CtEDO 17.01.2006 Auto

KORKMAZ V. TURKEY

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
17.01.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partly inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
KORKMAZ V. TURKEY (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42576/98 de către Hasan KORKMAZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința la 17 ianuarie 2006 în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Președintele Costa A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și dna Dolle Secțiune Grefier având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere hotărârea parțială a Curții din 24 ianuarie 2002, Având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritul cazului. Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Hasan Korkmaz, este un cetățen turc născut în 1953 și locuiește în Ankara. El este un ofițer de armată pensionat necomisat. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 iulie 1996, pe baza declarațiilor de doi suspecți arestați în timp ce încercau să vândă arme către agenți de poliție sub acoperire, reclamantul a fost arestat și arestat de către ofițeri de poliție la Hotărârea de Securitate din Ankara cu suspiciune de a fi afiliați la o organizație implicată în traficul de arme. La 24 iulie 1996, Hotărârea de Securitate din Ankara a organizat o conferință de presă. Reclamantul și alți 25 deținuți au fost afișați jurnaliștilor în timp ce stăteau în spatele unei mase pe care armele și munițiile recuperate din operațiunea de poliție au fost afișate. La 25 iulie 1996, ziarele și canalele de televiziune au raportat conferința de presă. Reclamantul a prezentat copii ale articolelor publicate în trei ziare. La 25 iulie 1996, reclamantul a fost adus în fața procurorului public la Curtea de Securitate de Stat din Ankara (denumită în continuare „SSC”), unde a refuzat acuzațiile împotriva lui. El a susținut că declarațiile sale în custodie de poliție au fost luate sub presiune și tortura. La 26 iulie 1996, reclamantul a apărut în fața unui judecător la SSC. La 2 august 1996, procurorul a depus un proiect de pronunțare împotriva reclamantului pentru aderarea la o organizație implicată în traficul de arme. El a solicitat să fie condamnat și condamnat în temeiul articolului 12 §§ 2 și 4 din Legea nr. 6136 și al articolelor 31, 33, 40 și 80 din Codul Penal. La 2 septembrie 1996, au început procedurile penale împotriva reclamantului și alte patru co-accusate. La 30 septembrie 1996, SSC a organizat prima audiție. Reclamantul a fost reprezentat pentru prima dată de trei avocați. La 25 noiembrie 1996, SSC a condamnat reclamantul ca fiind acuzat și condamnat la șase ani și trei luni de închisoare și la o amendă de 2.362.500 TRL. În decizia sa, Curtea s-a bazat pe declarațiile reclamantului, declarațiile co-acuzate de domnul M.K și domnul E.A., mărturia cumpărătorilor armelor și muniției și a dovezilor armelor și muniției recuperate. La 30 aprilie 1997, Curtea de casă a avut o audiere la cererea reprezentanților reclamantului. La 7 mai 1997, Curtea de casă a susținut hotărârea primului Hotărârea Curții de Casație a fost depusă la Registrul Curții de Primă Instanță la 10 iunie 1997. Reclamantul susține că a aflat doar decizia Curții de Casație la 1 iulie 1997 când a fost depusă în închisoare. La 1 iunie 1998, SSC a respins cererea reclamantului din 25 mai 1998 de deschidere a procedurii penale. Solicitațiile ulterioare de deschidere au fost, de asemenea, respinse. După cererea reclamantului, hotărârea din 7 mai 1997 a fost judecată la 14 februarie 2000. COMPLAINTS În scrisoarea și formularul său de cerere din 30 martie 1998 și, respectiv, din 13 mai 1998, reclamantul s-a plângut în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție că a fost privat de dreptul său la asistența unui avocat în timpul custodiei sale de poliție. El se plângea în continuare în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție că dreptul său la presupunerea de nevinovăție a fost încălcat deoarece, după arestarea sa, ofițerii de poliție au organizat o conferință de presă în cazul