ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1683/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1683/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursurilor penale de față constată:

Prin sentința

penală nr. 1064/F din 27 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția

penală, în Dosarul nr. 46773/3/2008, s-a dispus schimbarea încadrării juridice

dată faptelor prin rechizitoriu din infracțiunile prevăzute de art. 12 pct. 2

lit. a) și art. 13 alin. (1), ambele cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) din

Legea nr. 678/2001 în infracțiunile prevăzute de art. art. 12 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 alin.

(1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu

referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și condamnarea

inculpaților S.I. și S.A., după cum urmează:

I. În baza art. 12

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost

condamnat inculpatul S.I. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 7 ani pedeapsa

complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d)

și e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic de persoane.

În baza art. 13 alin.

(1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire

art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost condamnat același

inculpat la pedeapsa de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.,

pentru infracțiunea de trafic de minori.

În temeiul art. 33

lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele

aplicate inculpatului, stabilindu-se ca acesta să execute pedeapsa rezultantă

de 8 ani închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b, d și e) C. pen.

S-a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

A fost dedusă din

pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenției de la 16 ianuarie 2009 la 6

martie 2009.

II. În baza art. 12

alin. (2) lit. a)) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost

condamnată inculpata S.A. la pedeapsa de 7 ani închisoare și 7 ani

pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și

e) C. pen., pentru infracțiunea de trafic de

persoane.

În baza art. 13 alin.

(1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu referire

art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 a fost

condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 8 ani

închisoare și 7 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

, pentru infracțiunea de trafic

de minori.

Î

n temeiul art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C.

pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei,

stabilindu-se ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și

7 ani pedeapsa complementară a

interziceri

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

S-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatei durata prevenției de la

16 ianuarie 2009 la 6 martie  2009.

Î

n baza art. 350 alin.

(1) C. proc. pen. raportat la art. 148 lit. e) C. proc. pen.

s-a dispus arestarea

preventivă a ambilor inculpați pe o durată

de 30 zile, cu începere de la data încarcerării

acestora.

Au fost obligați inculpații în solidar către partea civilă minoră D.

F.A., prin

reprezentanți legali D.F. și D.A.,

la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent lei la

data plății efective, cu titlu de

daune

morale.

Au fost

obligați inculpații la câte 700 lei fiecare, cheltuieli judiciare statului.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță

a reținut în fapt

următoarele:

În

cursul lunii octombrie 2004, inculpatul S.I., care se ocupa de

exploatarea persoanelor

cu handicap, s-a deplasat la locuința familiei D., ai

căror membri îi cunoștea din

vedere, pentru a-i determina să presteze activități de

cerșetorie în țări din Europa occidentală.

Soții D.F. și D.A. erau persoane cu handicap sever motor care nu se

puteau deplasa decât cu ajutorul scaunelor cu rotile.

Situația materială a acestor persoane era extrem de precară, soții

având în

întreținere

și 3 copii minori la data săvârșirii faptelor: D.M.B.,

D.A.S. și D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani și

respectiv, 4 ani.

Discuțiile inculpatului s-au purtat cu D.F., căruia i s-a propus, ca

împreună cu ceilalți

membrii ai familiei, să se deplaseze în Belgia, unde erau

așteptați de soția

inculpatului, S.A., urmând să presteze activități de cerșetorie, iar banii

obținuți să fie împărțiți între inculpați și familia D.

Totodată, inculpatul

a menționat părții vătămate și posibilitatea vindecării soției sale, prin

efectuarea unei intervenții chirurgicale de specialitate de către medicii

belgieni.

Propunerea

inculpatului a fost acceptată de membrii familiei D. În contextul celor reținute,

prima instanță a constatat că victimele nu au fost induse în eroare cu privire

la natura activităților ce urmau a fi desfășurate în Belgia; inducerea în

eroare privea sumele de bani ce urmau a fi remise în scopul facilitării

deplasării și pentru găzduirea victimelor, precum și posibilitatea vindecării

handicapului locomotor pe care îl prezenta D.A.

A rezultat că

victimele au fost conduse de inculpat cu un microbuz până în orașul Arad, de

unde și-au continuat deplasarea cu un autocar până la Bruxelles.

Aici, au fost

așteptate de sora inculpatei S.A. și conduse până la locuința acesteia.

În

apartamentul unde au fost primite victimele, locuiau și alți 6 copii ai

inculpatei.

Într-o primă

perioadă a șederii lor în Belgia, părțile vătămate au fost nevoite să cerșească

întrucât nu dispuneau de nici un venit, nu cunoșteau limba și nu dețineau

permis de ședere eliberat de autoritățile competente străine.

Actele de identitate

ale părților vătămate se aflau în posesia inculpatei, acestea având asupra lor

doar copiile unor documente redactate în limba franceză, pe care însă nu o

cunoșteau.

Reținând că părțile

vătămate nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuință, nu cunoșteau

limba țării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori

minore, fără acte de identitate și lipsite de posibilitatea de a se adresa

deschis autorităților belgiene deoarece nu dețineau permise legale de ședere,

riscând să fie expulzate, iar copii preluați în centre de minori, s-a

concluzionat că victimele se aflau în stare de dependență totală față de

inculpați.

