ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de 19

august 2002, reclamanții V.M.R. și B.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Banca Națională a României (pe

viitor, B.N.R.), Ministerul Turismului, Fondul Proprietății de Stat și Comisia

Națională a Valorilor Mobiliare (C.N.M.V.) cerând să fie obligate la

„restituirea tuturor bunurilor” (fără a le descrie) pe care le-a deținut în

proprietate prim reclamantul, precum și a celor care au aparținut părinților

săi, V.A. și A. și mătușii F.V., și, respectiv a tuturor bunurilor care au aparținut

autorilor secund reclamantei, anume părințiilor, M.C. și O. și fratelui său, C.M.

Reclamanții au susținut că autorii

invocați au fost acționari și, pe cale de consecință, au dobândit în proprietate

bunuri care au constituit patrimoniul B.A.I.C.E. SA Orăștie și, respectiv,

patrimoniul S.B.C.D. SA Geoagiu Băi.

Așa fiind, reclamanții au cerut ca

pârâții să fie obligați să le plătească despăgubiri bănești pentru cota de 63%

deținută de autorii lor din capitalul Băncii A., evaluată în anul 1948, conform

bilanțului de lichidare la suma de 31.932.685 lei, precum și „anularea tuturor

actelor civile de înstrăinare către terți a bunurilor imobile ce au constituit

patrimoniul societăților” (fără a le indica) încheiate de Statul Român și

instituțiile care le-au avut în administrare de la momentul preluării și până

în prezent și, respectiv, intabularea dreptului lor de proprietate asupra

imobilelor înscrise în C.F. nr. 1831 Geoagiu Băi.

În motivarea cererii în despăgubire,

reclamanții au susținut că Banca A. a fost dizolvată de drept prin decizia nr.

132 din 4 iunie 1948 emisă de Curtea Superioară Bancară și că aceasta a intrat

în stare de lichidare, bunurile sale fiind trecute, în mod nelegal, în

patrimoniul statului ca, de altminteri și bunurile aparținând S.B.C.D. SA

Geoagiu Băi, căreia banca îi înstrăinase în anul 1937 imobilele pe care le

deținea în stațiunea Geoagiu Băi, rezervându-și o cotă de 80% din patrimoniul

acesteia.

Reclamanții au depus o precizare la

acțiune la data de 2 octombrie 2002 fila 134 dosar – potrivit cu care solicită

obligarea pârâților la plata de despăgubiri bănești, convertite în dolari americani

la cursul B.N.R. la data de 4 iunie 1948 - pentru cota parte deținută de

autorii lor din patrimoniul celor două societăți.

Reclamanții au invocat drept temei

al acțiunii dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 213/1998

coroborate cu cele ale art. 480, art. 645 și art. 954 C. civ., art. 20 din

Constituția României, art. 8 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 13 din CEDO și art. 2 lit. a) și art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamanții au susținut că

naționalizarea de către stat a bunurilor care au aparținut celor două

societăți, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a făcut în mod abuziv, motiv

pentru care se impune constatarea potrivit cu care au calitatea de

coproprietari ai acestor bunuri și în prezent, sens în care impune obligarea

pârâților la restituire.

Prin sentința civilă nr. 138 din 4

decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, în raport

de precizările aduse de reclamanți cu privire la temeiul pretențiilor deduse

judecății și de prevederile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, și-a

declinat competența de soluționare a litigiului în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 146 din 9

noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins cererea

formulată de reclamanți împotriva pârâtei Banca Națională a României pentru

lipsa calității procesuale pasive, precum și excepția inadmisibilității cererii

și, respectiv, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași sentință s-a admis, în

parte, cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și

Turismului și cu intervenienta A.R.O.

În consecință, tribunalul a obligat

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească

reclamanților și intervenientei „suma de 1063,27 lei noi, ce le revine din

soldului casei conform acțiunilor pe care autorii acestora le-au deținut la I.C.E.A.

SA”, precum și suma de „896.307,76 lei, reprezentând contravaloarea

patrimoniului imobiliar deținut de autorii acestora” la același institut, sens

în care a omologat raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul M.R.

(filele 223 – 228 și 257 – 259 dosar.

Prin aceeași sentință pârâții au

fost obligați să plătească reclamanților suma de 3.094 lei, cheltuieli de

judecată.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că, în raport de prevederile art. 137 și art. 112 C. proc. civ. coroborate

cu cele ale art. 12 din Legea nr. 213/1998, se impune concluzia că pârâta Banca

Națională a României nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă

judecății.

