ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1683/2010

Asupra recursurilor penale de față constată: Prin sentința penală nr. 1064/F din 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția penală, în Dosarul nr. 46773/3/2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu din infracțiunile prevăzute de art. 12 pct. 2 lit. a) și art. 13 alin. (1), ambele cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) din Legea nr. 678/2001 în infracțiunile prevăzute de art. art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și condamnarea inculpaților S.I.

și S.A., după cum urmează: I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnat inculpatul S.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic de persoane. În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic de minori.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului, stabilindu-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b, d și e) C. pen. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenției de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009. II. În baza art. 12 alin. (2) lit. a)) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnată inculpata S.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic de persoane.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. , pentru infracțiunea de trafic de minori. Î n temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei, stabilindu-se ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interziceri drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatei durata prevenției de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009. Î n baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. e) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a ambilor inculpați pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării acestora. Au fost obligați inculpații în solidar către partea civilă minoră D. F.A., prin reprezentanți legali D.F. și D.A., la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune morale. Au fost obligați inculpații la câte 700 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele: În cursul lunii octombrie 2004, inculpatul S.I., care se ocupa de exploatarea persoanelor cu handicap, s-a deplasat la locuința familiei D., ai căror membri îi cunoștea din vedere, pentru a-i determina să presteze activități de cerșetorie în țări din Europa occidentală.

Soții D.F. și D.A. erau persoane cu handicap sever motor care nu se puteau deplasa decât cu ajutorul scaunelor cu rotile. Situația materială a acestor persoane era extrem de precară, soții având în întreținere și 3 copii minori la data săvârșirii faptelor: D.M.B., D.A.S. și D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani și respectiv, 4 ani. Discuțiile inculpatului s-au purtat cu D.F., căruia i s-a propus, ca împreună cu ceilalți membrii ai familiei, să se deplaseze în Belgia, unde erau așteptați de soția inculpatului, S.A., urmând să presteze activități de cerșetorie, iar banii obținuți să fie împărțiți între inculpați și familia D. Totodată, inculpatul a menționat părții vătămate și posibilitatea vindecării soției sale, prin efectuarea unei intervenții chirurgicale de specialitate de către medicii belgieni.

Propunerea inculpatului a fost acceptată de membrii familiei D. În contextul celor reținute, prima instanță a constatat că victimele nu au fost induse în eroare cu privire la natura activităților ce urmau a fi desfășurate în Belgia; inducerea în eroare privea sumele de bani ce urmau a fi remise în scopul facilitării deplasării și pentru găzduirea victimelor, precum și posibilitatea vindecării handicapului locomotor pe care îl prezenta D.A. A rezultat că victimele au fost conduse de inculpat cu un microbuz până în orașul Arad, de unde și-au continuat deplasarea cu un autocar până la Bruxelles. Aici, au fost așteptate de sora inculpatei S.A. și conduse până la locuința acesteia. În apartamentul unde au fost primite victimele, locuiau și alți 6 copii ai inculpatei.

Într-o primă perioadă a șederii lor în Belgia, părțile vătămate au fost nevoite să cerșească întrucât nu dispuneau de nici un venit, nu cunoșteau limba și nu dețineau permis de ședere eliberat de autoritățile competente străine. Actele de identitate ale părților vătămate se aflau în posesia inculpatei, acestea având asupra lor doar copiile unor documente redactate în limba franceză, pe care însă nu o cunoșteau. Reținând că părțile vătămate nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuință, nu cunoșteau limba țării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori minore, fără acte de identitate și lipsite de posibilitatea de a se adresa deschis autorităților belgiene deoarece nu dețineau permise legale de ședere, riscând să fie expulzate, iar copii preluați în centre de minori, s-a concluzionat că victimele se aflau în stare de dependență totală față de inculpați.

În aceste condiții, membrii familiei D. au continuat să practice cerșetoria; în primele lunii, sumele de bani obținute au fost predate inculpatei S.A. în contul pretinselor cheltuieli de transport și cazare; și ulterior, inculpata a continuat să încaseze cea mai mare parte din sumele realizate, sub pretextul că asigura găzduirea și întreținerea părților vătămate. S-a reținut de către instanță că, deși victimele au fost drastic exploatate de inculpați, nu au fost totuși ținute în sclavie, acestea obținând și venituri proprii din practicarea cerșetoriei. În speranța obținerii unor câștiguri proprii mai mari, partea vătămată D.F. l-a contactat telefonic pe fiul său minor D.B. și i-a cerut acestuia să vină din România în Belgia pentru a practica cerșetoria, ceea ce s-a și întâmplat.