În aceste condiții,

membrii familiei D. au continuat să practice cerșetoria; în primele lunii,

sumele de bani obținute au fost predate inculpatei S.A. în contul pretinselor

cheltuieli de transport și cazare; și ulterior, inculpata a continuat să

încaseze cea mai mare parte din sumele realizate, sub pretextul că asigura

găzduirea și întreținerea părților vătămate.

S-a reținut de către

instanță că, deși victimele au fost drastic exploatate de inculpați, nu au fost

totuși ținute în sclavie, acestea obținând și venituri proprii din practicarea

cerșetoriei.

În speranța obținerii

unor câștiguri proprii mai mari, partea vătămată D.F. l-a contactat telefonic

pe fiul său minor D.B. și i-a cerut acestuia să vină din România în Belgia

pentru a practica cerșetoria, ceea ce s-a și întâmplat.

Ca urmare a faptului

că victimele și inculpații intraseră în atenția autorităților belgiene, s-au

deplasat cu toții în Spania, cu un microbuz pus la dispoziție de familia

inculpatului S.I., pentru a-și continua activitatea de cerșetorie.

Susținerile

inculpaților în sensul că deplasarea lor în Spania nu a avut loc împreună cu

părțile vătămate, cu care s-ar fi întâlnit întâmplător la intrarea într-o

stație de metrou, hotărând în aceste împrejurări să locuiască în comun și să

împartă veniturile obținute din cerșetorie, au fost înlăturate de instanță,

avându-se în vedere declarațiilor părților vătămate și ale martorilor audiați

în cauză.

De asemenea,

s-a considerat că susținerile formulate se situează peste limitele unei

coincidențe rezonabile.

Din probatoriul

administrat a rezultat că pe perioada șederii în Spania, inculpatul S.I. a

sugerat persoanei vătămate D.B. să săvârșească fapte de furt, dar a fost

refuzat, iar inculpata S.A. i-a solicitat să practice cerșetoria împreună cu

minora de 4 ani, D.F.A., pentru a-i impresiona pe cetățenii spanioli.

De asemenea,

s-a reținut că minorei D.S. i-a fost procurată o anume vestimentație pentru a

fi mai convingătoare în activitatea de practicare a cerșetoriei, minora în

cauză fiind și ținta avansurilor sexuale făcute de fratele inculpatului S.I.

Aceste

manopere au timorat victima minoră, iar când partea vătămată D.F., a încercat

să protesteze față de comportamentului adoptat împotriva fiicei sale, a fost agresat

de către inculpat, în prezența soției și copiilor.

S-a reținut că

inculpatul S.I. exercita un control strict asupra veniturilor părților

vătămate, efectuând uneori și percheziții corporale, victimele fiind dezbrăcate

în acest scop, pentru a nu ascunde din bani obținuți din cerșetorie.

Minora D.A.,

în vârstă de 4 ani, a fost prinsă la cerșit de autoritățile spaniole și

internată într-un centru de minori, eliberarea acesteia având loc după

îndelungi stăruințe din partea familiei.

În cursul anului 2006,

partea vătămată D.F. a reușit să se reîntoarcă în țară, sub promisiunea făcută

inculpatului S.I. că va trimite în schimbul eliberării familiei sale alte 2

persoane invalide.

Evaluând

probatoriul administrat în cauză, instanța a constatat că declarațiile părților

vătămate se coroborează cu depozițiile martorilor D.B., C.P. și D.E., aceste

ultime 2 persoane fiind tot victime ale inculpaților, exploatate în vederea

practicării cerșetoriei.

Inculpații au

recunoscut parțial învinuirile aduse, declarând că găzduit părțile vătămate în

Belgia și Spania, primind doar o chirie și prețul utilităților.

Inculpatul S.I.

a recunoscut și agresiunea comisă asupra părții vătămate D.F. în timpul șederii

în Spania.

La ultimul

termen de judecată, partea vătămată D.F. și-a schimbat declarația dată în

cauză, poziție justificată de faptul că s-ar fi împăcat cu inculpații, primind

în acest scop și suma de 500 euro.

Declarația

părții vătămate a fost înlăturată de instanță, reținându-se că era părtinitoare

și făcută în vederea favorizării inculpaților.

În drept,

faptele inculpaților S.I. și S.A. care pe parcursul anilor 2004-2006 au

recrutat, transportat, transferat și cazat, prin înșelăciune și constrângere,

părțile vătămate D.F. și D.A. în scopul exploatării, prin practicarea cerșetoriei,

au fost încadrate în dispozițiile art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr.

678/2001.

Fapta

acelorași inculpați de a recruta, transporta, transfera și găzdui pe minorii D.M.B.,

D.A.S. și D.F.A., în vârstă de 16 ani, 14 ani și respectiv, 4 ani a fost încadrată

și în dispozițiile art. 13 alin. (1) C. pen.