Totodată, instanța a reținut că nu

poate fi primită excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât nicio persoană

fizică sau juridică nu poate fi împiedicată să se adreseze cu o cerere în

justiție pentru apărarea dreptului său de proprietate, cu mențiunea că Legea

nr. 10/2001 nu interzice o astfel de posibilitate.

Pe fondul pretențiilor, instanța a

reținut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, foștii proprietari pot

revendica imobilele preluate în mod abuziv de stat și că o astfel de

interpretare este consacrată și prin decizia nr. V/2000 a Curții Supreme de

Justiție, Secțiile Unite.

Așa fiind, cât timp reclamanții au

făcut dovada că autorii lor au deținut un număr de acțiuni la Banca A. și S.B.C.D. și cât timp Adunările generale ale acționarilor acestor societății

pentru lichidarea activului s-au desfășurat în plină perioadă de naționalizare,

instanța a apreciat că se impune constatarea potrivit cu care, în aplicarea dispozițiilor

art. 3 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent la valoarea

stabilită prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză.

Referitor la cererea de restituire a

bunurilor mobile preluate de stat în aceeași împrejurare, a naționalizării

celor două societăți, instanța a statuat că nu poate fi primită, întrucât

reclamanții nu au dovedit că aceste bunuri ar mai exista, respectiv, că ar fi

identice cu actualele bunurile aflate în patrimoniul Ministerului

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în stațiunea Geoagiu - Băi.

Prin decizia civilă nr. 307 din 30

aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.

București și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a respins cererea

principală formulată de reclamanții V.M.R. și C.B., precum și cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienta A.R.O., ca nefondate.

Prin aceeași decizie, instanța de

apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a

intervenientei, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Turismului și, respectiv, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului

și Mediului de Afaceri, sens în care au fost respinse pretențiile formulate împotriva

acestui pârât.

Totodată, prin aceeași decizie a

fost respins apelul declarat de reclamantul M.V.R.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că reclamanții au dedus judecății o acțiune în revendicare, întemeiată

pe prevederile art. 480-art. 481 C. civ. și nu o acțiune/contestație întemeiată

pe prevederile Legii nr. 10/2001.

Or, conform probatoriului

administrat, instanța a constatat că bunurile în litigiu au fost deținute în

proprietate de B.A.I.C.E. SA și de S.B.D. SA Geoagiu – Băi, societăți care au

avut personalitate juridică proprie și patrimoniu distinct de cel al

acționarilor, printre care se numărau și autorii reclamanților și al

intervenientei (care dețineau un procent de 36,35% din totalul acțiunilor la

societatea bancară, aceasta din urmă fiind acționar la societatea

balneoclimaterică).

Instanța de apel a statuat că împrejurarea

invocată de reclamanți și de intervenientă, potrivit cu care autorii lor au

fost acționarii unor societăți naționalizate de stat, nu conferă acestora un

drept de proprietate propriu cu privire la bunurile care au aparținut celor

două societății și, pe cale de consecință, posibilitatea de a le revendica, în

temeiul art. 480 și urm. C. civ.

Totodată, instanța de apel a reținut

și faptul că o astfel de acțiune, în revendicare, vizează bunuri și nu

contravaloarea acestora, cum greșit afirmă partea reclamantă și cu atât mai

puțin nu poate viza soldul casei de bani deținut de o societate comercială care

a fost lichidată în baza legii falimentului.

Instanța de apel a statuat că, de

altminteri, în cauză nu pot fi primite, în dovedirea caracterului abuziv al preluării

bunurilor care au aparținut celor două societăți la care autorii părților

reclamante erau acționari, susținerea potrivit cu care această preluare ar fi

fost realizată de stat în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, anume în

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi și nici

dispozițiile altor acte normative de naționalizare, astfel cum greșit a reținut

prima instanță.

Aceasta, întrucât I.C.E.A. SA a

făcut parte din categoria băncilor care au fost lichidate pe cale judiciară,

fără supravegherea Curții Superioare Bancare, bunurile sale fiind vândute

conform art. 205 și urm. C. com., institutul fiind dizolvat de drept și intrat

în stare de lichidare din data de 31 mai 1948, conform deciziei nr. 132/1948 a

Comisiei Superioare Bancare, și nu în baza Decretului nr. 197/13 august 1948.

