ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1680/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 440 din 22

octombrie 2002, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta D.R. și a anulat

hotărârea nr. 1205 din 23 iulie 2002, emisă de pârâtă, care a fost obligată

să-i recunoască reclamantei statutul de beneficiară a O.G. nr. 105/1999,

aprobată și completată prin Legea nr. 189/2000.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a

reținut, în esență, că reclamanta, chiar dacă s-a născut ulterior datei la care

părinții săi fuseseră strămutați din localitatea de domiciliu, beneficiază de

statutul acordat de prevederile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, ea

dobândind la naștere statutul părinților săi.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs Casa Județeană de Pensii Cluj, invocând prevederile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., susținând că hotărârea instanței de fond nu este motivată

în drept.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice,

domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam.,

copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părintești față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și dispozițiile

părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 și altele C.

fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de

capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același

cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurentă, că un

minor, mai ales la o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele de mai sus,

recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței civile nr. 440 din 22 octombrie

2002 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 mai 2003.