Încadrarea juridică a

faptelor s-a făcut și în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) și e)

din Legea nr. 678/2001, reținându-se că părțile vătămate au fost aservite total

și că exploatarea lor în vederea practicării cerșetoriei le încălcase dreptul

la onoare și demnitate.

Apărarea inculpaților

privitoare la existența consimțământului părților vătămate de a practica

cerșetoria a fost apreciată ca nerelevantă de către instanță. S-a arătat în

acest sens că acceptul părților vătămate fusese în mod hotărâtor determinat de

situația lor materială extrem de precară și de handicapul locomotor pe care

amândoi îl prezentau, promisiunea unui trai mai bun și însănătoșirea părții

vătămate D.A. constituind elemente de viciere a consimțământului exprimat.

De asemenea, s-a

arătat că victimele traficului de minori nu puteau exprima oricum un

consimțământ valabil.

În ceea privește

individualizarea judiciară a pedepselor, aceasta s-a făcut cu observarea

criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se seama de periculozitatea

socială a inculpaților demonstrată de tenacitatea cu care si-au dus la capăt

rezoluția infracțională, caracterul organizat al activității, inculpații

ocupându-se în mod amănunțit de recrutare, transport, transfer și cazare.

De asemenea, s-a

reținut că inculpații nu au ezitat să traficheze persoane minore, deși ei

înșiși erau părinți și aveau copii minori.

Apreciindu-se că

faptele săvârșite erau de o gravitate deosebită, îndreptate împotriva unor

valori sociale esențiale, pedepsele accesorii și complementare aplicate

inculpaților au fost prevăzute prin interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b), d) și e) C. pen., motivându-se că inculpații erau nedemni să

dispună asupra viitorului electoral al societății și, deopotrivă, să exercite

drepturile părintești ori cele de a fi tutore sau curator.

Luând în considerare

că inculpații nu aveau antecedente penale, pedepsele cu închisoarea aplicate

acestora cu executare în regim de detenție au fost orientate spre maximul

special prevăzut de lege, fără a-1 atinge însă și fără a fi sporite pe temeiul

pluralității de infracțiuni.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor art. 350 C. proc. pen. și ale art. 148 lit. e) din același cod,

s-a dispus și arestarea preventivă a inculpaților pe o durată de 30 zile, cu

începere de la data încarcerării, având în vedere conduita acestora privind

inițierea și stabilirea unei înțelegeri frauduloase cu victimele traficului de

persoane, în scopul influențării procesului.

Hotărârea pronunțată

în cauză a fost atacată cu apel

de

către ambii inculpați.

Prin motivele de apel

formulate, s-a solicitat, în principal, achitarea inculpaților, pe motiv că

faptele reținute în sarcina lor nu existau în realitate, judecătorul primei instanțe

interpretând subiectiv probele cauzei, cu ignorarea apărărilor inculpaților și

a contradicțiilor dintre declarațiile părților vătămate și actele dosarului.

De asemenea, s-a

invocat și nelegala sesizare a instanței în raport de conținutul rechizitoriului,

arătându-se că actului procurorului fusese redactat prin reținerea infracțiunii

prevăzute de art. 12 pct. 2 din Legea nr. 678/2001, deși respectiva infracțiune

nu era reglementată în lege, precum și pentru faptul în același act de sesizare

erau menționate mijloace de probă ce nu fuseseră administrate și nu existau în

realitate.

Nulitatea sentinței

instanței de fond a fost invocată și pentru contradicțiile existente în

dispozitiv și minută cu privire la data la care a avut loc pronunțarea

hotărârii.

Prin Decizia penală

nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, s

ecția II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, au fost admise apelurile declarate în cauză și desființată în parte

sentința primei instanțe în ceea ce privește cuantumul pedepselor principale,

accesorii și complementare aplicate inculpaților S.I. și S.A., după cum

urmează:

I. În baza

art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C. pen. cu referire la art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și art.

74 lit. a) și b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnați ambii inculpați

la câte o pedeapsă de 4 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

II. În baza art. 13

alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu

referire art. 2 pct. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 678/2001 și art. art. 74 lit.

a) și b) - art. 76 lit. b) C. pen. au fost condamnați aceeași inculpați la câte

o pedeapsă de 5 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

În temeiul

art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. și art. 35 C. pen. au fost contopite

pedepsele aplicate inculpaților S.I. și S.A., urmând ca fiecare inculpat să

execute pedeapsa de 5 ani închisoare și 4 ani pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.,

după executarea pedepsei principale.

S-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

Au fost

reduse daunele morale stabilite în favoarea părții civile D.F.A. de la 10.000

euro la 5.000 euro.

Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost dedusă

prevenția de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum și de la 30 noiembrie

2009 la zi și menținută starea de arest a inculpaților.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel

a

constatat că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptelor și

vinovăției inculpaților au fost corect reținute de prima instanță, pe baza unei

analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză.

De asemenea,

s-a constatat că activitatea infracțională desfășurată de inculpați a fost

corespunzător încadrată juridic, faptele reținute în sarcina inculpaților

întrunind din punct de vedere obiectiv cât și subiectiv conținutul constitutiv

al infracțiunilor pentru care au fost condamnați.