Ca urmare a faptului că victimele și inculpații intraseră în atenția autorităților belgiene, s-au deplasat cu toții în Spania, cu un microbuz pus la dispoziție de familia inculpatului S.I., pentru a-și continua activitatea de cerșetorie. Susținerile inculpaților în sensul că deplasarea lor în Spania nu a avut loc împreună cu părțile vătămate, cu care s-ar fi întâlnit întâmplător la intrarea într-o stație de metrou, hotărând în aceste împrejurări să locuiască în comun și să împartă veniturile obținute din cerșetorie, au fost înlăturate de instanță, avându-se în vedere declarațiilor părților vătămate și ale martorilor audiați în cauză. De asemenea, s-a considerat că susținerile formulate se situează peste limitele unei coincidențe rezonabile.

Din probatoriul administrat a rezultat că pe perioada șederii în Spania, inculpatul S.I. a sugerat persoanei vătămate D.B. să săvârșească fapte de furt, dar a fost refuzat, iar inculpata S.A. i-a solicitat să practice cerșetoria împreună cu minora de 4 ani, D.F.A., pentru a-i impresiona pe cetățenii spanioli. De asemenea, s-a reținut că minorei D.S. i-a fost procurată o anume vestimentație pentru a fi mai convingătoare în activitatea de practicare a cerșetoriei, minora în cauză fiind și ținta avansurilor sexuale făcute de fratele inculpatului S.I. Aceste manopere au timorat victima minoră, iar când partea vătămată D.F., a încercat să protesteze față de comportamentului adoptat împotriva fiicei sale, a fost agresat de către inculpat, în prezența soției și copiilor.

S-a reținut că inculpatul S.I. exercita un control strict asupra veniturilor părților vătămate, efectuând uneori și percheziții corporale, victimele fiind dezbrăcate în acest scop, pentru a nu ascunde din bani obținuți din cerșetorie. Minora D.A., în vârstă de 4 ani, a fost prinsă la cerșit de autoritățile spaniole și internată într-un centru de minori, eliberarea acesteia având loc după îndelungi stăruințe din partea familiei. În cursul anului 2006, partea vătămată D.F. a reușit să se reîntoarcă în țară, sub promisiunea făcută inculpatului S.I. că va trimite în schimbul eliberării familiei sale alte 2 persoane invalide. Evaluând probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că declarațiile părților vătămate se coroborează cu depozițiile martorilor D.B., C.P.

și D.E., aceste ultime 2 persoane fiind tot victime ale inculpaților, exploatate în vederea practicării cerșetoriei. Inculpații au recunoscut parțial învinuirile aduse, declarând că găzduit părțile vătămate în Belgia și Spania, primind doar o chirie și prețul utilităților. Inculpatul S.I. a recunoscut și agresiunea comisă asupra părții vătămate D.F. în timpul șederii în Spania. La ultimul termen de judecată, partea vătămată D.F. și-a schimbat declarația dată în cauză, poziție justificată de faptul că s-ar fi împăcat cu inculpații, primind în acest scop și suma de 500 euro. Declarația părții vătămate a fost înlăturată de instanță, reținându-se că era părtinitoare și făcută în vederea favorizării inculpaților.

În drept, faptele inculpaților S.I. și S.A. care pe parcursul anilor 2004-2006 au recrutat, transportat, transferat și cazat, prin înșelăciune și constrângere, părțile vătămate D.F. și D.A. în scopul exploatării, prin practicarea cerșetoriei, au fost încadrate în dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001. Fapta acelorași inculpați de a recruta, transporta, transfera și găzdui pe minorii D.M.B., D.A.S. și D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani și respectiv, 4 ani a fost încadrată și în dispozițiile art. 13 alin. (1) C. pen. Încadrarea juridică a faptelor s-a făcut și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001, reținându-se că părțile vătămate au fost aservite total și că exploatarea lor în vederea practicării cerșetoriei le încălcase dreptul la onoare și demnitate.

