Elveției paragraf 85)"

- "statul parat, în principiu,

este liber să aleagă mijloacele prin care se vor îndeplini obligațiile care îi

revin în temeiul art. 46 alin. (1) din Convenție; (cazul Hertel c/Elveției

paragraf 88)"

- "în cazul în care o persoana

a fost condamnată în urma unor proceduri care au provocat încălcarea cerințelor

de la art. 6 din Convenție. Curtea poate indica ca o noua procedură de judecată

sau reexaminarea cazului daca se solicita, în principiu, reprezintă o

modalitate corespunzătoare de reparare a încălcării. (cazul Hertel c/Elveției

paragraf 89)".

În concluzie, Înalta Curte constată

că în cauza dedusă judecății exigentele art. 322 pct. 9 C. proc. civ., sunt

îndeplinite deoarece:

prin admiterea recursului în anulare promovat de Procurorul General s-a

încălcat art. 6& 1 din Convenție si art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1.

să se producă,

câta

vreme prin decizia nr. 628 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmare a admiterii recursului în anulare s-a modificat

decizia nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești și sentința civila

nr. 8513 din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București, care au fost schimbate în

tot, și în consecința s-a respins acțiunea formulata de S.C " P.S." S.A.

având ca obiect anularea licitației publice pentru concesionarea serviciului

public de pilotaj a navelor în Portul Maritim Constanta, Zona 2 din data de 23

mai 2000;

nr. 628 din 2 februarie 2005 de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

serviciul de pilotaj în Zona 2 a Portului Constanța a fost exercitat în

exclusivitate de societatea adjudecatara a licitației anulate prin hotărârea

definitiva a Curții de Apel Ploiești;

împiedicată de la data admiterii recursului în anulare a Procurorului General să-și

exercite dreptul de a mai realiza activitatea de pilotaj în Zona 2 a Portului Constanța; prin aceasta i-a fost încălcat dreptul de a desfășura activitatea de pilotaj

maritim in condiții de concurenta, iar consecințele acestei violări continua sa

se producă.

pot fi remediate decât

prin revizuirea hotărârii nr. 628 din 02 februarie 2005 pronunțata de

Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 1148/2004.

Pentru toate motivele expuse mai sus

și având în vedere: art. 322 pct. 9 C. proc. civ., jurisprudența acestei Curți

(decizia 556 din 27 noiembrie 2006 – Complet 9 judecători, decizia nr. 4799 din

9 iulie 2008 Secția civilă și de proprietate intelectuală), art. I pct. 17 din O.U.G.

nr. 58/2003 care abrogă expres dispozițiile art. 330-330

4

C. proc.

civ. cu referire la calea de atac a recursului în anulare, dar și jurisprudența

CEDO ce a stabilit că o atare cale de atac este inadmisibilă în legislația

internă a oricărui stat ce a aderat la Convenție, Înalta Curte va admite cererea de revizuire formulata de revizuienta SC P.S. SA Constanța împotriva

deciziei nr. 628 din 2 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

comercială, și va schimba în tot decizia atacata în sensul că va respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comerciala și de contencios administrativ, și a sentinței nr. 8513

din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția comerciala.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire

formulata de revizuienta SC P.S. SA Constanța împotriva deciziei nr. 628 din 2

februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Schimbă în

tot decizia atacată în sensul că respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 1543 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, și a sentinței nr. 8513

din 2 noiembrie 2001 a Tribunalului București, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi 21 octombrie 2009.