Referitor la incidența dispozițiilor

art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a constatat că apărarea nu

poate fi primită și verificată cât timp reclamanții și-au precizat, în mod

neechivoc, ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 480 C. civ. și cât

timp, în fața primei instanțe, ei nu au contestat valabilitatea titlului

statului, adică valabilitatea procedurilor de lichidare a patrimoniului

societăților la care autorii lor erau acționari.

Instanța de apel a reținut că nu

poate fi primită și analizată nici solicitarea formulată de reclamanți, pentru

prima oară în apel, de a se verifica legalitatea modului de lichidare, prin

licitație publică, a Băncii A. – I.C.E. SA, și, respectiv, a legalității

aprobării licitației de către Tribunalul Comercial, cu mențiunea că astfel de proceduri

nu pot fi considerate implicit și aprioric nelegale, sub motiv că în acea

perioadă de timp statul comitea abuzuri.

Instanța de apel a statuat că,

solicitarea reclamanților de retrocedare a bunurilor nu poate fi admisă nici

prin raportare la prevederile art. 2 și art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, atâta

timp cât, astfel cum s-a arătat, nu au fost desființate procedurile judiciare

finalizate cu lichidarea judiciară a societății bancare prin vânzarea la

licitației publică a bunurilor sale.

Referitor la pretenția reclamanților

de a le fi restituit soldul de casă, rezultat ca urmare a lichidării

societăților, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită justificat, pe

de o parte, de faptul că această ar presupune ipoteza potrivit cu care procedura

lichidării judiciare declanșată la 31 mai 1948 s-ar fi finalizat, ceea ce în

speță nu s-a dovedit, iar pe de altă parte, justificat de faptul că o astfel de

pretenție, care se fundamentează pe drepturilor conferite acționarilor unei

societăți, în raport de data formulării acțiunii, 19 august 2002, este

prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul V.M.R. (care a decedat la data de 13 noiembrie 2009, calea

de atac fiind continuată de moștenitorii B.M.R. și B.M.E.), reclamanta B.C.D.

și intervenienta A.R.O.

Reclamantul V.M.R. nu și-a motivat

recursul, obligație ce îi revenea potrivit art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., motiv pentru care, reținând și că în cauză nu sunt date

motive de ordine publică, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte urmează a constata nulitatea căii de atac exercitată de această parte.

În motivarea recursului reclamanta B.C.D.

și intervenienta A.R.O. au reiterat faptul că au dedus judecății o acțiune în

revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. și au susținut că

hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a acestor

dispoziții legale.

În dezvoltarea criticii de

nelegalitate se reiterează aspectele de fapt în care s-a declanșat procedura lichidării

judiciare a I.C.E.A. SA (la care autorii lor erau acționari) și se susține că,

urmare a hotărârii de lichidare a acestui institut de credit, regimul juridic

al patrimoniului acestei persoane juridice a fost schimbat, el trecând din

sfera comercială sub controlul legii civile.

Aceasta, întrucât, conform

„prevederilor Codului Comercial (care se coroborează, potrivit dispozițiilor

art. 1, cu prevederile Codului Civil), în urma lichidării, după stingerea

pasivului persoanei juridice, activul se repartizează proporțional acționarilor

ori asociaților, după caz, activ care este de facto și de iure, proprietatea

acestora încă de bun început, având în vedere că practic, aportul acestora la

capitalul persoanei juridice lichidate, reîntoarcerea în proprietatea acestora,

după stingerea pasivului, fiind mai mult decât firească”.

Referitor la patrimoniul S.B.C.D. SA,

recurentele reiterează faptul că institutul de credit mai sus arătat era

acționar al acestei societăți, cu o cotă de 80% din capitalul social, și susțin

că parte din activul societății, rezultat în urma lichidării acesteia, și care

se cuvenea institutului de credit, se impunea a fi împărțit acționarilor, printre

care se numărau și autorii lor.

În aceste condiții, recurentele

afirmă că revendică un patrimoniu imobiliar deteminat și nu un număr de

acțiuni, că bunurile supuse lichidării celor două persoane juridice „nu numai

că nu au fost repartizate acționarilor, până la naționalizare, nu numai că nu

au fost vândute prin licitație publică, dar acestea și în anul 1949, după

naționalizare, se aflau sub controlul Ministerului Comerțului și al Curții

Superioare Bancare”, fiind preluate de stat fără un titlu valabil, „fără a se

putea proba vreodată procedurile de vânzare prin licitație sau restituirea

către acționari a cotelor aferente din activ”.

Recurentele critică soluția

instanței de apel și prin prisma analizei pretenției de retrocedare în baza dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, pe care nu au înțeles să le invoce drept temei juridic al cererii

deduse judecății, întrucât apreciază că nu sunt incidente raportului juridic

dedus judecății, aceasta întrucât, la momentul deposedării, „patrimoniul

persoanei juridice era deținut, în stare de indiviziune, de foștii acționari,

deveniți coproprietari”.

Recurentele invocă și existența unor

„neconcordanțe evidente între Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Legea

nr. 10/2001, în accepțiunea strictă a soluționării cererii” deduse judecății, „textul

de lege intern neavând reglementări precise, care să conducă la soluționarea

acțiunii în spiritul Convenției”.

Analizând recursul declarat de

reclamanta B.C.D. și intervenienta A.R.O., Înalta Curte constată că nu poate fi

primit pentru următoarele considerente:

În drept,

potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea

unei hotărâri care „este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii”.

Statuând că o

hotărâre poate fi atacată pentru încălcarea sau aplicarea greșită a legii,

legiuitorul sancționează acea judecată care s-a efectuat cu aplicarea ori

interpretarea greșită a textelor de lege incidente raportului juridic dedus

judecății.

În speța supusă

analizei, reclamanții și intervenienta au dedus judecății o acțiune în

revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. iar judecata în fața

instanței de apel se constată că s-a desfășurat în conformitate cu principiile

care guvernează exercițiul acestei acțiuni, în revendicare.

Astfel, pentru a

fi exercitată în justiție cu succes, o astfel de acțiune trebuie să fie fondată

pe un drept actual de proprietate asupra unui bun iar partea reclamantă trebuie

să aibă calitatea de a pretinde un astfel de drept și să justifice un interes

legitim.

Totodată, lucrul

revendicat trebuie să aibă o individualitate distinctă și independentă, întrucât

dreptul de proprietate pe care îl sancționează revendicarea nu poate purta, în

mod normal, decât asupra unor lucruri deteminate.

În speța supusă

analizei, se constată că reclamanți și intervenienta nu au făcut dovada că ei

sau autorii lor ar fi fost titularii unui drept de proprietate exclusiv și

actual cu privire la bunuri deteminate, bunuri de care să fi fost deposedați de

pârâți și, respectiv, dovada faptului că bunurile a căror revendicare o cer ar

exista în prezent și ar avea o individualitate distinctă și independentă în

patrimoniul pârâților.

Astfel, se

observă că reclamanții și intervenienta, prin cererea dedusă inițial judecății,

au cerut ca pârâți să fie obligați să le restituie bunuri care au aparținut

patrimoniului a două societăți comerciale – B.A.I.C.E.

SA Orăștie și S.B.C.D. SA - Geoagiu

Băi, la care autorii lor erau acționari și care ar fi fost preluate de stat, bunuri

pe care însă nu le-au individualizat.

Potrivit lucrărilor

dosarului, B.A.I.C.E. SA Orăștie, înființată la data de 1 august 1885, a fost dizolvată și pusă în lichidare în baza deciziei nr. 182 din 4 iunie 1948 a Curții Superioare Bancare, deoarece se afla încă din anul 1943 în judecata Consiliului

Superior Bancar pentru fuziunea neautorizată cu Banca C., respectiv pentru

încălcarea art. 40 și art. 52 din Legea pentru organizarea și reglementarea

comerțului de bancă, fiind radiată conform actului 3916 din 23 mai 1946.

Hotărârea de

lichidare a fost înmatriculată la Oficiul registrului Comerțului al Camerei de

Comerț și Industrie Deva, sub nr. 1691 din 15 iulie 1948, și publicată în

Monitorul Oficial, iar decizia de lichidare a fost transcrisă în registrul

firmelor sociale al grefei Tribunalului Deva sub nr. 6 din 24 iulie 1948, bunurile

acestei bănci fiind vândute, conform dreptului comun, la licitație publică și

cu autorizarea Tribunalului Comercial, în baza art. 205 din Codul de Comerț, în

vigoare la acea dată, și nu în cadrul procedurii prevăzută de Decretul nr.

197/1948, sens în care a fost întocmit bilanț de lichidare la data de 22

septembrie 1948, publicat în M.Of. nr. 69 din 30 octombrie 1948.

Referitor la S.B.C.D.

SA Geoagiu Băi, se constată că nu s-a putut stabili modalitatea de desființare ci

doar faptul că terenurile pe care le deținea au fost expropriate de Comisia

Plasă pentru aplicarea reformei agrare Geoagiu Băi și că acestea au fost

lotizate și folosite la împroprietărirea cetățenilor din localitate.

Ulterior,

reclamanții și intervenienta și-au precizat cererea în sensul că solicită ca

pârâții să fie obligați să le plătească despăgubiri bănești în limita numărului

de acțiuni pe care autorii lor le dețineau din capitalul social al celor două

societăți care au fost lichidate în perioada 1943 - 1948, justificat de faptul

că această operațiune presupunea atribuirea în proprietatea exclusivă a

acționarilor a bunurilor ce aparțineau patrimoniului societăților, sens în care

înțeleg să pretindă și să justifice calitatea lor de proprietari.

Or, o asemenea

argumentație nu poate fi folosită cu succes pentru a face dovada unui drept de

proprietate cât timp nu s-a probat că procedura de lichidare a societăților mai

sus arătate a fost finalizată în acest sens, prin atribuirea unora din bunurile

societăților în deplină proprietate și exclusivă posesie acționarilor,

respectiv, în deplină și exclusivă proprietate autorilor recurenților.

Simpla

împrejurare dovedită în cauză, anume că autorii recurenților ar fi deținut parte

din capitalul social al B.A.I.C.E. SA Orăștie (în procent de 36,35% din totalul

acțiunilor emise de societatea bancară) și că această bancă, la rândul său, era

acționară, în procent de 80% a S.B.C.D. SA Geoagiu Băi, nu este de natură să

confere acestora calitatea de titulari ai unui drept exclusiv de proprietate

asupra unora din bunurile ce constituiau patrimoniul celor două societăți.

De altminteri,

sub acest aspect, al finalizării procedurii de lichidare a celor două societăți

se constată că apărările părții reclamante sunt confuze, în sensul că, pe de o

parte, invocă că acționarii – autorii lor au dobândit un drept exclusiv de

proprietate asupra unora din bunurile societății la momentul finalizării lichidării

pentru ca, mai apoi să susțină că la acest moment exista numai un sold de casă

iar, în final, să afirme că procedura de lichidare nu s-ar mai fi finalizat,

întrucât societățile ar fi fost naționalizate de stat.

Totodată, este

de menționat că apărarea potrivit cu care, prin lichidarea celor două societăți,

acționarii ar fi devenit proprietari ai unora dintre bunurile care aparțineau

patrimoniului societăților lichidate, este o chestiune de fapt ce se impunea a

fi dovedită de partea reclamantă la judecata în fond a pricinii, ceea ce în

speță nu se constată.

Mai mult, se

observă că reclamanții și intervenienta, în mod contradictoriu, urmăresc ca prin

intermediul acțiunii în revendicare să obțină plata unor despăgubiri bănești reprezentând

contravaloarea bunurilor care au aparținut celor două societăți, proporțional

cu cota din capitalul social deținută de autorii invocați, fapt care, pentru

considerentele de drept mai sus arătate, nu este permis.

Aceasta,

întrucât, protecția unui astfel de drept, de creanță nu se realizează pe calea

acțiunii în revendicare, cum greșit invocă recurenții, acțiune care este

imprescriptibilă extinctiv, ci pe calea unei acțiuni personale, care nu se

confundă cu prima și care este supusă prescripției extinctive.

Așa fiind, cum

reclamanții și intervenienta nu au probat că ar fi dobândit, ei sau autorii

invocați, cu ocazia lichidării societăților la care au fost acționari, un drept

exclusiv de proprietate asupra unor bunuri determinate care au aparținut

patrimoniului acestor societăți și, respectiv, faptul că aceste bunuri ar mai

exista și în prezent, respectiv că ar avea o individualitate proprie, fapt de natură

a le permite să facă obiect unei astfel de acțiuni, în mod just, instanța de

apel a respins acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ., dedusă judecății în prezenta cauză.

În acest context

al analizei, Înalta Curte reține că sunt străine raportului juridic dedus

judecății în prezenta cauză considerentele instanței de apel referitoare la

incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sens în care le va înlătura.

Așa fiind,

pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul declarat

de reclamanta B.C.D. și intervenienta A.R.O. se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul V.M.R. și continuat de moștenitorii B.M.R. și B.M.E. împotriva

deciziei nr. 307 din 30 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta B.C.D. și intervenienta A.R.O. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

martie 2010.