Apărarea inculpaților privitoare la existența consimțământului părților vătămate de a practica cerșetoria a fost apreciată ca nerelevantă de către instanță. S-a arătat în acest sens că acceptul părților vătămate fusese în mod hotărâtor determinat de situația lor materială extrem de precară și de handicapul locomotor pe care amândoi îl prezentau, promisiunea unui trai mai bun și însănătoșirea părții vătămate D.A. constituind elemente de viciere a consimțământului exprimat. De asemenea, s-a arătat că victimele traficului de minori nu puteau exprima oricum un consimțământ valabil. În ceea privește individualizarea judiciară a pedepselor, aceasta s-a făcut cu observarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se seama de periculozitatea socială a inculpaților demonstrată de tenacitatea cu care si-au dus la capăt rezoluția infracțională, caracterul organizat al activității, inculpații ocupându-se în mod amănunțit de recrutare, transport, transfer și cazare.

De asemenea, s-a reținut că inculpații nu au ezitat să traficheze persoane minore, deși ei înșiși erau părinți și aveau copii minori. Apreciindu-se că faptele săvârșite erau de o gravitate deosebită, îndreptate împotriva unor valori sociale esențiale, pedepsele accesorii și complementare aplicate inculpaților au fost prevăzute prin interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., motivându-se că inculpații erau nedemni să dispună asupra viitorului electoral al societății și, deopotrivă, să exercite drepturile părintești ori cele de a fi tutore sau curator. Luând în considerare că inculpații nu aveau antecedente penale, pedepsele cu închisoarea aplicate acestora cu executare în regim de detenție au fost orientate spre maximul special prevăzut de lege, fără a-1 atinge însă și fără a fi sporite pe temeiul pluralității de infracțiuni.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 350 C. proc. pen. și ale art. 148 lit. e) din același cod, s-a dispus și arestarea preventivă a inculpaților pe o durată de 30 zile, cu începere de la data încarcerării, având în vedere conduita acestora privind inițierea și stabilirea unei înțelegeri frauduloase cu victimele traficului de persoane, în scopul influențării procesului. Hotărârea pronunțată în cauză a fost atacată cu apel de către ambii inculpați. Prin motivele de apel formulate, s-a solicitat, în principal, achitarea inculpaților, pe motiv că faptele reținute în sarcina lor nu existau în realitate, judecătorul primei instanțe interpretând subiectiv probele cauzei, cu ignorarea apărărilor inculpaților și a contradicțiilor dintre declarațiile părților vătămate și actele dosarului.

De asemenea, s-a invocat și nelegala sesizare a instanței în raport de conținutul rechizitoriului, arătându-se că actului procurorului fusese redactat prin reținerea infracțiunii prevăzute de art. 12 pct. 2 din Legea nr. 678/2001, deși respectiva infracțiune nu era reglementată în lege, precum și pentru faptul în același act de sesizare erau menționate mijloace de probă ce nu fuseseră administrate și nu existau în realitate. Nulitatea sentinței instanței de fond a fost invocată și pentru contradicțiile existente în dispozitiv și minută cu privire la data la care a avut loc pronunțarea hotărârii. Prin Decizia penală nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, s ecția II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile declarate în cauză și desființată în parte sentința primei instanțe în ceea ce privește cuantumul pedepselor principale, accesorii și complementare aplicate inculpaților S.I.

și S.A., după cum urmează: I. În baza art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și art. 74 lit. a) și b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnați ambii inculpați la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. II. În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și art. art. 74 lit. a) și b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnați aceeași inculpați la câte o pedeapsă de 5 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpaților S.I. și S.A., urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de 5 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., după executarea pedepsei principale. S-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. Au fost reduse daunele morale stabilite în favoarea părții civile D.F.A. de la 10.000 euro la 5.000 euro. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost dedusă prevenția de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum și de la 30 noiembrie 2009 la zi și menținută starea de arest a inculpaților.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptelor și vinovăției inculpaților au fost corect reținute de prima instanță, pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză. De asemenea, s-a constatat că activitatea infracțională desfășurată de inculpați a fost corespunzător încadrată juridic, faptele reținute în sarcina inculpaților întrunind din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv conținutul constitutiv al infracțiunilor pentru care au fost condamnați. În considerentele deciziei pronunțate în apel au fost examinate criticile inculpaților invocate în susținerea cererilor de achitare și motivele pentru care nu au fost primite apărările formulate și menținută, sub aceste aspecte, hotărârea instanței de fond.

În schimb, instanța de apel a constatat pedepsele aplicate de prima instanță erau disproporționate în raport de datele ce caracterizează persoana inculpaților. Ca temeiuri de aplicare a unui regim sancționator mai blând a fost menționată lipsa antecedentelor penale, conduita parțial sinceră avută pe parcursul procesului penal, precum și situația personală a inculpaților, cu 6 copii minori în întreținere. Toate aceste elemente au fost calificate de instanța de apel ca având valoarea unor circumstanțe atenuante în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu consecința stabilirii unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege. Aceleași considerente au determinat și reducerea pedepselor complementare în conținutul stabilit de prima instanță.