În

considerentele deciziei pronunțate în apel au fost examinate criticile

inculpaților invocate în susținerea cererilor de achitare și motivele pentru

care nu au fost primite apărările formulate și menținută, sub aceste aspecte,

hotărârea instanței de fond.

În schimb, instanța

de apel a constatat pedepsele aplicate de prima instanță erau disproporționate

în raport de datele ce caracterizează persoana inculpaților.

Ca temeiuri

de aplicare a unui regim sancționator mai blând a fost menționată lipsa

antecedentelor penale, conduita parțial sinceră avută pe parcursul procesului

penal, precum și situația personală a inculpaților, cu 6 copii minori în

întreținere.

Toate aceste elemente

au fost calificate de instanța de apel ca având valoarea unor circumstanțe atenuante

în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., cu consecința stabilirii

unor pedepse sub minimul special prevăzut de lege.

Aceleași considerente

au determinat și reducerea pedepselor complementare în conținutul stabilit de

prima instanță.

Reținând că pe

parcursul dezbaterilor la prima instanță, părților vătămate le-a fost înmânată

suma de 5000 euro și că această situație anticipase o reparație morală la care

inculpații au achiesat benevol, instanța de apel a redus cuantumul daunelor

morale la 5000 euro, diferență rămasă din totalul stabilit la fond.

Ca urmare, numai în

aceste limite au fost admise apelurile inculpaților și fost desființată

hotărârea primei instanțe.

Au fost înlăturate

celelalte critici ale inculpaților referitoare la consecințele produse asupra

valabilității sentinței de mențiunile înscrise eronat în rechizitoriu și

contradicția dintre minută și dispozitiv cu privire la data pronunțării

hotărârii.

S-a arătat că

la termenul de judecată din 16 ianuarie 2009, se procedase la verificarea

regularității actului de sesizare a instanței, constatându-se îndeplinite

cerințele impuse de art. 263 C. proc. pen. cu privire la forma și conținutul

rechizitoriului.

Pe de altă

parte, s-a arătat că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul instanței de

a proceda la schimbarea de încadrare juridică ori de câte ori se constată că

aceasta a fost eronat efectuată prin rechizitoriul procurorului.

De asemenea,

s-a arătat că menționarea în rechizitoriu a unor mijloace de probă care în fapt

nu au fost administrate și nici nu se află la dosar nu prejudiciază cu nimic

drepturile apărării și oricum o asemenea neregularitate putea fi invocată, ca

orice nulitate relativă, în termenul și în condițiile prevăzute de art. 197

alin. (1) și (4) C. proc. pen., nu direct în apel.

Tot astfel, s-a

arătat că menționarea unei date greșite în dispozitivul sentinței decât cea

trecută în minută cu privire la data la care a avut loc pronunțarea în cauză nu

afectează valabilitatea hotărârii, constituind o evidentă eroare materială,

lipsită de consecințe juridice.

Și împotriva acestei

decizii și, în esență, pentru aceleași motive, în termen legal, au declarat

recurs

inculpații S.I. și S.A.,

invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 2, 14 și 18

C. proc. pen.

În cadrul

cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen. a fost

reiterată critica referitoare la nulitatea actului de sesizare a instanței în

raport de mențiunile eronat înscrise în rechizitoriu cu privire la încadrarea

juridică dată uneia dintre faptele reținute în sarcina inculpaților și a

mijloacelor de probă avute în vedere la fundamentarea acuzațiilor.

S-a solicitat

să se constate că nulitatea actului de sesizare fusese cerută în fața instanței

de fond în termen legal și că neregularitatea invocată nu putea fi acoperită de

către instanță prin schimbarea de încadrare juridică efectuată în cauză.

De asemenea,

s-a arătat că între mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu au fost

incluse și anumite procese-verbale de confruntare, acte ce nu au fost însă

depuse la dosarul de urmărire penală.

În ceea ce privește

fondul cauzei, s-a invocat insuficiența probelor în acuzare și, deopotrivă,

grava eroare săvârșită de instanțe în evaluarea probatoriului și stabilirea

stării de fapt.

S-a arătat în

acest sens că vinovăția inculpaților fusese stabilită exclusiv pe baza

declarațiilor părților vătămate, fără a se țină seama de lipsa de sinceritate a

acestor persoane, precum și de declarațiile făcute în apel de martorii propuși

de acuzare.

Cu referire

la acest aspect, s-a arătat că martorii D.E., P.G. și C.P. care susținuseră

inițial versiunea părților vătămate, au revenit în apel asupra declarațiilor

date, menționând expres și în afara oricăror influențe că inculpații nu au

exploatat sub nici o formă părțile vătămate.

De asemenea,

s-a arătat că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Fetești se află în

curs de instrumentare Dosarul penal nr. 2049/P/2008 privind șantajul săvârșit

de S.F. asupra inculpaților din cauză, constând în pretinderea unor sume de

bani de la inculpați în schimbul retractării declarațiilor mincinoase făcute în

proces de părțile vătămate.

S-a subliniat

și că niciuna dintre instanțe nu manifestase rol activ pentru stabilirea

adevărului în cauză, iar concluziile privitoare la restricționarea dreptului de

circulație al părților vătămate și deposedarea acestora de actele de identitate

erau contrazise de înscrisurile depuse la dosar și din care rezulta că partea

vătămată D.F. intrase și ieșise din țară de două ori în intervalul 3 noiembrie 2004

- 4 iulie 2006, minora D.F. fusese luată din centru de minori pe baza

pașaportului prezentat de tatăl său, iar D.A.S. frecventase cursurile unei

școli din Badalona, Spania.

În plus, martora D.A.S.

a confirmat că pe parcursul revenirii inculpaților în țară, la începutul lunii

februarie 2005, copii minori ai inculpaților s-au aflat în îngrijirea părților

vătămate, ceea ce denotă existența unor raporturi de egalitate și normalitate

între părți.

Cu ocazia susținerii

orale a recursului a fost invocată și omisiunea instanțelor de a cere relații

de la Gara Centrală din Bruxelles, informații care ar fi

demonstrat

că inculpații au plecat singuri, neînsoțiți de părțile vătămate, spre

destinația din Spania.

Tot astfel, s-a

arătat că niciuna dintre instanța nu a avut inițiativa de a se informa cu

privire la acuzațiile de șantaj ce implicau părțile din proces, deși unul din

membrii familiei D. fusese și reținut.

Cu această

argumentare, cât și pentru omisiunea instanței de prim control judiciar de a

analiza toate criticile formulate în apel, a fost invocată incidența cazurilor de

casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen., cu

precizarea că indicarea cazurilor de casare de la pct. 9 și 10 a fost făcută cu

ocazia susținerii orale a recursului.

În subsidiar, în

cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc.

pen., s-a solicitat reducerea pedepselor aplicate inculpatului prin reținerea

și a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. și schimbarea

modalității de executare a pedepsei, prin suspendarea sub supraveghere a

executării, conform art. 86

1

și urm. C. pen.

Examinând cauza în

raport de criticile formulate

și

cazurile de casare invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursurile inculpaților sunt nefondate, considerentele avute în vedere fiind

următoarele:

Nulitatea actului de

sesizare a instanței a fost invocată în raport de mențiunea eronată existentă

în cuprinsul rechizitoriului privitoare la încadrarea juridică dată uneia din

faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a inculpaților.

S-a susținut

de către inculpați că menționarea greșită în rechizitoriu a textului de lege în

baza căruia s-a dispus trimiterea în judecată afectează în mod iremediabil

valabilitatea actului și, pe cale consecință, legalitatea sesizării instanței,

neregularitate ce nu poate fi acoperită prin schimbarea de încadrare juridică,

atunci când actul procurorului menționează o infracțiune ce nu își găsește

corespondent în lege.

Răspunzând criticii

formulate, Înalta Curte arată că indicarea în rechizitoriu a unei încadrări

juridice eronate în raport de fapta pentru care s-a dispus trimiterea în

judecată nu atrage nevalabilitatea actului de sesizare.

Potrivit

dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., rechizitoriul trebuie să cuprindă

descrierea faptei reținută în sarcina acuzatului, încadrarea juridică și

probele pe care se întemeiază învinuirea.

Însă, încadrarea

juridică dată de procuror este întotdeauna una provizorie, supusă cenzurii

instanței și susceptibilă de a fi schimbată, ori de câte ori se constată că

fapta reținută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din

partea procurorului sau, dimpotrivă, deși corectă încadrarea inițială, se

impune schimbarea acesteia în raport de modificările intervenite în situația de

fapt, după administrarea probelor și sesizarea instanței.

Dispozițiile

art. 334 C. proc. pen. referitoare la schimbarea de încadrare juridică nu

conțin nici o limitare și nici o condiționare în aplicare, menționându-se

explicit că schimbarea de încadrare prevăzută în actul de sesizare se dispune

dacă se consideră că aceasta urmează a fi efectuată.

Ca atare, este

lipsită de relevanță dacă încadrarea juridică din rechizitoriu este eronată ca

urmare a menționării unui text de lege ce nu reglementează ca infracțiune fapta

reținută în sarcina inculpatului sau dacă respectiva eroare privește

menționarea unei alte dispoziții legale decât cea aplicabilă cauzei.

În speță,

încadrarea juridică greșit înscrisă în dispozitivul rechizitoriului a fost

îndreptată de prima instanță, în cuprinsul actul de sesizare regăsindu-se pe

larg descrise faptele pentru care avusese loc trimiterea în judecată a

inculpaților.

În

consecință, cererea inculpaților privind constatarea nulității rechizitoriului

a fost corect respinsă în cauză, neregularitatea invocată fiind înlăturată prin

schimbarea de încadrare juridică dispusă de prima instanță.

De asemenea,

se constată că nici menționarea în rechizitoriu a unor procese verbale de

confruntare care în fapt nu au fost întocmite nu afectează valabilitatea

actului de sesizare.

Temeinicia acuzațiilor aduse

inculpaților a fost verificată pe baza probele concrete aflate la dosarul

cauzei.

În condițiile în

care mijloacele de probă eronat menționate în rechizitoriu nu au servit la

stabilirea vinovăției inculpaților, rezultă că drepturile apărării nu au fost

afectate în nici un mod.

Or, nulitatea nu poate fi concepută în lipsa

unei vătămări procesuale.

Examinând în

continuare criticile formulate în recursurile inculpaților, Înalta Curte

constată că elementele de fapt cu relevanță asupra existenței faptelor și

vinovăției inculpaților au fost corect reținute de instanțele anterioare, pe

baza unei analize complete și coroborate a probelor administrate în cauză.

Se reține în

acest sens că cercetările în cauză au avut la bază plângerea părții vătămate D.F.

formulată împotriva inculpaților S.I. și S.A., pe care îi acuza de faptul că,

în perioada noiembrie 2004 - aprilie 2006, îl obligase pe el și membrii

familiei sale să practice cerșetoria în folosul acestora, pe teritoriul Belgiei

și Spaniei.

Sesizarea penală

conținea o serie de precizări cu privire la împrejurările în care a avut loc

racolarea părții vătămate și condițiile concrete în care aceasta și membrii

familiei sale au fost exploatați de inculpați, pe timpul șederii în

străinătate.

Se menționa astfel,

că la sfârșitul lunii octombrie 2004, partea vătămată D.F. a primit la

domiciliu vizita inculpatului S.I., însoțit de o altă persoană, rămasă

neidentificată, care i-a propus să meargă în Belgia împreună cu familia, cu

promisiunea de a-i ajuta să obțină ajutoare sociale, în considerarea

handicapului locomotor pe îl aveau ambii soți, și de a depune diligentele

necesare pentru ca partea vătămată D.A. să beneficieze de o intervenție

chirurgicală în vederea recuperării medicale.

Inculpatul a negat că

ar fi vizitat partea vătămată și că i-ar fi propus acesteia deplasarea în

Belgia; inculpatul a susținut că s-a întâlnit cu partea vătămată pentru prima

dată în orașul Bruxelles, în fața unei biserici, și, aflând că are o situația

familială grea, a acceptat să îl primească împreună cu soția și copii în

locuința pe care o avea închiriată, urmând ca aceștia să contribuie

proporțional la plata cheltuielilor de întreținere.

Într-o altă

declarație, dar susținând în esență aceeași versiune, inculpatul a arătat că

soția sa hotărâse primirea familiei D. în apartamentul lor și că el nu a avut

cunoștință despre cele întâmplate întrucât se afla în țară în respectiva

perioadă.

Dincolo de

inconsecvența relatărilor, susținerile inculpaților privind neimplicarea lor în

recrutarea și transportarea părților vătămate în Belgia sunt infirmate de

declarațiile părților vătămate și ale martorei P.G.N. Prezența inculpatului în

locuința părții vătămate, cât și motivul pentru care acesta vizitase partea

vătămată, au fost confirmate de toți membrii familiei D., precum și de martora

P.G.N. care a asistat la discuția lor.

Potrivit declarației

martorei P.G.N., inculpatul a promis părții vătămate că îl va ajuta pentru a

obține sprijinul statului belgian în vederea efectuării unei intervenții

chirurgicale pentru soția sa și că va suporta toate cheltuielile de transport

ale părții vătămate și membrilor familiei sale până în țara de destinație.

Pe baza

acestor declarații, prima instanță a constatat că recrutarea părților vătămate

avusese loc prin înșelăciune, inducerea în eroare constând în promisiunile inculpatului

de a asigura vindecarea părții vătămate D.A. de handicapul sever locomotor pe

care aceasta îl prezenta, prin efectuarea unei intervenții chirurgicale de

specialitate de către medicii belgieni, și de a împărți echitabil câștigurile

ce urmau a fi obținute din practicarea cerșetoriei.

Nu s-a

reținut de către instanță că victimele traficului de persoane ar fi fost induse

în eroare cu privire la ceea ce urmau să facă pe teritoriul țării străine.

Și în

aprecierea Înaltei Curți, părțile vătămate aveau cunoștință despre faptul că

urmau să practice cerșetoria în Belgia.

Sub acest aspect,

este de menționat că părțile vătămate nu au indicat existența vreunui stări sau

situații care să explice ajutorul promis de inculpat în vederea obținerilor

pretinselor ajutoare sociale și pentru recuperarea medicală a părții vătămate D.A.

Părțile în

cauză aproape că nu se cunoșteau și nu aveau oricum relații de natura celor

care să justifice acordarea și primirea unui ajutor total dezinteresat.

Ori, așa cum

s-a arătat, inculpatul urma să suporte și cheltuielile ocazionate de transport

și, în general, toate costurile pe care le implica deplasarea părților vătămate

în străinătate.

Situația

părților vătămate era una dificilă, având venituri modeste și 3 copii minori în

întreținere.

În aceste

condiții și prin invocarea posibilității vindecare a părții vătămate D.A.,

persoanele în cauză au acceptat propunerea inculpatului de a practica

cerșetoria, fiind induse însă în eroare cu privire la modalitatea în care urma

să se desfășoare în concret activitatea și împărțite beneficiile.

Conform

declarațiilor părților vătămate și victimelor minori, pe perioada șederii în

Belgia, cât și ulterior în Spania, au fost obligați să practice cerșetoria în

folosul inculpaților.

Deși

inculpații au negat săvârșirea oricăror acte de exploatare împotriva părților

vătămate pe perioada șederii lor în străinătate, se constată că nu există nici un

motiv întemeiat care să justifice înlăturarea din examinare a declarațiilor

părților vătămate ori ale victimelor minori.

Dimpotrivă,

declarațiile acestor persoane sunt concordante în ceea ce privește

comportamentul și abuzurile la care au fost supuse de către inculpați.

Mai mult,

declarațiile părților vătămate sunt confirmate și de depozițiile martorilor C.P.

și D.E. care, descriind condițiile în care au fost exploatați ei înșiși de

către inculpați menționează aceleași tip de comportament, restricții,

constrângeri și amenințări cu cele invocate de părțile vătămate.

Prin urmare,

se constată că prima instanță a stabilit corespunzător împrejurările în care

s-a desfășurat activitatea infracțională, rezultând că părțile vătămate și

martorii minori au fost obligați să practice cerșetoria în condițiile impuse de

inculpați și în folosul lor exclusiv.

Părțile

vătămate s-au aflat tot timpul sub control strict al inculpaților, fiind cazate

într-o cameră din locuința acestora, obligate să cerșească și să aducă

câștiguri importante și percheziționate corporal pentru a nu ascunde cumva din

sumele de bani realizate.

Întrucât părțile vătămate

nu dispuneau de resurse financiare, nu aveau o locuință, nu cunoșteau limba

țării în care se aflau, erau persoane cu handicap sever locomotor ori minore,

fără acte de identitate și lipsite de posibilitatea de a se adresa deschis

autorităților belgiene deoarece nu dețineau permise legale de ședere, riscând

să fie expulzate, iar copii preluați în centre de minori, se constată corectă

concluzia primei instanței privind starea de dependență totală a victimelor

față de inculpați.

Inculpații au

susținut că nu au deposedat părțile vătămate de actele de identitate,

menționând în acest sens că eliberarea minorei D.A.S. din centru de minori a

avut loc pe baza actelor prezentate de părinți.

Folosirea actelor de

identitate în respectiva împrejurare nu implică și concluzia că părțile

vătămate s-au aflat permanent posesia actelor.

Potrivit

declarațiilor părților vătămate, deplasarea lor la centrul de minori s-a

efectuat în prezența inculpatei S.A. care i-a așteptat în imediata apropiere a

sediului până la rezolvarea situației.

În aceste condiții,

remiterea temporară a actelor de identitate și strict pentru a se obține

revenirea în familie a minorei D.A.S. nu influențează în nici un fel concluzia

exprimată.

Tot astfel, nici

faptul că partea vătămată D.F. a revenit în țară pentru o scurtă perioadă de

timp, în intervalul 12 februarie 2005 - 17 iunie 2005, conform relațiilor

comunicate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră nu exclude actele

de exploatare la care aceasta și membrii familiei sale au fost supuși de către

inculpați.

Conform declarațiilor

părților vătămate și ale martorilor minori, D.F. a reușit să scape de la

inculpați, dar a revenit în Belgia întrucât se temea pentru siguranța familiei

sale, rămasă în continuare sub autoritatea acestora.

Condițiile concrete

în care părțile vătămate erau obligate să practice cerșetoria în folosul

inculpaților, amenințările și constrângerile la care erau supuse justifică

demersul părții vătămate D.F. rea de a fugi din locuința inculpaților, dar și

de a reveni, pentru a fi alături de familia sa.

Starea de

temere creată de comportamentul inculpaților care se bucurau și de susținerea

celorlalte rude aflate în același oraș din străinătate, explică și reținerea

părții vătămate de a sesiza organele de poliție la venirea în țară.

Întrucât pe toată

perioada șederii în străinătate, părțile vătămate au fost sever exploatate,

neîntrevăzând nici posibilitatea de a scăpa de sub autoritatea inculpaților,

partea vătămată D.F. a reușit să revină în țară, de această dată cu acordul inculpaților,

sub pretextul racolării unor persoane invalide în vederea practicării

cerșetoriei în folosul inculpaților.

Astfel,

partea vătămată a intrat în țară la data de 7 aprilie 2006, iar la 8 mai 2006 a

depus plângerea penală ce a stat la baza cercetărilor în cauză.

Inculpații nu

negat și faptul că s-au deplasat în Spania împreună cu părțile vătămate,

arătând că dacă se solicitau informații de la Gara Centrală din Bruxelles s-ar

fi constatat că au călătorit singuri, neînsoțiți de alte persoane sau victimele

din cauză.

Cu privire la

aspectul invocat este de arătat că achiziționarea unui bilet de călătorie nu

demonstrează și faptul efectuării deplasării.

