ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7829/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviște la 8 aprilie 2005 reclamanta SC E.S. SA, sucursala I.S.E. Muntenia Nord, a chemat în judecată pe pârâții EC E. SA Târgoviște și Consiliul Local Aninoasa pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că reclamanta deține în proprietate terenul în suprafață de 9395,58 mp situat în comuna Aninoasa, județ Dîmbovița. In motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că reclamanta justifică interes în promovarea acestei acțiuni deoarece preluarea terenului de la S.D. Târgoviște s-a făcut în baza unui protocol de predare - primire și nu pe bază de acte în formă autentică, necesare întabulării, iar vecinii săi, pârâții, au refuzat să semneze procesul-verbal de vecinătăți.

Începând cu data preluării terenului în anul 2002 și până în prezent reclamanta a achitat taxa/impozitul pe teren așa cum a stabilit Primăria Aninoasa, neexistând sume restante de plată la data introducerii acțiunii. La 14 octombrie 2005 B.P. a formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată. În motivarea cererii s-a arătat că intervenientul stăpânește terenul în litigiu încă din anul 1997 iar proprietarul terenului este Consiliul Local Aninoasa. Prin sentința civilă nr. 1155 din 17 martie 2006 Judecătoria Târgoviște și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Dîmbovița. Prin sentința civilă nr. 1236 din 21 septembrie 2006 Tribunalul Dîmbovița, secția civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Legea nr. 15/1990 unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia își desfășurau activitatea, s-au organizat sub formă de regii autonome sau societăți comerciale, iar în temeiul art. 5 și art. 20 din lege, atât regiile autonome cât și societățile comerciale sunt proprietarele bunurilor aflate în patrimoniul acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. Dreptul de proprietate asupra terenurilor se atestă prin certificatele eliberate de autoritățile prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 834/1991, corespunzător necesităților legate de buna desfășurare a activității societății sau regiei conform obiectului său de activitate.

Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei pentru o anumită suprafață de teren se stabilește în condițiile reglementărilor speciale cuprinse de Legea nr. 15/1990, 31/1990 și H.G. nr. 834/1991, fără să fie posibilă constatarea dreptului de proprietate printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111C. proc. civ., reclamanta având la dispoziție calea realizării dreptului. Împrejurarea că reclamanta nu poate prezenta ministerului de resort întreaga documentație pentru eliberarea certificatului de proprietate asupra terenului deoarece unii dintre vecini invocă drepturi proprii de proprietate, nu dă acesteia posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești printr-o acțiune în constatare, deoarece hotărârile pronunțate în baza art. 111 C. proc.

civ. au caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 23 din 16 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. In considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că tribunalul a analizat toate actele depuse la dosar, dispozițiile legale ce au incidență și în baza acestora a stabilit în mod corect situația de fapt dedusă judecății. Dreptul de proprietate asupra terenurilor se stabilește numai în condițiile reglementărilor speciale cuprinse în H.G. nr. 834/1991 fără să fie posibilă constatarea dreptului de proprietate printr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. Apărările reclamantei legate de achitarea taxelor și impozitelor asupra imobilului, de refuzul din partea altor instituții de a semna procesul-verbal de vecinătăți premergător dobândirii certificatului de atestare a dreptului de proprietate sunt nefondate dat fiind faptul că, chiar apelanta în cererea de apel invocă dispozițiile H.G. nr. 834/1991, act normativ în baza căruia se poate atesta dreptul de proprietate pentru imobilul ocupat. Î mpotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs critica, motivată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Fiind în imposibilitate de a urma procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 reclamanta a formulat acțiunea de față motivat de faptul că a posedat neîntrerupt, încă din anul 1974, terenul în litigiu.

Invocarea posesiei neîntrerupte a terenului în tot timpul fixat de lege, ca mod de dobândire a proprietății nu este de natură să atragă inadmisibilitatea acțiunii doar pentru motivul că nu a fost îndeplinită procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991. De altfel, această procedură nici nu putea fi declanșată întrucât cele două pârâte au refuzat să semneze procesul - verbal de vecinătăți. Din anul 1974 reclamanta - și autorii ei - au exercitat o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ. în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului. Analizând recursul, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea primei instanțe, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Conform art. 294 alin. (1) teza I C. proc.

civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Față de prevederile art. 316 C. proc. civ., dispozițiile textului enunțat sunt aplicabile și în etapa recursului. Reclamanta nu a invocat prin chiar cererea de chemare în judecată constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, dovadă fiind temeiul de drept invocat - Legea nr. 15/1990. Abia în motivarea cererii de apel s-a arătat că autoarea sa a început să exercite posesia asupra imobilului în litigiu încă din anul 1974. Drept urmare, a fost schimbată cauza cererii. Inițial, cauza cererii de chemare în judecată a constituit-o dobândirea proprietății, a cărei constatare urma să fie tăcută de instanță, conform Legii nr. 15/1990.

în apel s-a invocat drept fundament al raportului juridic dedus judecății, uzucapiunea. Cât privește refuzul pârâților de a semna acte necesare pentru declanșarea procedurii speciale de dobândire a proprietății în sistemul Legii nr. 15/1990, în mod corect au reținut ambele instanțe de fond că acesta nu este un motiv care să facă admisibilă acțiunea prin înlăturarea cerinței privitoare la inexistența acțiunii în realizare. în măsura în care întâmpină dificultăți de genul celor semnalate prin cererea de chemare în judecată, reclamanta trebuie să recurgă la acțiuni având un alt obiect decât cel dedus judecății prin prezentul litigiu. Față de cele ce preced, instanța de recurs a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.S. SA, sucursala I.S.E. Muntenia Nord, împotriva deciziei civile nr. 23 din 16 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2007.