Reținând că pe parcursul dezbaterilor la prima instanță, părților vătămate le-a fost înmânată suma de 5000 euro și că această situație anticipase o reparație morală la care inculpații au achiesat benevol, instanța de apel a redus cuantumul daunelor morale la 5000 euro, diferență rămasă din totalul stabilit la fond. Ca urmare, numai în aceste limite au fost admise apelurile inculpaților și fost desființată hotărârea primei instanțe. Au fost înlăturate celelalte critici ale inculpaților referitoare la consecințele produse asupra valabilității sentinței de mențiunile înscrise eronat în rechizitoriu și contradicția dintre minută și dispozitiv cu privire la data pronunțării hotărârii. S-a arătat că la termenul de judecată din 16 ianuarie 2009, se procedase la verificarea regularității actului de sesizare a instanței, constatându-se îndeplinite cerințele impuse de art. 263 C. proc.

pen. cu privire la forma și conținutul rechizitoriului. Pe de altă parte, s-a arătat că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul instanței de a proceda la schimbarea de încadrare juridică ori de câte ori se constată că aceasta a fost eronat efectuată prin rechizitoriul procurorului. De asemenea, s-a arătat că menționarea în rechizitoriu a unor mijloace de probă care în fapt nu au fost administrate și nici nu se află la dosar nu prejudiciază cu nimic drepturile apărării și oricum o asemenea neregularitate putea fi invocată, ca orice nulitate relativă, în termenul și în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen., nu direct în apel. Tot astfel, s-a arătat că menționarea unei date greșite în dispozitivul sentinței decât cea trecută în minută cu privire la data la care a avut loc pronunțarea în cauză nu afectează valabilitatea hotărârii, constituind o evidentă eroare materială, lipsită de consecințe juridice.

Și împotriva acestei decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, au declarat recurs inculpații S.I. și S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 2, 14 și 18 C. proc. pen. În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen. a fost reiterată critica referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței în raport de mențiunile eronat înscrise în rechizitoriu cu privire la încadrarea juridică dată uneia dintre faptele reținute în sarcina inculpaților și a mijloacelor de probă avute în vedere la fundamentarea acuzațiilor. S-a solicitat să se constate că nulitatea actului de sesizare fusese cerută în fața instanței de fond în termen legal și că neregularitatea invocată nu putea fi acoperită de către instanță prin schimbarea de încadrare juridică efectuată în cauză.

De asemenea, s-a arătat că între mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu au fost incluse și anumite procese-verbale de confruntare, acte ce nu au fost însă depuse la dosarul de urmărire penală. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a invocat insuficiența probelor în acuzare și, deopotrivă, grava eroare săvârșită de instanțe în evaluarea probatoriului și stabilirea stării de fapt. S-a arătat în acest sens că vinovăția inculpaților fusese stabilită exclusiv pe baza declarațiilor părților vătămate, fără a se țină seama de lipsa de sinceritate a acestor persoane, precum și de declarațiile făcute în apel de martorii propuși de acuzare. Cu referire la acest aspect, s-a arătat că martorii D.E., P.G.

și C.P. care susținuseră inițial versiunea părților vătămate, au revenit în apel asupra declarațiilor date, menționând expres și în afara oricăror influențe că inculpații nu au exploatat sub nici o formă părțile vătămate. De asemenea, s-a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Fetești se află în curs de instrumentare Dosarul penal nr. 2049/P/2008 privind șantajul săvârșit de S.F. asupra inculpaților din cauză, constând în pretinderea unor sume de bani de la inculpați în schimbul retractării declarațiilor mincinoase făcute în proces de părțile vătămate. S-a subliniat și că niciuna dintre instanțe nu manifestase rol activ pentru stabilirea adevărului în cauză, iar concluziile privitoare la restricționarea dreptului de circulație al părților vătămate și deposedarea acestora de actele de identitate erau contrazise de înscrisurile depuse la dosar și din care rezulta că partea vătămată D.F.

intrase și ieșise din țară de două ori în intervalul 3 noiembrie 2004 - 4 iulie 2006, minora D.F. fusese luată din centru de minori pe baza pașaportului prezentat de tatăl său, iar D.A.S. frecventase cursurile unei școli din Badalona, Spania. În plus, martora D.A.S. a confirmat că pe parcursul revenirii inculpaților în țară, la începutul lunii februarie 2005, copii minori ai inculpaților s-au aflat în îngrijirea părților vătămate, ceea ce denotă existența unor raporturi de egalitate și normalitate între părți. Cu ocazia susținerii orale a recursului a fost invocată și omisiunea instanțelor de a cere relații de la Gara Centrală din Bruxelles, informații care ar fi demonstrat că inculpații au plecat singuri, neînsoțiți de părțile vătămate, spre destinația din Spania.

Tot astfel, s-a arătat că niciuna dintre instanța nu a avut inițiativa de a se informa cu privire la acuzațiile de șantaj ce implicau părțile din proces, deși unul din membrii familiei D. fusese și reținut. Cu această argumentare, cât și pentru omisiunea instanței de prim control judiciar de a analiza toate criticile formulate în apel, a fost invocată incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen., cu precizarea că indicarea cazurilor de casare de la pct. 9 și 10 a fost făcută cu ocazia susținerii orale a recursului. În subsidiar, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., s-a solicitat reducerea pedepselor aplicate inculpatului prin reținerea și a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.

și schimbarea modalității de executare a pedepsei, prin suspendarea sub supraveghere a executării, conform art. 86 1 și urm. C. pen. Examinând cauza în raport de criticile formulate și cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile inculpaților sunt nefondate, considerentele avute în vedere fiind următoarele: Nulitatea actului de sesizare a instanței a fost invocată în raport de mențiunea eronată existentă în cuprinsul rechizitoriului privitoare la încadrarea juridică dată uneia din faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a inculpaților.

S-a susținut de către inculpați că menționarea greșită în rechizitoriu a textului de lege în baza căruia s-a dispus trimiterea în judecată afectează în mod iremediabil valabilitatea actului și, pe cale consecință, legalitatea sesizării instanței, neregularitate ce nu poate fi acoperită prin schimbarea de încadrare juridică, atunci când actul procurorului menționează o infracțiune ce nu își găsește corespondent în lege. Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte arată că indicarea în rechizitoriu a unei încadrări juridice eronate în raport de fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu atrage nevalabilitatea actului de sesizare. Potrivit dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reținută în sarcina acuzatului, încadrarea juridică și probele pe care se întemeiază învinuirea.

Însă, încadrarea juridică dată de procuror este întotdeauna una provizorie, supusă cenzurii instanței și susceptibilă de a fi schimbată, ori de câte ori se constată că fapta reținută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din partea procurorului sau, dimpotrivă, deși corectă încadrarea inițială, se impune schimbarea acesteia în raport de modificările intervenite în situația de fapt, după administrarea probelor și sesizarea instanței. Dispozițiile art. 334 C. proc. pen. referitoare la schimbarea de încadrare juridică nu conțin nici o limitare și nici o condiționare în aplicare, menționându-se explicit că schimbarea de încadrare prevăzută în actul de sesizare se dispune dacă se consideră că aceasta urmează a fi efectuată.

Ca atare, este lipsită de relevanță dacă încadrarea juridică din rechizitoriu este eronată ca urmare a menționării unui text de lege ce nu reglementează ca infracțiune fapta reținută în sarcina inculpatului sau dacă respectiva eroare privește menționarea unei alte dispoziții legale decât cea aplicabilă cauzei. În speță, încadrarea juridică greșit înscrisă în dispozitivul rechizitoriului a fost îndreptată de prima instanță, în cuprinsul actul de sesizare regăsindu-se pe larg descrise faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a inculpaților. În consecință, cererea inculpaților privind constatarea nulității rechizitoriului a fost corect respinsă în cauză, neregularitatea invocată fiind înlăturată prin schimbarea de încadrare juridică dispusă de prima instanță.

De asemenea, se constată că nici menționarea în rechizitoriu a unor procese verbale de confruntare care în fapt nu au fost întocmite nu afectează valabilitatea actului de sesizare. Temeinicia acuzațiilor aduse inculpaților a fost verificată pe baza probele concrete aflate la dosarul cauzei. În condițiile în care mijloacele de probă eronat menționate în rechizitoriu nu au servit la stabilirea vinovăției inculpaților, rezultă că drepturile apărării nu au fost afectate în nici un mod. Or, nulitatea nu poate fi concepută în lipsa unei vătămări procesuale. Examinând în continuare criticile formulate în recursurile inculpaților, Înalta Curte constată că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptelor și vinovăției inculpaților au fost corect reținute de instanțele anterioare, pe baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză.