în care a fost prezentat drept criminal jurnaliștilor. Reclamantul s-a plâns că a fost privat de dreptul său la asistența unui avocat în timpul custodiei sale de poliție și că dreptul său la presunția de nevinovăție a fost încălcat la o conferință de presă de poliție. El se bazează pe art. 6 §§ § 1, 2 și 3 litera (c) din Convenție, care, în părțile relevante, citește după cum urmează: „1. În decizia de a ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... Toată lumea acuzată de o infracțiune penală este presupusă nevinovat până când se dovedește vinovat în conformitate cu legea. Toată lumea acuzată de o infracțiune penală are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistență juridică a alegerii sale sau, dacă el nu are mijloace suficiente de a plăti asistență juridică, să fie acordată liber atunci când interesele justiției așa cere.” Guvernul a susținut, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, că cererea ar trebui respinsă pentru neepuizarea recourslor interne și pentru nerespectarea normei de șase luni. Aceștia au susținut că reclamantul nu și-a prezentat plângeri în fața instanțelor interne sau a depus o plângere separată în fața autorităților interne și au susținut, de asemenea, că reclamantul ar fi trebuit să depună plângeri la Curte în termen de șase luni de la eliberarea sa din custodia poliției și, respectiv, conferința de presă. Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă reclamantul a epuizat căile de recurs interne sau dacă durata termenului de șase luni ar trebui calculată de la data eliberării reclamantului de la custodia poliției sau a conferinței de presă, deoarece cererea este, în orice caz, inadmisibilă ca fiind introdusă în afara perioadei limita prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție din motivele prezentate mai jos. Curtea constată că „decizia finală” în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a fost hotărârea Curții de Casație la 7 mai 1997, respingând recursul reclamantului împotriva hotărârii Curții de Securitate de Stat din Ankara. Remarcă că o cerere de reluare a procedurii nu constituie un remediu eficace în sensul convenției, cu excepția cazului în care aceasta are succes și rezultatul reluării efective a cauzei (a se vedea, mutatis mutandis Çıraklar c. Turcia , hotărâre din 28 octombrie 1998, Raporturi de hotărâri și decizii 1998-VII , pp. 3070 71 , §§ 29-32 . Curtea își reafirmă practica, în cazurile în care dreptul intern nu prevede serviciul unei copie scrisă a unei decizii interne finale, că perioada de șase luni de la art. 35 § 1 începe să se desfășoare de la data în care a fost finalizată decizia, adică atunci când părțile au fost cu siguranță în măsură să fie informate cu privire la conținutul acestuia (a se vedea, printre multe altele, Seher Karataș c. Turcia , nr. 33179/96, § 27, 9 Iulie 2002, și Karatepe c. Turcia (dec.), nr. 43924/98, 3 aprilie 2003). În cazul instantaneu, hotărârea Curții de Casație a fost la dispoziția reclamantului și avocaților săi începând cu 10 iunie 1997, atunci când hotărârea a fost trimisă în registrul instanței de primă instanță. Deși prima scrisoare adresată Curții a solicitat Tribunalului a fost datată 30 noiembrie 1997, prezentele plângeri au fost formulate doar pentru prima dată în scrisoarea sa din 30 martie 1998. Curtea reiterează că, atunci când o nouă plângere este formulată pentru prima dată în timpul procedurii dinaintea Curții, perioada de șase luni nu este întreruptă până la depunerea acestei plângeri (a se vedea, Sarl Aborcas și Borowik c. Franța (dec.), nr. 59423/00, 10 mai 2005, și Loyen c. Franța (dec.), nr. 46022/99, 27 aprilie 2000). În aceste circumstanțe, chiar presupunând că reclamantul a aflat decizia Curții de Casație la 1 iulie 1997, Curtea concluzionează că aceste plângeri au fost introduse din timp și trebuie respinse în temeiul articolului 1 și 4 din Convenție. Prin urmare, este necesar să se întrerupă aplicarea art. 29 § 3 din Convenție în acest caz. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii inadmisibilă.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă