ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1259/2010

Asupra conflictului negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a

IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă

nr. 1535 din 21 aprilie 2009, a admis excepția necompetenței

materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a pricinii în favoarea Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ și fiscal, cu motivarea că reclamanta S.R.R.

fiind o instituție centrală a statului, astfel cum rezultă din

Legea nr. 41 /1994, în speță sunt aplicabile dispozițiile art.

10 alin. (1) teza a II - a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în

cazul litigiilor având ca obiect acte ale autorităților publice

centrale sunt competente secțiilor de contencios administrativ și

fiscal ale curților de apel.

Primind cauza spre soluționare,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 3373 din 20 octombrie 2009, a admis la rândul său excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu

și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei

Sectorului 2 București, astfel încât, constatând ivit conflictul negativ

de competență a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație

și Justiție, în vederea soluționării conflictului,

reținând, în esență, că raportul juridic în virtutea

căruia reclamanta a solicitat plata serviciului prestat nu este, prin conținutul

său, un raport de drept administrativ, întrucât serviciul public de

radiodifuziune nu este prestat în faza unui contract administrativ ci în faza

legii, iar suma percepută nu este o taxă în sensul art. 10 din Legea

nr. 554/2004, ci reprezintă contravaloarea unui serviciu ce face obiectul

unui raport juridic civil.

Verificând cauza, Curtea

constată că, în raport cu natura litigiului, competența

materială revine Judecătoriei Sectorului 2, pentru considerentele ce

vor fi arătate în continuare.

Astfel, conform prevederilor art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificat prin Legea nr. 533/2003 de aprobare

a O.U.G. nr. 71/2003, persoanele juridice cu sediul în România au

obligația să plătească o taxă pentru serviciul public

de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune,

în calitate de beneficiari ai acestui serviciu.

De asemenea, potrivit prevederilor

art. 5 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de

radiodifuziune, această taxă se încasează de la plătitori

prin SC D.F.E.E.E. SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat,

odată cu plata energiei electrice [alin. (1)] iar persoanele juridice care

își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au

contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct S.R.R. [alin.

(1)].

Rezultă din actele dosarului că

societatea comercială pârâtă achită taxa datorată pentru

serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei

electrice încheiat cu F.D.F.E.E. E.M.S. SA.

Izvorul obligației îl

constituie contractul încheiat de pârâtă cu o persoană juridică

de drept privat, F.D.F.E.E. E.M.S. SA, care la rândul său

acționează în calitate de mandatar al societății

reclamante.

În consecință, taxa pentru

serviciul public de radiodifuziune nu face parte din categoria impozitelor,

taxelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat sau bugetelor

locale, astfel încât competența soluționării acțiunii,

având în vedere și valoarea pretențiilor, aparține

judecătoriei, care judecă, potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ.,

toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în

competența altor instanțe.

Înalta Curte constată că,

sub aspectul competenței, nu prezintă relevanță calitatea

reclamantei, care este autorizată să presteze un serviciu public, de

interes național, taxa radio făcându-se venit la bugetul

societății reclamante, iar recuperarea sumelor datorate efectuându-se

potrivit prevederilor contractuale, prin mandatarul său.

Față de cele arătate,

constatându-se că instanțele de contencios administrativ nu sunt

competente să soluționeze cauza în primă instanță,

competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea

Judecătoriei Sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei privind S.R.R. și SC E.C. SRL în favoarea Judecătoriei

sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 martie 2010.