Se reține în acest sens că cercetările în cauză au avut la bază plângerea părții vătămate D.F. formulată împotriva inculpaților S.I. și S.A., pe care îi acuza de faptul că, în perioada noiembrie 2004 - aprilie 2006, îl obligase pe el și membrii familiei sale să practice cerșetoria în folosul acestora, pe teritoriul Belgiei și Spaniei. Sesizarea penală conținea o serie de precizări cu privire la împrejurările în care a avut loc racolarea părții vătămate și condițiile concrete în care aceasta și membrii familiei sale au fost exploatați de inculpați, pe timpul șederii în străinătate. Se menționa astfel, că la sfârșitul lunii octombrie 2004, partea vătămată D.F.

a primit la domiciliu vizita inculpatului S.I., însoțit de o altă persoană, rămasă neidentificată, care i-a propus să meargă în Belgia împreună cu familia, cu promisiunea de a-i ajuta să obțină ajutoare sociale, în considerarea handicapului locomotor pe îl aveau ambii soți, și de a depune diligentele necesare pentru ca partea vătămată D.A. să beneficieze de o intervenție chirurgicală în vederea recuperării medicale. Inculpatul a negat că ar fi vizitat partea vătămată și că i-ar fi propus acesteia deplasarea în Belgia; inculpatul a susținut că s-a întâlnit cu partea vătămată pentru prima dată în orașul Bruxelles, în fața unei biserici, și, aflând că are o situația familială grea, a acceptat să îl primească împreună cu soția și copii în locuința pe care o avea închiriată, urmând ca aceștia să contribuie proporțional la plata cheltuielilor de întreținere.

Într-o altă declarație, dar susținând în esență aceeași versiune, inculpatul a arătat că soția sa hotărâse primirea familiei D. în apartamentul lor și că el nu a avut cunoștință despre cele întâmplate întrucât se afla în țară în respectiva perioadă. Dincolo de inconsecvența relatărilor, susținerile inculpaților privind neimplicarea lor în recrutarea și transportarea părților vătămate în Belgia sunt infirmate de declarațiile părților vătămate și ale martorei P.G.N. Prezența inculpatului în locuința părții vătămate, cât și motivul pentru care acesta vizitase partea vătămată, au fost confirmate de toți membrii familiei D., precum și de martora P.G.N. care a asistat la discuția lor.

Potrivit declarației martorei P.G.N., inculpatul a promis părții vătămate că îl va ajuta pentru a obține sprijinul statului belgian în vederea efectuării unei intervenții chirurgicale pentru soția sa și că va suporta toate cheltuielile de transport ale părții vătămate și membrilor familiei sale până în țara de destinație. Pe baza acestor declarații, prima instanță a constatat că recrutarea părților vătămate avusese loc prin înșelăciune, inducerea în eroare constând în promisiunile inculpatului de a asigura vindecarea părții vătămate D.A. de handicapul sever locomotor pe care aceasta îl prezenta, prin efectuarea unei intervenții chirurgicale de specialitate de către medicii belgieni, și de a împărți echitabil câștigurile ce urmau a fi obținute din practicarea cerșetoriei.

Nu s-a reținut de către instanță că victimele traficului de persoane ar fi fost induse în eroare cu privire la ceea ce urmau să facă pe teritoriul țării străine. Și în aprecierea Înaltei Curți, părțile vătămate aveau cunoștință despre faptul că urmau să practice cerșetoria în Belgia. Sub acest aspect, este de menționat că părțile vătămate nu au indicat existența vreunui stări sau situații care să explice ajutorul promis de inculpat în vederea obținerilor pretinselor ajutoare sociale și pentru recuperarea medicală a părții vătămate D.A. Părțile în cauză aproape că nu se cunoșteau și nu aveau oricum relații de natura celor care să justifice acordarea și primirea unui ajutor total dezinteresat.

Ori, așa cum s-a arătat, inculpatul urma să suporte și cheltuielile ocazionate de transport și, în general, toate costurile pe care le implica deplasarea părților vătămate în străinătate. Situația părților vătămate era una dificilă, având venituri modeste și 3 copii minori în întreținere. În aceste condiții și prin invocarea posibilității vindecare a părții vătămate D.A., persoanele în cauză au acceptat propunerea inculpatului de a practica cerșetoria, fiind induse însă în eroare cu privire la modalitatea în care urma să se desfășoare în concret activitatea și împărțite beneficiile. Conform declarațiilor părților vătămate și victimelor minori, pe perioada șederii în Belgia, cât și ulterior în Spania, au fost obligați să practice cerșetoria în folosul inculpaților.

Deși inculpații au negat săvârșirea oricăror acte de exploatare împotriva părților vătămate pe perioada șederii lor în străinătate, se constată că nu există nici un motiv întemeiat care să justifice înlăturarea din examinare a declarațiilor părților vătămate ori ale victimelor minori. Dimpotrivă, declarațiile acestor persoane sunt concordante în ceea ce privește comportamentul și abuzurile la care au fost supuse de către inculpați. Mai mult, declarațiile părților vătămate sunt confirmate și de depozițiile martorilor C.P. și D.E. care, descriind condițiile în care au fost exploatați ei înșiși de către inculpați menționează aceleași tip de comportament, restricții, constrângeri și amenințări cu cele invocate de părțile vătămate.

Prin urmare, se constată că prima instanță a stabilit corespunzător împrejurările în care s-a desfășurat activitatea infracțională, rezultând că părțile vătămate și martorii minori au fost obligați să practice cerșetoria în condițiile impuse de inculpați și în folosul lor exclusiv. Părțile vătămate s-au aflat tot timpul sub control strict al inculpaților, fiind cazate într-o cameră din locuința acestora, obligate să cerșească și să aducă câștiguri importante și percheziționate corporal pentru a nu ascunde cumva din sumele de bani realizate.

Întrucât părțile vătămate nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuință, nu cunoșteau limba țării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori minore, fără acte de identitate și lipsite de posibilitatea de a se adresa deschis autorităților belgiene deoarece nu dețineau permise legale de ședere, riscând să fie expulzate, iar copii preluați în centre de minori, se constată corectă concluzia primei instanței privind starea de dependență totală a victimelor față de inculpați. Inculpații au susținut că nu au deposedat părțile vătămate de actele de identitate, menționând în acest sens că eliberarea minorei D.A.S. din centru de minori a avut loc pe baza actelor prezentate de părinți.

Folosirea actelor de identitate în respectiva împrejurare nu implică și concluzia că părțile vătămate s-au aflat permanent posesia actelor. Potrivit declarațiilor părților vătămate, deplasarea lor la centrul de minori s-a efectuat în prezența inculpatei S.A. care i-a așteptat în imediata apropiere a sediului până la rezolvarea situației. În aceste condiții, remiterea temporară a actelor de identitate și strict pentru a se obține revenirea în familie a minorei D.A.S. nu influențează în nici un fel concluzia exprimată. Tot astfel, nici faptul că partea vătămată D.F. a revenit în țară pentru o scurtă perioadă de timp, în intervalul 12 februarie 2005 - 17 iunie 2005, conform relațiilor comunicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră nu exclude actele de exploatare la care aceasta și membrii familiei sale au fost supuși de către inculpați.

Conform declarațiilor părților vătămate și ale martorilor minori, D.F. a reușit să scape de la inculpați, dar a revenit în Belgia întrucât se temea pentru siguranța familiei sale, rămasă în continuare sub autoritatea acestora. Condițiile concrete în care părțile vătămate erau obligate să practice cerșetoria în folosul inculpaților, amenințările și constrângerile la care erau supuse justifică demersul părții vătămate D.F. rea de a fugi din locuința inculpaților, dar și de a reveni, pentru a fi alături de familia sa. Starea de temere creată de comportamentul inculpaților care se bucurau și de susținerea celorlalte rude aflate în același oraș din străinătate, explică și reținerea părții vătămate de a sesiza organele de poliție la venirea în țară.

Întrucât pe toată perioada șederii în străinătate, părțile vătămate au fost sever exploatate, neîntrevăzând nici posibilitatea de a scăpa de sub autoritatea inculpaților, partea vătămată D.F. a reușit să revină în țară, de această dată cu acordul inculpaților, sub pretextul racolării unor persoane invalide în vederea practicării cerșetoriei în folosul inculpaților. Astfel, partea vătămată a intrat în țară la data de 7 aprilie 2006, iar la 8 mai 2006 a depus plângerea penală ce a stat la baza cercetărilor în cauză. Inculpații nu negat și faptul că s-au deplasat în Spania împreună cu părțile vătămate, arătând că dacă se solicitau informații de la Gara Centrală din Bruxelles s-ar fi constatat că au călătorit singuri, neînsoțiți de alte persoane sau victimele din cauză.

Cu privire la aspectul invocat este de arătat că achiziționarea unui bilet de călătorie nu demonstrează și faptul efectuării deplasării. Apoi, chiar dacă s-ar considera că inculpații au călătorit cu alte mijloace de transport decât cele folosite de părțile vătămate și martorii minori, infracțiunile reținute în sarcina inculpaților continuă să existe, esențial fiind că deplasarea avusese loc din dispoziția inculpaților și urmărea exploatarea pe mai departe a victimelor, prin practicarea cerșetoriei în folosul acestora. Declarațiile părților vătămate privitoare la deplasarea lor în Spania în vederea practicării cerșetoriei în folosul inculpaților sunt confirmate de depozițiile martorilor C.P. și D.E.

Cu aceste precizări, rămân valabile toate celelalte observații ale instanței de fond în legătură cu apărările formulate de inculpați în cadrul tezei privind împrejurările în care reîntâlniseră părțile vătămate în orașul Madrid. Chiar dacă pe parcursul judecării procesului, martorii mai sus arătați, părțile vătămate și martorii minori și-au modificat declarațiile inițiale nu impune reținerea unei alte situații decât cea stabilită de prima instanță. Persoanele audiate nu și-au motivat convingător schimbarea de poziție adoptată și nu au prezentat date, elemente și împrejurări în raport de care să se poată considera că primele declarații erau nereale și nu serveau stabilirii adevărului în cauză.

Dimpotrivă, a rezultat că, anterior închiderii dezbaterilor la fond, părțile vătămate D.F. și D.A. au recunoscut în fața instanței primirea de la inculpați a sumei de 5000 euro, considerând astfel încheiat conflictul dintre ei și inculpați. Însă, în cazul infracțiunilor pentru care a avut loc trimiterea în judecată a inculpaților, împăcarea părților nu operează ca și cauză de încetare a procesului penal. Și în opinia Înaltei Curți, suma de bani remisă părților vătămate constituia obiectul unei înțelegeri frauduloase, având ca scop retractarea declarațiilor anterioare și obținerea unei soluții favorabile pentru inculpați. În fine, inculpații au susținut că instanțele anterioare nu au acordat semnificația cuvenită dovezilor din care rezulta că părțile vătămate împreună cu o altă persoană, S.F., erau cercetate într-un dosar separat, pentru fapta de a-i fi șantajat cu sume de bani, în scopul de a declarații corespunzătoare adevărului în procesul de față.

Susținerile invocate nu sunt însă de natură a lipsi de credibilitate declarațiile părților vătămate care au servit la stabilirea faptelor cauzei. Dosarul penal menționat se află în curs de instrumentare la procuror, iar până la pronunțarea unei soluții definitive, persoanele cercetate sunt prezumate a fi nevinovate. Neîntemeiată se privește și susținerea inculpaților privitoare la nemotivarea deciziei din apel, constatându-se că în considerente se regăsesc motivele pentru care au fost înlăturate cererile apărării și argumentele care au condus la pronunțarea soluției. O hotărâre judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor supuse dezbaterii. Prin urmare, criticile formulate în susținerea cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 10 și 18 C. proc.

pen. sunt nefondate. De asemenea, se constată că, în raport de natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpaților, modalitatea concretă de săvârșire și durata în timp a activității infracționale, precum și conduita necorespunzătoare manifestată în cursul procesului, nu există temeiuri de reducere a pedepselor aplicate inculpaților, împrejurările invocate în favoare fiind deja valorificate prin limitele de pedeapsă stabilite prin decizia instanței de apel. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. , Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați și îi va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 385 17 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc. pen., va deduce din pedepsele aplicate inculpaților S.I. și S.A., durata prevenției de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum și de la 30 noiembrie 2009 la zi. Constatând că la prezenta cauză a fost atașată și cererea de constatare a nulității mandatelor de arestare preventivă emise pe numele inculpaților în baza sentinței penale nr. 1064 din 27 noiembrie 2009 a Tribunalului București și că o asemenea cerere este de competența Curții de Apel București, potrivit dispozițiilor art. 350 alin. (4), art. 141, art. 28 1 pct. 3 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune restituirea respectivei cereri la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați S.I. și S.A. împotriva Deciziei penale nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din cuantumurile pedepselor aplicate inculpaților, durata reținerii și a arestării preventive de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009 și de la 30 noiembrie 2009 la 29 aprilie 2010. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părți civile și câte 50 lei, reprezentând onorariu avocatului din oficiu pentru recurenții inculpați, se vor avansa din fondul M.J.L.C.

Dispune restituirea cererilor de constatare a nulității mandatelor de arestare preventivă la Curtea de Apel București spre competentă soluționare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2010.