Apoi, chiar dacă s-ar

considera că inculpații au călătorit cu alte mijloace de transport decât cele

folosite de părțile vătămate și martorii minori, infracțiunile reținute în

sarcina inculpaților continuă să existe, esențial fiind că deplasarea avusese

loc din dispoziția inculpaților și urmărea exploatarea pe mai departe a

victimelor, prin practicarea cerșetoriei în folosul acestora.

Declarațiile părților

vătămate privitoare la deplasarea lor în Spania în vederea practicării

cerșetoriei în folosul inculpaților sunt confirmate de depozițiile martorilor C.P.

și D.E.

Cu aceste

precizări, rămân valabile toate celelalte observații ale instanței de fond în

legătură cu apărările formulate de inculpați în cadrul tezei privind

împrejurările în care reîntâlniseră părțile vătămate în orașul Madrid.

Chiar dacă pe

parcursul judecării procesului, martorii mai sus arătați, părțile vătămate și

martorii minori și-au modificat declarațiile inițiale nu impune reținerea unei

alte situații decât cea stabilită de prima instanță.

Persoanele

audiate nu și-au motivat convingător schimbarea de poziție adoptată și nu au

prezentat date, elemente și împrejurări în raport de care să se poată considera

că primele declarații erau nereale și nu serveau stabilirii adevărului în

cauză.

Dimpotrivă, a

rezultat că, anterior închiderii dezbaterilor la fond, părțile vătămate D.F. și

D.A. au recunoscut în fața instanței primirea de la inculpați a sumei de 5000

euro, considerând astfel încheiat conflictul dintre ei și inculpați.

Însă, în cazul

infracțiunilor pentru care a avut loc trimiterea în judecată a inculpaților,

împăcarea părților nu operează ca și cauză de încetare a procesului

penal.

Și în opinia Înaltei Curți, suma de bani remisă părților vătămate

constituia

obiectul unei

înțelegeri frauduloase, având ca scop retractarea declarațiilor

anterioare și obținerea unei soluții favorabile

pentru inculpați.

În fine,

inculpații au susținut că instanțele anterioare nu au acordat

semnificația cuvenită dovezilor din care rezulta

că părțile vătămate împreună cu

o altă persoană, S.F., erau cercetate

într-un dosar separat, pentru

fapta de a-i

fi șantajat cu sume de bani, în scopul de a declarații corespunzătoare

adevărului

în procesul de față.

Susținerile

invocate nu sunt însă de natură a lipsi de credibilitate

declarațiile părților vătămate care au servit la

stabilirea faptelor cauzei.

Dosarul

penal menționat se află în curs de instrumentare la procuror, iar

până la pronunțarea unei

soluții definitive, persoanele cercetate sunt prezumate a

fi nevinovate.

Neîntemeiată se

privește și susținerea inculpaților privitoare la

nemotivarea deciziei din apel, constatându-se că în considerente se

regăsesc

motivele pentru care au fost

înlăturate cererile apărării și argumentele care au

condus la

pronunțarea soluției.

O hotărâre

judecătorească este suficient motivată dacă răspunde în ansamblu problemelor

supuse dezbaterii.

Prin urmare, criticile formulate în susținerea cazurilor de casare

prevăzute

de

art. 385

9

pct. 9, 10 și 18 C. proc. pen. sunt nefondate.

De asemenea, se

constată că, în raport de natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina

inculpaților, modalitatea concretă de săvârșire și durata în

timp a activității infracționale, precum și

conduita necorespunzătoare manifestată

în cursul procesului, nu există

temeiuri de reducere a pedepselor aplicate

inculpaților,

împrejurările invocate în favoare fiind deja valorificate prin limitele

de

pedeapsă stabilite prin decizia instanței de apel.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge,

ca nefondate,

recursurile declarate de inculpați și îi va obliga la

plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

Totodată, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

17

alin. (4) raportat la

art. 383 alin. (2) și art. 381 alin. (1) C. proc.

pen., va deduce din pedepsele

aplicate inculpaților S.I. și S.A., durata

prevenției de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009, precum și de la 30

noiembrie 2009 la zi.

Constatând că la prezenta cauză a fost atașată și cererea de constatare

a

nulității

mandatelor de arestare preventivă emise pe numele inculpaților în baza

sentinței penale nr. 1064 din 27 noiembrie

2009 a Tribunalului București și că o

asemenea cerere este de competența Curții de Apel București, potrivit

dispozițiilor art. 350 alin. (4), art. 141, art. 28

1

pct. 3 C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va dispune restituirea respectivei

cereri la Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de recurenții inculpați S.I. și S.A. împotriva

Deciziei penale nr. 58/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din

cuantumurile pedepselor aplicate inculpaților, durata reținerii și a arestării

preventive de la 16 ianuarie 2009 la 6 martie 2009 și de la 30 noiembrie 2009

la 29 aprilie 2010.

Obligă

recurenții inculpați la plata sumei de câte 600 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 300 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatele părți civile și câte 50 lei,

reprezentând onorariu avocatului din oficiu pentru recurenții inculpați, se vor

avansa din fondul M.J.L.C.

Dispune restituirea

cererilor de constatare a nulității mandatelor de arestare preventivă la Curtea

de Apel București spre competentă soluționare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 aprilie 2010.